1 Dimitrie Cantemir- geniu european

         Se vor împlini, în luna octombrie, trei veacuri de la naşterea luiDimitrie Cantemir, voievodul cărturar prin care poporul român a înscris, pentru prima oară, numele unuia din fii săi în panteonul gloriilor universale. Căci dacă şi mai înainte din mijlocul neamului nostru au răsărit cărturari ce au atras atenţia asupra lor, cucerindu-şi admiraţia şi stima contemporanilor şi a urmaşilor (să ne gîndim, între alţii, la Nicolae Milescu, primul care şi-a văzut o scriere tipărită la Paris), Cantemir este ,,întîiul om de ştiinţă român” a cărui operă face autoritatea în epocă şi a cărei personalitate impresionează ca un simbol reprezentativ pentru umanitatea întreagă.
    Aşa cum într-un Leonardo da Vinci, Copernic, Giordao Bruno, s-au întrupat nu numai tradiţiile unei culturi şi geniul unei naţiuni, ci şi eterna aspiraţie a fiinţei umane spre cunoaştere şi Cantemir a devenit – încă din timpul vieţii – tipul savantului de orizont universal, neobosit explorator al unor domenii noi de cercetare şi militant pentru valori ce interesau toată limea cultă a vremii.
Gloria lui Cantemir îşi are desigur explicaţia şi în destinul lui uman, care s-a împletit cu al altor doi iluştri contemporani – Petru cel Mare şi Carol al XII-lea suedezul – intrînd ca atare într-o foarte cunoscută scriere ale lui Voltaire. Dar mai ales îşi are sorgintea în informaţia şi ideile sale despre o lume puţin cunoscută, dar plină de interes: împărăţia sultanilor. Nu în ultimul rînd se aşează şi curiozitatea europei ştiinţifice pentru ţara şi poporul din care provenea noul membru al Academiei din Berlin.
    Este cît se poate de semnificativ că dacă pentru ţar şi mediul rusesc, unde a fost obligat să se stabilească după înfrîngerea de la Stălineşti, Cantemir a fost, în primul rînd, consilierul inegalabil în probleme de politică orientală Leninistă pe care le cunoaştea ce nimeni altul – pentru membrii Academiei din Berlin, care îl cooptează în 1714 în rîndul lor, Cantemir este mai ales românul învăţat, care le poate satisface curiozitatea pentru cele de acasă
 într-o magistrală ,,Descriptio Moldaviae”. Întîia lui carte ştiinţifică scrisă pentru cititori de peste hotare a fost cartea despre ţara lui şi tot înlegătură cu lupta sa politică de libertate a Moldovei de sub jugul Otoman alcătuieşte şi mult tradusa şi citita istorie a ridicării şi căderii Imperiului Otoman. Cantemir a mai avut un rol de precursor al literaturii de inspiraţie orientală.   
     ,,Istoria ieroglifică” este din 1705, meditează la problemele statului, ale stărilor sociale, ale destinului, declinului împărăţiei otomane, împărăţie de atunci anunţată falimentară. Deci un program de preocupători tipice pentru secolul al XVIII-lea. Cantemir a dat o carte pentru toată lumea, pe care au citit-o cu pasiune.
    Marele său rol a fost însă de a pune în mîna cititorilor occidentali, într-o formă atractivă, analele turceşti traduse, adnotate şi comentate de dînsul ca un cunoscător profund al societăţii otomane, al instituţiilor şi oamenilor. Dacă din punct de vedere ştiinţific, fapt că ,,Istoria Imperiului Otoman” este în bună parte asemeni transpunerii de anale otomane, îi reduce din valoare, făcînd preţionase numai adnotaţiile lui Cantemir tocmai acest lucru i-a asigurat gloria.
     Se poate vorbi despre Cantemir ca despre cel dintîi român care exercită asupra conştiinţei culte europene o influenţă reală.
    Pentru noi însă, oricît de mare ar fi mîndria acestei prezenţe universale, cel ce se odihneşte acum în cripta de la Trei Ierarhi din Iaşi a fost, înainte de toate, cea mai extraordinară sinteză românească a epocii, cel ce a rezumat în opera sa o istorie, o ţară, un popor, o cultură. Pentru N. Iorga, Dimitrie Cantemir înseamnă modul românesc de a fi în civilizaţia universală, iar pentr G.Cogălniceanu –  ,,prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiulului cărturar român”. Dar, aşa cum tot N. Iorga arată într-o conferinţă, opera şi ideile lui Cantemir reprezintă cel mai evident document despre conştiinţa de sine a neamului românesc de pretutindeni la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.
    Cantemir este primul care se simte în faţa universului, a istoriei şi viitorului, purtătorul de cuvînt al tuturor românilor. Lui îi revine şi gloria de a fi făurit întîia noţiune menită să circumscrie această unitate, atunci cînd s-a apucat să scrie ,,Hronicul româno-moldo-vlahilor”. Fiind cunoscător profund al limbii româneşti, deşi a stat de mult departe de ţară, cunoştea şi culturile româneşti de dinaintea sa. Cantemir mai poseda o calitate ce-l făcea unic în vremea şi printre contemporanii săi; ,,este un izvor al destinelor viitoare ale poporului său”. Nimeni, nici cei mai luminaţi cărturari şi politicieni români ai vremii de atunci, nu mai aveau puterea în această conjunctură grea să mai străbată cu mintea ceaţa viitorului. Cea mai mare izbîndă a geniului lui Dimitrie Cantemir a fost această întoarcere a poporului său cu faţa către viitor.



2)Dimitrie Cantemir–sinteză şi anticipaţie
                                                          ,, Prin Cantemir noi simbolizăm
                                                            chipul vechiului cărturar român...”
G.Călinescu

         Multă vreme au existat opinii greşite cu privire la formaţia lui Cantemir. S-a considerat că şederea lui atîţia ani departe de ţară, la Constantinopol, i-ar fi slăbit legăturile cu pămîntul natal şi cu roadele intelectuale ale conaţionalilor săi, că limba română care o scria în felul lui special nu-i era atît de familiară ca latina, dar se poate distinge în evoluţia sa o fază ,,mistică”, depăşită doar în ultima parte a vieţii sale, datorită contactului cu mediul de la curtea lui Petru cel Mare.
    Dar cercetările din ultimul timp, în spacial ale lui Virgil Cândea asupra ,,Divanului” au pus în lumină două licruri foarte importante: extraordinara cunoaştere a limbii române de către Cantemir, să luăm în evidenţă faptul că el pleacă la Constantinopol în 1688, la vîrsta de 15 ani, cînd procesul de formare al bagajului lingvistic şi simţul limbii române sunt bine cristalizate; şi a doua că adînca lui iniţiere în operele predecisorilor săi ca a lui Miron Costin.
    D.Cantemir nu a fost un copac fără rădăcini mari şi n-a fost nevoie de a-şi întinde coroana sub un soare străin ca să rodească, ci a fost sinteza totală, genială a culturii noastre vechi, el cunoştea întregul program de preocupări al cărturarilor înaintaşi. Cantemir avea în anii decisivi ai formaţiei sale mari tradiţii şi modele naţionale, pe care a anbiţionat să le egaleze şi să   le depăşească, el s-a născut, caşi Eminescu,
într-o epocă de avînt al culturii naţionale, a găsit în jurul său cărţi însemnate, o limbă literară cristalizată. Doar lui i-a fost dat să sintetizeze şi să depăşească toate acestea, proiectat în întreaga dezvoltare a culturii româneşti de pînă la dînsul, ne apare a fi ca un fluviu uriaş ce absoarbe toate rîurile şi le contopeşte în cea mai vastă şi mai celebră, cea mai amplă creaţie românească a epocilor.
    Cantemir este personalitatea de excepţională complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa individuală drumul de secole şi tipologia intelectuală a unei culturi întregi, ducîndu-le pe culmi.
El este, în acelaşi timp, teoretician al monarhiei autoritare ca Neagoe Basarab, panegerist fără rezerve al unui domn – tatăl său, Constantin Cantemir, denunţător vehement al boierilor hrăpăreţi purtînd nostalgia unei Moldove de basm, erudit cu uluitoare lectură de spirit modern şi universal, aventurier, poliglot şi vestit. Dar uneori chiar şi rău de gură, neocolind vorba slobodă. Opera sa ar însemna bilanţul a şapte secole de urcuş aneviois, dar neîntrerupt, al geniului creator românesc, de la pata albă pe harta spirituală a continentilui.meritul său nu este doar pentru al sintetiza culminînd, ci şi de a făuri un prag nou al culturii noastre întregi, de la care ea săşi ia avînt în viitor. Simbol al vechiului cărturar român – cum îl numea G.Călinescu – Cantemir se profitează ca un precursor, un deschizător de drumuri.



3) Dimitrie Cantemir sau ,,Destinul universal   al culturii româneşti...”

         Cantemir este – cum a observat prof. Dr. Doc. I.G.Chiţimia ,,cel mai universal spirit românesc”. Faţă de Hasdeu sau de Călinescu, cu care adesea a încercat a fi comparat, cantemir mai este şi filozof în accepţia cea mai strictă a termenului, compozitor, şi muzicolog, om de ştiinţă. S-a demonstrat de mai multe ori că ,,Istoria ieroglifică” în care face din personajele istoriei româneşti eroii unui roman animalier, este opera unui adînc cunoscător al naturii patrie sale, a unui zoolog la curent cu tratatele de specialitate ale vremii.
    Cît priveşte locul ce-l deţine ,,Descrierea moldovei” în istoria ştiinţei româneşti este cunoscut; muzicianul şi compozitorul stîrneşte în ultimul timp o admiraţie tot mai vie, pe o mîsură ce este cercetat de specialişti. Pentru toată această multiplicare de preocupări, pe care nu a mai realizat-o nimeni pînă astăzi, voievodul român ar putea fi numit ,,întîia universitate romînească”. Şi poate că cea mai mare universitate a ţării noastre ar trebui ca să-i poarte numele lui.
     Dar în orice caz, Cantemir nu este un epigon al Renaşteri, ci un contemporan şi spiritual al lui Giambattista Vico, filozoful istoriei. Tipologic, Cantemir este considerat ca – omul secolului XVIII-lea european, al acelui secol de o nouă renaştere; filozofic ar fi un raţionalist, ironic, om plin de încredere în destinul profund asupra omenirii ca stăpîn al naturiişi al soartei sale.
Dar în 1723, cînd moare Dimitrie Cantemir, ,,oamenoo secolului al XVIII-lea nu sunt decît la începutul drumului.
    Nu întîmplător, cînd ne-am zmuls din mărăcinişul unei epoci de tragice împiedicări, cînd am demarcat spre a arde etapele şi a ne repune la unison cu cultura europeană, Cantemir a devenit un simbol, o stea polară, însăşi unitatea de măsură şi chezăşia a ceea ce putem fi şi da pe această lume. Astăzi, această stea ne apare mai aproape ca oricînd, amintindu-ne destinul universal al culturii romîneşti.


4)Dimitrie Cantemir – Geniu romînesc şi universal.        
                                   Patriotismul său...

         Dimitrie Cantemir, pe care nu demult un învăţat german, Werner Bahner, îl numea ,,Leibniz al românilor”, face parte din constelaţia spiritelor investite cu rarul privilegiu de a fi ,,actuale” în vremea lor şi de a-şi păstra această actualitate pentru generaţiile următoare, crescînd prin secole, în loc să se piardă printre depărtările timpului.
    Abia ieşit din adolescenţă, fiul de domn moldovean şi ucenicul lui Ieremia Cacavela, acel decan al şcolilor germane şi italiene, aducea din Moldova sa natală pe malul Bosforului cunoaşterea celor trei limbi universale de cultură ale evului mediu – greaca, latina şi slavona, precum şi o apreciabilă învăţătură dobîndită în cuprinsul tradiţiei culturale autohtone, veche de patru secole.    
    Contemporanii l-au privit şi numit ca un adevărat ,,fenomen extra”. Pentru cercurile intelectuale şi politice din capitala celui mai întins imperiu al epocilor, tînărul Cantemir devine repede un familiar. Studentul strălucit al ,,Marilor şcoli”, creată şi patronată de patriarhia din Constantinopol după modelul Universităţii din Padova, este cunoscut şi stimat chiar şi de dascălii săi. În consecinţă, ceea ce se perfecţiona la Academia grecească în latină şi elină, deprinzînd totodată filozofia şi ştiinţele moderne cîte şi cum se predau acolo, dintre care geografia şi cartografia, îi vor fi de un folos nemăsurat mai tîrziu, mai începe să frecventeze concomitent, cu aceeaşi asiduitate pe învăţaţii otomani. De la ei dobîndeşte cheile pătrunderii în feerica lume a Orientului persan, arab şi turcesc, precum şi o ştiinţă a muzicii orientale care-l va transforma pe fiul lui Constantin Vodă într-un clasic al muzicii turceşti.
  
1 După toate acestea, Cantemir cunoştea deja mulţime de limbi, ca greaca veche şi greaca nouă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, franceza, italiana, engleza,  germana şi puţin mai bine bizantina.
     Cu o pregătire atît de complexă, unică în epocă şi cu un geniu de structură davinciană, capabil să se realizeze major în muzică, desen, literatură, filozofie, istoriografie, politica teoretică şi practică, geografie şi etnografie, posedînd totodată aptitudini remarcabile pentru ştiinţele naturii şi cunoştinţe apreciabile în domeniul botanicii, zoologiei şi chiar medicinii, Cantemir se profilează, firesc, pe fundalul civilizaţiei întregului Răsărit european de tradiţie bizantină, drept cea mai complexă şi mai remarcabilă personalitate culturală a epocii.    
    Nimeni în acea perioadă, dar şi pînă astăzi, nu mai poate înfăţişa pentru pantheonul gloriilor universale un exemplar similar. Un singur om în veacul său va încerca de al ajunge, măcar, dar îl va urma şi-l va repeta în unele domenii: Lomonosov, care se naşte la Arhanghelski, în anul 1711.
Iată de ce gloria lui Cantemir a fost puţin promptă. Ea se înfiripează din patrie, unde debutează la 25 de ani cu ,,Divanul” prima creaţie filozofică originală scrisă de un român în limba română şi prima carte nebisericească şi nejuridică tipărită în româneşte. Versiunea grecească ce însoţea textul românesc, pe care o datorăm lui Ieremia Cacavela, a permis difuzarea cărţii atît în aria culturală de limbă greacă, cît şi în orientul arab, unde pătrunde din anul 1705, cînd atanasie Dabbas o traduce şi o pune în circulaţie fără numele autorului. Versiunea arabă a circulat în manuscris şi s-au păstrat 11 din acestea, aflate azi prin mari biblioteci europene şi ale Orientului Apropiat.cel ce a identificat pe autorul acestora este Virgil Cândea.
    Gloria Cantemiriană se împlineşte la Constantinopol, unde prinţul moldovean devine un vestit interpret al muzicii turceşti, un compozitor clasic şi un vestit muzicolog nelipsit din dicţionarele şi tratatele de specialitate ale veacului al XVIII-lea şi mai tîrziu. În sfîrşit această glorie culminează prin consacrarea internaţională, conferită de Academia din Berlin în 1714.
În mod semnificativ titlul de academician se conferă nu unui ilustru cărturar în exil, ci domnului Moldovei. Fruntea lui Dimitrie Cantemir primeşte cea dintîi în Europa, cununa de lauri a ,,despotului luminat” la care vor rîvni mai apoi şi Frederic al II-lea, Ecaterina a II-a, chiar şi Constantin Mavrocordat.
    Dar moartea lui, doar la 50 de ani, în plină putere de creaţie şi în clipa în care trebuia să-şi dea măsura cea mai supremă a geniului şi a ştiinţei sale, a împiedicat pe Cantemir să-şi desăvîrşească şi tipărească cele trei opere monumentale de ştiinţă, artă literară în acelaşi timp: ,,Descrierea Moldovei”, ,,Istoria creşterii şi scăderii curţii otomane” şi ,,Hronicon a toată Ţara Românească”.
Aceste cărţi, traduse din engleză în franceză şi tipărită în 1743, iar apoi în germană (1745), în vreme ce alte două – în rusă şi italiană, rămîneau inedite, vor da  lui Cantemir aura de istoric informat şi obiectiv faţă de o realitate totodată legate de amintiri plăcute pentru poporul său. Timp de un secol,
pînă la Mamen, savantul român ca fi considerat autoritatea supremă îm materie de istorie otomană. Rea pentru prima oară cînd unui cărturar român i se recunoştea întîietatea absolută într-o disciplină ştiinţifică.
    Din raţiuni specifice, cultul lui Cantemir se aprinde întîi în familia Hasdeu, acest model explicînd într-o anumită măsură structura şi dimensiunile personalităţii lui B.P.Hasdeu.
    El mai are însă şi altă urmare, de importanşă capitală: Alexandru Hasdeu este cel ce pune, în anul 1869, Academia Română pe urmele operei manuscrise – în mare parte încă necunoscută a lui Dimitrie Cantemir.
    Dacă existenţa omului a fost aparent un şir de eşecuri, geniul a ştiut, cu măiestria propriului său, atît de încerat, să facă din fiecare stavilă a sorţii o treaptă în urcuşul ce-l va duce pe culmile celei mai mari şi mai îndelungi glorii româneşti. Obligat să trăiască majoritatea anilor vieţi departe de patrie, Cantemir schimbă destinul desţărării în prilej de a-şi ascuţi şi adînci nemăsurat, prin dorul de pămîntul natal, privirea cu care va cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări, cum nici un alt român nu o va mai face.
    Obligat să-şi părăsească  pentru totdeauna ţara, după unele probleme grave, Dimitrie Cantemir, cu 135 de ani înaintea paşoptiştilor, ca un Bălcescu al începutului de veac iluminist, schimbă sabia cu condeiul, continuînd lupta de eliberare a patriei şi pregătind timpurile ce vin. Personalitatea cu adevărate anticipaţii risorgimentale, Cantemir, într-o Europă cosmopolită, ajunge să întrupeze, sub mistuirea dorului de ţară şi străfulgerat de viziunea viitorului ei, patriotismul naţional. Patosul patriotic al Descrierii Moldovei este unic în epocă. Şi nu este deloc o întîmplare că astăzi, acest ctitor perpetuu al conştiinţei de sine a neamului său vine să se descopere mai bogat şi mai adînc decît în orice alt moment al istoriei noastre.

*  *  *
        
          Într-o conferinţă despre Cantemir tipărită nu de mult în volumul Isvoade, Lucian Blaga scria: ,,...O domnie a casei  Cantemir ar fi grăbit cel puţin o sută  de ani renaşterea politică şi culturală a poporului român...”. cu intuiţia sa, Blaga a format un adevăr mai cuprinzător, pe care îl descoperim abia în ultima vreme. Dacă ar fi izbutit planul său de eliminare a Moldovei cu ajutorul Rusiei, mai ales el şi urmaşii săi ar fi reuşit, după aceea, să
obţină respectarea Tratatului de la Luţk de către puternicul imperiu al ţarilor, Cantemir ar fi jucat pentru români rolul lui Petru cel Mare: de ctitor al istoriei lor moderne. Doborît însă de conjunctura politică, i-a rămas să-l joace doar pe al lui Leibniz şi Lomonosov. Toată opera, gîndirea şi izbutirea politică legate de numele lui Dimitrie Cantemir rămîn dovadă faptului că, pragulgata de a lua startul spre modernizare odată cu germanii şi ruşii.
    Dramaticul şi strălucitul destin al cărturarului şi omului politic român Dimitrie Cantemir, cel ce se rînduieşte în perspectiva timpului printre marii europeni ca un geniu ce cu un secol mai înainte de Goethe a îmbiat, în creaţia sa, feeria Orientului afro-asiaticşi raţiunea, ironia şi umanismul european, ca un patriot în cel mai modern înţeles al noţiunii, într-un film care ţinteşte a fi mai mult decît o creaţie artistică în marginea datelor istoriei. O monografie cinematografică despre Dimitrie Cantemir reuşeşte să o lanseze Mihnea Gheorghiu.


5) Un rezumat al vieţii lui Dimitrie Cantemir...

         Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) a fost primul cărturar de formaţiune enciclopedică din cultura romînească, dar şi o personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei europone.
    S-a distins ca istoric, geograf, cartograf, filozof, şi-a adus contribuţia în muzică şi s-a preocupat de fizică şi matematică, scriindu-şi lucrările în română, latină, greacă şi rusă.
    Primii cincisprezece ani de viaţă i-a trăit în casa părintească se la Iaşi, fiind eduat de eruditul grec Ieremia Cacavela, luînd astfel cunoştinţă de curentul elen în cultura românească. Cu ajutorul dascălului său, şi nu numai, şi-a însuşit bine greaca şi latina, apoi şi  slavona.
    Aflîndu-se, cu unele întreruperi, în capitata otomană timp de 22 de ani (începînd cu 1693), el a studiat la Academia Patriarhiei, unde i-a cunoscut pe cei mai valoroşi profesori ai vremii. La Academie se studia cultura clasică greacă, latina, filozofia, medicina, geografia, matematica, fizica, logica – ştiinţele care în acea perioadă se includeau în cadru filozofiei.
    Diplomaţii statelor occidentale – trimisul franţei Châteauneul şi reprezentantul Olandei Coullier, au încurajat şi susţinut interesul tînărului moldovean faţă de literatura şi ştiinţa occidentală.
Primele opere ale lui Cantemir purtau un caracter filosofico-teologic. În 1698, la Iaşi, este publicată prima sa carte, scrisă în română şi greacă ,,Divanul”, mai urmază cîteva lucrări în care s-au tratat problemele filozofice, logice şi ale ştiinţelor naturii, ca ,,Metafizica”, ..Logica”, etc.
    În 1704-1705 D.Cantemir scrie, în română, cea mai importantă carte literară a sa – ,,Istoria ieroglifică”. Ea prezintă într-un limbaj esopic, alegoric luptele pentru domnie între partidele boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, prin multiplele sale contrase, această operă aparţine literaturii de inspiraţie barocă, larg răspîndită în Europa din acea de apus a medievalităţii.
    Dimitrie Cantemir părăseşte pentru totdeauna capitala otomană în 1710, pentru a deveni domnitor al  Moldovei în 1710-1711, ca apoi, după lupta de la Stănileşti, să ia calea pribegiei prin Rusia. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, la solicitarea căreia, în 1716, scrie ,,Descrierea Moldovei” – lucrare ce cuprinde compartimente de geografie, viaţă politică şi culturală. Lucrarea are în anexă o hartă a Moldovei, lucrată foarte meticulos.
    În Rusia D,Cantemir scrie ,,Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” în care este expusă concepţia originii latine a românilor, unitatea lor etnică şi continuitatea lor vieţuirea pe teritoriul fostei Dacii.  O faimă europeană îi aduce lui Cantemir remarcabila sa operă ,,Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”(1716), ea prezintă evenimentele Imperiului Otomal între anii 1300 – 1716.  
    Astfel, Dimitrie Cantemir s-a manifestat ca unul dintre cei mai mari savanţi umanişti europeni ai epocii de trecere de la medieval la modern...