1
    -EVOLUTIA FACTORULUI ETNO-DEMOGRAFIC DUPA “RETRAGEREA AURELIANA”; CONTINUAREA ROMANIZARII
    -PRACTICAREA INDELETNICIRILOR ECONOMICE CARACTERISTICE UNEI VIETI SEDENTARE, ARGUMENT AL CONTINUITATII DACO-ROMANE IN FOSTA PROVINCIE TRAIANA
    -ROMANITATEA SUD-DUNAREANA SI LEGATURILE EI CU ROMANITATEA NORD-DUNAREANA
    -RASPANDIREA CRESTINISMULUI IN LIMBA LATINA; MISIONARI, EPISCOPI, GANDITORI PATRISTICI DIN SECOLELE al IV-lea - al VI-lea


    In istoria universala, imparatul Aurelianus(270-275) pastreaza, fara indoiala, titlurile acordate de Armata, de Senat, de contemporanii sai, in general: Augustus (“Cel slavit printr-o inaltare divina”), Dominus et Deusb orbis Romanus(“Restaurator al lumii romane”). Ultimul titlu amintit are in vedere contributia acestui imparat la restaurarea unitatii Imperiului Roman.
    Intr-adevar, Aurelianus readuce sub ascultare Gallia, care isi proclamase un “imparat” al ei, intre 268-273, dar pierduse malul stang al Rinului, ocupat de alamani si franci. Tot Aurelianus infrange alte populatii germanice care devastasera regiunile de coasta ale provinciilor Belgica si Britannia. El respinge pe iuthungi, germanici si ei, care patrunsesera in nordul Italiei si in Raetia; invinge pe vandali sip e sarmati, care navalisera in Pannonia; obtine rasuflatoare victorii impotriva ostilor reginei unui cunoscut centru caravanier din Siria, orasul Palmyra, care se rasculase sub Gallienus. In urma acestei interventii decisive, Aurelianus reinstaureaza stapanirea romana in Asia Mica si Egipt.
    Cu toate aceste reinstaurari istorice, Aureianus procedeaza in mod diferit la Dunarea de Jos si in Carpati. Stravileste, vremelnic, expansiunea gotilor, care –sub Gallienus- isi impugn dominatia politica asupra dacilor liberi de la rasarit si miazazi de munti. Noul imparat retrage insa administratia si armata din Dacia Traiana. Transfera Legiunea a V-a Macedonica de la Potaissa la Oescus, unde stationasera si in vremea lui Domitianus. In apropiere, la Ratiaria, aduce, de la Apulum, Legiunea a XIII-a Gemina. Justificarea? Consolidarea granitei septentrionale a Imperiului intr-un unic cadru natural, valea Dunarii. Pentru atenuarea eventualelor critici formulate la Roma de adversarii sai politici, Aurelianus organizeaza, la sud de fuviu, intre Moesia Superior si Moesia Inferior, o noua provincie denumita DACIA.

    Evolutia factorului etna-demografic la nord de Dunare, dupa “retragerea aureliana”; continuarea ramanizarii. Fosta provincie Dacia Traiana este parasita, asadar, de oficialitatile civile si militare. Cea mai mare parte a populatiei romanizate ramane la nord de Dunare. De altfel, depasind un milian de locuitori(dupa calculele unui renumit cercetator al perioadei, D. Protase), aceasta populatie de producatori liberi (bastinasi si alogeni veterani) nici nu avea cum sa se stabileasca la miazazi de fluviu, in mica provincie organizata de Aurelianus din considerente tactice. In mod firesc, multe asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neintrerupta. Inclusive vechi centre urbane se caracterizeaza prin acest aspect demographic, desi spre le se indreapta, cu predilectie, valurile de migratori germanici (vizigoti, taifali, vandali, gepizi) sau iranieni (sarmatii-iazygi). Continuitatea autohtonilor din orase este atestata, intre altele, de vestigiile semnalate la Sucidava(Celei), de tezaurul cu monede din bronz, anterioare si posterioare retragerii aureliene, recuperate la Dierna (Orsova). Aceeasi semnificatie au blocarea cu ziduri noi a portilor amfiteatrului de la Sarmizegetusa si transformarea acestuia in “fortareata”, in sfarsit, mormintele de incineratie de langa Napoca si cele de inhumatie semnalate printre ruinele termelor de la Porolissum (Moigrad). Desigur, aceste izvoare arheologice si numismatice indica o viata urbana modesta, comparative cu epoca stapanirii romane. Mai mult, in vederea preintampinarii marilor pierderi materiale si umane, prilejuite de atacurile migratorilor, o parte a locuitorilor vechilor orase romane se indreapta spre tinuturile rurale. In aceasta privinta, dovezi se pastreaza de la Biertan, Brateiu (ambele in Podisul Tarnavelor), gornea (jud. Calas-Severin), Soporu de Campie si Taga (jud. Cluj), Verbita (jud. Dolj). Unele anterioare, altele noi, aparute dupa anii 271-274/275, in vai fertile si regiuni colinare din preajma imensului codru, aceste asezari rurale contureaza imaginea unei zone intens locuite de populatia autohtona a fostei provincii intemeiate de Traian in spatiul dacic.
    Desfiintarea frontierei romane de pe linia Carpatilor permite circulatia nestingherita in ambele sensuri, intra- si extra-montane. Astfel, carpii si alti daci liberi din epoca romana patrund in interiorul arcului carpatic. In aceasta privinta,marturii materiale exista in numeroase complexe arheologice, atat asezari:Sopteriu (jud. Bistrita-Nasaud), Cipau (jud. Mures), Mugeni (jud. Harghita), cat si caster: Micia (Mintia, langa Deva), Racari (jud. Dolj), Stolniceni (jud. Valcea). La randul lor, daco-romanii din fosta provincie traiana trec la est si la sud de Muntii Carpati. Pentru acest aspect etnodemografic si cultural, semnificative sunt descoperite de la Piatra Neamt, Bacau- Curtea Domneasca, Sirna-Ploiesti, Straulesti-Bucuresti.
    Dinamica demografica de la nord de Dunare nu intrerupe romanizarea. Dimpotriva,o amplifica. Din fostele orase si din asezarile civile limitrofe castrelor de odinioara, pornesc, catre celelalte tinuturi, locuri care vorbesc si scriu limba Latina. Inscriptiile identificate la Biertan(jud. Sibiu)  si in alte locuri confirma acest aspect lingvistic.

    Indeletnicirile economice specifice unei populatii sedentare – argument al continuitatii daco-romane; raporturile acestora cu migratorii. Consolidarea romanitatii nord-dunarene, extinderea ei de o parte si de cealalta a Carpatilor sunt atestate si de practicarea neintrerupta a indeletnicirilor specifice unei vieti sedentare.
    Indeletnicirea principala a populatiei romanizate nord-dunarene continua sa fie agricultura. Alaturi de cultivarea pamantului cu cereale, se dezvolta cresterea vitelor, careia ii revine un rol ceva mai insemnat decat in epoca romana anterioara.
    
    Din epoca postaureliana se pastreaza fiare de plug, seceri, coase, rasnite rotative, fragmente ale unor mari vase de provizii, seminte carbonizate de grau, oase de animale domestice (oi, bovine, cai) si pasari de curte. Amintim descoperirile de la Brateiu (jud. Sibiu), Mediesu Aurit(jud Satu-Mare), Podeni (jud. Suceava), Soloceni si Costesti (Rep. Moldova), Dridu (jud. Ialomita), Magurele (Bucuresti), Celei si Spineni (jud. Olt), Buzias si Remetea Mare (jud. Timis), Harman si Sercaia (jud. Brasov).

    De asemenea, daco-romanii practica, in continuare, viticulture, pomicultura si apicultura.
    Exista dovezi convingatoare privind exploatarea minereurilor (fier, arama, argint, aur), a sari si a pacurii.

    Semnificative sunt cercetarile de pe valea Buduleasa (jud. Prahova), unde in cadrul mai multor asezari postaureliene sunt atestate cuptoare pentru redus minereul de fier, toate de traditie dacica. In preajma lor se afla vestigiile locuintelor mesterilor faurari, al caror invantar specific (baroase pt zdrobirea minereurilor; dalti ale caror amprente se pastreaza pe bulgari de zgura) sunt associate unui fragment de tava de lut, pe care se zaresc 2 litere dintr-o inscriptie Latina.

    Se intelege ca asemenea activitati productive nu sunt compatibile cu nomadismul. Populatiile migratoare nu se indeletnicesc cu exploaterea minereurilor metalifere. Cunoscatori ai complicatelor tehnici de reducere si prelucrare a fierului sunt autohtonii. Acestora le apartin si cuptoarele romane pt ars ceramica, identificate la Cluj, intr-un nivel de locuire din secolul al IV-lea.
    Importante centre mestesugaresti – dar si comerciale- de la cumpana veacurilor al III-lea – al IV-lea sunt atestate pe malul stang al Dunarii, din Banat (Lederata) si Oltenia (Drobeta, Sucidava) pana in sudul Moldovei dintre Prut si Nistru (obiectivele arheologice de la Cartal, Podari etc).

    Circulatia marfurilor este confirmata de recuperarea unui numar apreciabil de monede romano-bizantine, in puncte arheologice ca: Sarmizegetusa si Dobra (jud. Hunedoara), Craiova, pitesti, Gura Ialomitei, Buzau, Chisinau.

    Avem astfel imaginea mai completa a unei civilizatii locale unitare, superioara vietii materiale a migratorilor. Acestia din urma sunt cei care, convietuind cu autohtonii, preiau elemente specifice modului de trai din aria romanitatii rasaritene. Este cazul comunitatilor de vandali, asezati alaturi de autohtonii mai numerosi, in vechea vatra dacica de la Mediesu Aurit sau in vestul Banatului. Procesul este evident si in ceea ce priveste principalele componente (geto-sarmatica, carpo-dacica si daco-romana) ale culturii Santana de Mures-Cerneahov. In asezarile eponime si in numeroasele  necropole – cercetate la Tighina (Rep. Moldova), Erbiceni (jud. Iasi), Izvoare (jud. Neamt), Spantov si Sultana (jud. Calarasi), Olteni (jud. Teleorman) – sunt reunite obiecte de provenienta germanica, vase dacice (traditionale catiu), podoabe si monede romane. Semnificative sunt interferentele spirituale. Ele au la baza ritualuri caracteristice triburilor nord-europene, care practica inhumatia si au obiceiuri funerare tipice populatiei autohtone din vechea Dacie, care de veacuri isi incinera mortii.

    Romanitatea din dreapta Dunarii; legaturile cu romanitatea din stanga fluviului. Dupa retragerea aureliana din Dacia Traiana, teritoriile de pe malul drept al Dunarii mijlocii si inferioare raman sub suzeranitate romana cateva secole. In consecinta, zona sta in atentia imparatilor reformatory. A lui Diocletianus(284-305), in primul rand military experimentat, convins de ceea ce reprezenta Moesia pe plan strategic, un “bastion” de aparare, dar si un “granar”.
    Prin reforma sa administrative, noul Augustus – care isi spune si Dominus- separa spatiul pontic de Moesia Inferior. Intre Dunare si Marea Neagra, organizeaza astfel provincial Scytia Minor (“Scitia Mica”, cu capitala la Tomis). Impreuna cu ceea ce ramane din vechea provincie Moesia Inferior, teritoriul apusean, denumit, de aceasta data, Moesia II (Secunda), Scythia Minor alcatuieste una dintre cele 12 mari unitati teritoriale (diocize), respective dioceza Thracia. La vest de aceasta, este organizata dioceza Moesia, cuprinzand provinciile: Dacia (sud-dunareana, deci cea formata de Aurelianus), Dardania si Moesia Prima. Noile provincii romane de la Dunarea de Jos, ca de altfel toate cele 101 provincii din Imperiu, au, deci, dimensiuni teritoriale reduse. Conducerea lor administrative este separate de cea militara ; ultima este incredintata unui camandant sef, dux prefectissimus, care coordoneaza armata impartita in unitati de granita – milites ripensis si unitati mobile – milites comitatenes, cu posibilitati de interventie rapida. Cat priveste legiunile, sediile principale ale acestora sunt la Noviodonum ( pt. Legio I Iovia-Scythica) si, respective, la Troesmis (pt. Legio II Herculia, create de Diocletianus). Cu prilejul vizitei efectuate in anul 294, imparatul urmareste stadiul reconsituirii cetatilor de pe vechiul limes danubian, pana la Aegyssus (Tulcea). In anul urmator, gotii distrug insa aceste fortificatii, inclusive pe cea de la Tropaeum Traiani. Ultima este refacuta in timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Astfel, o inscriptie din 316 consemneaza faptul ca, “dupa biruinta (asupra) neamurilor barbare de pretutindeni, a fost zidita din temelii cetatea tropeenilor pentru a intari paza provinciei”.
   
1 Tot in perioada domniei lui Constantin cel Mare sunt rezidite cetatile Histria, ulmetum etc, sunt ridicate noi sedii administrative, basilica, thermae, portice. In veacul al IV-lea sunt construite, la Tomis, un edificiu public pavat cu mosaic, un monument funerar cu fresca.
    Imparatul Constantin cel Mare consolideaza provinciile sud-dunarene create intre timp: Moesia Prima, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia Secunda. Totodata, el reinstaureaza stapanirea romana la nord de fluviu. Reinfloresc, astfel, orasele Tibiscum, Dierna, Sucidava (cu un nou drum de legatura, pana la Romula). Din aceeasi perioada dateaza fortificatiile romane de la Podari (Ucraina), Barbosi (jud. Galati), Piua Pietrei (jud. Ialomita), din multe alte puncte strategice, dispuse in amonte pe malul Dunarii, pana la Hinova (jud. Mehedinti). Alt castru din veacul al IV-lea este atestat la Pietroasele (jud. Buzau), unde au fost semnalate, totodata, bai si necropole. Toate aceste centre, dar si altele, confirma stransele legaturi dintre romanitatea sud-dunareana sic ea nord-dunareana. Prin centrele amintite, produse si monede din Imperiu ajung in spatiul de peste Carpati, cum atesta ceramica de lux, obiectele de podoaba si piesele numismatice descoparite la Grisu de Cris, Botosana, Orhei.
    Distruse de huni, dupa victoria acestora asupra gotilor (in anul 376), o parte din centrele urbane romane de la nord de Dunare sunt refacute in timpul imparatilor Anastasios si Justinianus I (527-565). Este cazul Drobetei, denumita vremelnic Theodora, dupa sotia ultimului imparat amintit. Tot Justinianus reorganizeaza viata ecleziastica din zona, incununand un process care incepuse anterior cu 2 veacuri.

    Raspandirea crestinismului in limba Latina; misionari, episcopi si scriitori patristici. Ireversibila romanizare a dacilor, continuitatea daco-romanilor, convietuirea acestora – dupa perioade de confruntare – cu gotii, hunii si gepizii, in secolele al II-lea – al IV-lea, sunt confirmate si de raspandirea crestinismului.
    Desigur, modul de viata al dacilor, credinta lor in nemurire, pe temeiul conceptiei zalmoxiene referitoare la “traiul vesnic”, reprezentasera premise ale receptarii noii religii, anterior oficializarii ei; de altfel, acest aspect este reliefat, inca din secolul al II-lea, de Turtullianus, scriitor crestin de limba Latina.
    Un rol insemnat au, in continuare, colonistii si ostasii adusi in Moesia Inferior si Dacia Traiana, indeosebi cei originari din Cappadocia, Egipt si Iudeea. Astfel, izvoarele epigrafice, descoperite le Ulpia Traiana Sarmizegetusa, atesta “inchinarea catre <Dumnezeu etern>, Iunona(=maria) si ingeri”. Propagarea monoteismului crestin este intarziata insa de dispozitiile oficiale ale unor imparati romani (Traianus, Septimius Severus s.a.), adeptiai cultului zeilor proprii, jertfelor si celorlalte practice religioase pagane. O perioada favorabila propagarii crestinismului coincide cu domnia lui Severus Alexander, un spirit sincretist si tolerant. Urmasii lui la conducerea Romei reiau insa masurile repressive, culminand cu edictele de la 303 si 304, in timpul lui Diocletianus. Acesta condamna la munca silita sau la moarte chiar, mai multi misionari crestini. Se pastreaza inscriptii cu martiri de la Axiopolis (Cernavoda), Dinogetia (Garvan), Halmyris (Murighiol), Noviodunum (Isaccea) si din alte locuri; ele cuprind nume de alogeni, de fel din Alexandria, Caesareea, Ierusalim, dar si autohtoni: un   Chindeas, un Dasios…
    In anul 313, imparatii Constantin cel Mare si Licinus acorda libertate de cult crestinismului, dar accepta, pe mai departe, practicile pagane. Astfel se explica de ce, prin anii 320-324, sunt martirizati cei 4 misionari nominalizati in inscriptia de pe monumental funerar descoperit la Niculitel (jud. Tulcea). Ulterior, pe valea Buzaului, este martirizat Sava “Gotul” (372).
    Interzicerea cultelor pagane, in vremea imparatului Theodosius (379-395), este urmata de organizare a temeinica a Bisericii Crestine la Dunarea de Jos. Noii episcopi de la Tomis (Constanta) se remarca pe plan local si universal. Amintim pe Bretaion (sau Vretanion), capadocian de origine, care incurajeaza pe misionarii crestini trecuti in stanga Dunarii. Un urmas al sau, Gherontie (sau Terentie), participa la cel de-al doilea sinod ecumenic, organizat in anul 381. apoi, in jurul anului 400, se remarca episcopul tomitan Teotim I, de origine “scit”, deci localnic (din Scythia Minor), daco-roman; scriitor de limba greaca, “abil dialectician si prieten decotat al lui Ioan Gura de Aur”, arhiepiscop apoteozat (ulterior si patriarh) al Constantinopolului, Teotim I apara opera lui Origenes si propaga crestinismul printre goti, huni, ultimii supranumindu-l “Zeul Romanilor”.

    Episcopate sunt create, in secolul al IV-lea, si in celelalte provincii romane dunarene: pentru Moesia Secunda, la Novae si Nicopolis: in Dacia Ripensis, la Oescus si Ratiaria: in Dacia Mediterranea, la Naissus si Remesiana. In acest ultimo centru ecleziastic, activeaza episcopul Nicetas (cca 336-414), un localnic si el, cum rezulta din versurile Sfantului Paulinus din Nola. Niceta contribuie la crestinarea daco-romanilor, din Dardania pana la Gurile Dunarii, fapt pt. care V. Parvan il considera “apostolul nostrum national”. Opera lui patristica este redactata in lb latina, ca si aceea a episcopului Laurentius de Novae.
    De altfel, pt comunitatile daco-romane, majoritatea izvoarelur confirma raspandirea crestinismului in lb Latina. Bunaoara, inca din sec al III-lea dateaza “povestirea” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Deo aeterno et lunoni et angelis. Pentru sec al IV-lea, semnificativa este inscriptia EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI, de pe o tablita votive (donarium) din bronz, descoperita la Biertan, langa medias; o inscriptie asemanatoare, dar pe un fragment ceramic, se pastreaza de la Moigrad (jud. Salaj). In sfarsit, un Decebalus crestinat apare  intr-un izvor epigraphic de la Histria, datat 2 veacuri mai tarziu.
    Exemplele de mai sus atesta, totodata, continuitatea autohtonilor in spatiul carpato-danubiano-pontic. Aceeasi semnificatie are mostenirea, in lb romana (dar nu si in albaneza, franceza, italiana), a termanului latin basilica, sub cunoscuta forma, biserica (present si in retoromana). De altfel, din limba Latina termini de baza ai religiei crestine: a boteza (din baptisare); cruce (de la crux, cruces); Dumnezeu (din Domine Deus); inger (angelus), pasti (paschae) s.a.m.d.
    Interesanta este, mai ales, evolutia cuvantului latin sanctus (santus), mostenit din lb romana cu  forma sant (sfant, in schimb, este de origine slava).
    O patre din terminologia crestina in lb latina se raspandeste le nord de Dunare in secolul al IV-lea, cand este atestata si basilica de la Slaveni (jud. Olt). Fenomenul continua si in urmatoarele doua secole, pe masura extinderii vietii ecleziastice superior organizate. Aceasta organizare este documentata prin existenta unui episcopate la Apahida (langa Cluj-Napoca), in secolul al V-lea, precum si prin construirea unor noi basilica la Sucidava si, probabil, la Drobeta-Theodora, la Morisena (Cenad), in secolul al VI-lea.


 


*

    Fundamentata, asadar, inca din veacurile I – al III-lea, romanitatea din nordul si sudul Dunarii se consolideaza in secolele al IV-lea – al Vi-lea. Romanizarea spatiului daco-moesian se dovedeste astfel ireversibila, la aceasta contribuind, in buna masura, continuarea stapanirii imperiale pe ambele maluri ale fluviului, pana in 602.
    Autohtonii se integreaza deplin si definitive latinitatii orientale. Prin unitatea vietii lui materiale, specifica unor comunitati entice statornice, dar si prin spiritualitatea bogata (patrimonial daco-roman si crestin), ei contribuie la afirmarea acestei latinitati, care influenteaza populatiile migratoare (vandali, goti, huni, gepizi, slavi).
    Secolele al IV-les – al VI-lea reprezinta, totodata, o noua etapa in procesul de formare a poporului roman si a limbii romane, process care – pe baza omogenizarii entice si lingviste din perioada amintita – se va desavarsi in urmatoarele doua veacuri.


DINU C. GIURESCU, Istoria ilustrata a romanilor (p. 86)

    “crestinismul daco-romanilor, ca si limba lor, este de character latin si adoptarea lui a avut loc treptat, prin difuzarea in masa locuitorilor, nicidecum printr-o hotarare a unei autoritati centrale (rege, principe), ca si in alte parti.
    Prezenta crestinilor in teritoriile nord-dunarene ca si in Dobrogea in secolele al IV-lea – al VI-lea este atestata printr-o serie de obiecte: opiate de lut si de bronz, geme, cruci, statuette, ceramica cu zragmente de inscriptie, tipare de turnat cruci, ex-votouri, vase de lut, aflate, prin sapaturi arheoloice, la Biertan, Porolissum, Napoca, Apullum, Ampellum, Gherla, Bucium, Potaissa, Tibiscum, Dierna, Drobeta, Romula, Bumbesti, Racari, Iasi, Botosani, Bacau, Davideni etc.etc. La Niculite, intr-o cripta, s-au descoperit osemintele a patru martiri binecunoscuti in istoria inceputurilor crestinismului, fara sa se stie – pana curand – unde fusesera inhumati. Ei sunt: Zaticos, Attalos, Romasis, Phillipos. Alti martir sunt atestati la Tomis (Constanta), Axiopolis (Cernavoda), Noviodunum ( Isaccea), Dinogetia…





            BIBLIOGRAFIE

Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu:
– Istoria romanilor , din cele mai vechi timpuri pana la revolutia din 1821 (manual pentru clasa a XI-a), EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, R.A., Bucuresti