1 Suceava

Istoric


Teritoriul oraşului Suceava şi împrejurimile sale au fost locuite, aşa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În sec. II-III exista aici o aşezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând şi puternice influenţe romane.
În epoca migraţiei şi în secolele următoare populaţia autohtonă a continuat să vieţuiască pe aceste meleaguri, iar în sec. XIV, în 1388, Suceava este menţionată drept capitală a Moldovei.
Începând cu domnia lui Petru I (circa 1395 - 1391), cetatea Sucevei a devenit principala cetate de scaun a Ţării Moldovei, această funcţie îndeplinind-o şi în vremea lui Aron Vodă (1592 - 1595), Ştefan Răzvan (1595) şi a Movileştilor. Odată cu Alexandru Lăpuşneanu, reşedinţa domnească s-a mutat la Iaşi.
Lângă oraş s-au aflat două cetăţi, una mai veche la Şcheia, alta puţin mai nouă, ce se vede şi astăzi. Între cele două s-a dezvoltat, încă din prima parte a sec. XIV, oraşul. Cetatea Şcheia, una dintre cele mai vechi cetăţi din Moldova, dar cu o existenţă scurtă, a fost dărâmată în timpul lui Alexandru cel Bun. Cetatea de Scaun a avut timp de trei secole un rol important în viaţa politică a Moldovei.
În evul mediu, oraşul era populat cu români, dar şi cu germani, maghiari şi armeni, ultimii având dreptul de a-şi alege un şoltuz propriu (ce purta numele de "voit").
În 1775, odată cu restul părţii de nord a Moldovei ce va purta numele de Bucovina, mare parte din Suceava a fost încorporată în Austria habsburgică, revenind la ţara-mamă în 1918 (graniţa cu România trecea chiar pe la sud-est de oraş).
Din Suceava, Alexandru cel Bun a condus ţara timp de 32 de ani, mărind cetatea şi întărindu-i zidurile. În 1401, aici s-a stabilit şi Mitropolia Moldovei.
În 1408, Alexandru cel Bun acorda privilegii negustorilor lioveni, iar oraşul Suceava era menţionat ca unul dintre locurile de depozitare a postavului, precum şi a unor mărfuri de export ale Moldovei.
Epoca de apogeu avea sa fie însă în timpul lui Ştefan cel Mare (1437 - 1504). În vara anului 1476, ambiţiosul Mohamed II şi-a încercat norocul sub zidurile cetăţii, dar dârza rezistenţă a moldovenilor i-a frânt voinţa victoriei şi l-a silit să se retragă în mod ruşinos. Ştefan făcuse din Suceava un fel de creier al sistemului său de aparare. În 1497, 21 de zile şi nopţi în şir, tunurile leşilor au bătut în ziduri, dar acestea au rămas neclintite. Niciodată cetatea n-a fost cucerită prin forţa armelor.
La 21 mai 1600, oastea lui Mihai Viteazul intră fără luptă în cetate, iar la 26 mai Ioan Capturi, noul pârcălab al Sucevei, jură credinţă marelui voievod care se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.
Suceava trăieşte pentru o clipă marele vis devenit realitate, primind oştile marelui voievod Mihai. Apoi, asupra oraşului s-au aşezat vremuri grele, intrând tot mai mult în anonimat.
În 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care Austria a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia şi Rusia (1768 - 1774), a primit o parte din teritoriul Moldovei (Bucovina) în care se află şi Suceava. Timp de un secol şi jumătate acest teritoriu a stat sub stăpânire habsburgică.
În vremea primului război mondial foarte mulţi bucovineni au fugit în Moldova şi s-au înrolat în armata română.
Etimologie
Simion Dascălul în Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă: "Suceava scrie (Grigore Ureche) că o au descălecat nişte cojocari unguréşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie." Numele se compune din magh. "szűcs" (pronunţat: "suci"), în trad. "cojocar", "suci" + sufixul slavo-român –eavă, rezultând cojocăr/ie (în maghiară szűcs/ség). Originea slavă /bulgară/ sau română a sufixului –eavă prezent în cuvintele gâlc/eavă, izn/oavă, ispr/avă etc. este dezbătută şi astăzi Alexandru Ciorănescu: Dicţionarul etimologic al limbii române 3760.
De la râul Suceava, al cărui nume vine din românescul soc (specie de arbuşti), articulat socea + sufixul slav -va (prezent şi în Mold/o/va) (KISS Lajos: Földrajzi nevek etimológiai szótára /în trad. Dicţionarul etimologic al numelor geografice/, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1980). Această etimologie este problematică, fiindcă forma articulată a substantivului soc este "socul", nu "socea".