1                              Revolutia burgheza din Anglia (1642-1658)
         Revolutia din Anglia s-a desfasurat intr-o epoca cand numai  in Olanda,in cateva state italiene si in zone ale Angliei se dezvoltasera relatiile capitaliste.In restul Europei dominau relatiile feudale si monarhia care tindeau sa conduca  tot mai absolutist.
          Avantul economic si tehnic,cresterea productiei si schimbului, intensificarea circulatiei banesti,destramarea structurilor societatii feudale,au facut sa apara intr-o serie de zone ale Europei Apusene relatii capitaliste.Istoricii  apreciaza,ca doar revolutia din Anglia a fost prima revolutie burgheza de anvergura europeana care a exercitat o influenta puternica pe plan mondial, in sensul subminarii regimurilor feudale,revolutia franceza fiind aceea care a dus la victoria deplina a capitalismului in majoritatea statelor de pe glob.
             Andre Maurois,in “Istoria Angliei”,spunea:”Aparati de vecinii lor continentali de apa marii si eliberati,multumita ei,de orice temeri care au paralizat in Franta atatia oameni de stat,ei au putut,fara a intampina mari primejdii sa-si organizeze pe indelete institutii originale”.
               Politica monarhiei absolutiste,sub dinastia Tudorilor(1485-1603),corespunde intr-o masura destul de larga intereselor nobilimii noi si a burgheziei.Proprietarii si arendasii de ferme foloseau,alaturi de noua nobilime,munca lucratorilor agricoli salariati.Inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea,Anglia poseda deja o clasa de fermieri capitalisti bogati pentru conditiile de atunci.
                O caracteristica specifica in evolutia feudalismului englez a fost patrunderea timpurie a raporturilor capitaliste in agricultura.Din punct de vedere juridic, majoritatea taranilor erau liberi,dar dependenti de obligatia posesiunii lotului;Situatia se prezenta astfel:
                        -copyholderi-detinatori ai lotului pe temeiul unei copii din registrul memorial;
                         -freeholderi-detinatori liberi;
                          -cotteri-tarani fara lot,cel mult posedau o casuta si eventual o gradina(englezesc cottage=coliba);
                           -yeomenii-partea instarita a freeholderilor(au cel putin 40 silingi venit).
                   Filosoful si omul de litere englez Francis Bacon (1561-1626) ii definea ca o clasa intermediara intre gentelmeni si tarani.La inceputul secolului al XVII-lea,dupa Andre Maurois,erau circa 160.000.De altfel Cromwell pe acestia isi va baza puterea deoarece acestora nu le era frica nici sa munceasca si nici sa lupte.
                     Desi incep sa se cultive culturi noi:sfecla,trifoi,hamei,cartof,cresterea cererii de lana pe piata interna,cat si pe cea externa duce pe de o parte la exproprierea fortata a taranilord de pe pamanturile pe care lucrau,cat si cresterea suprafetelor de pasunat.Zeci de mii de tarani deposedati se alegeau cu spanzuratoarea,biciul si patul de paie mucegait.
                     Structura sociala a Angliei cunoaste schimbari deosebit de importante.Noua nobilime se completeaza in permanenta cu elemente provenite din alte stari(arendasi,negustori),iar o parte din vlastarele aristrocratice fac drumul invers in alte stari.
                     Prin “Statutul Meseriasilor” nimeni nu–si putea deschide pravalie,ca mester,sau intra ca lucrator,pana nu facea 7 ani de ucenicie.Astfel, tineretul  tarii capata educatia tehnica si disciplina sociala.Iar in privinta instructiunii,fiii micilor nobili de tara formau un element important nu numai in scoli dar si in universitati.
                      In sfarsit,societatea engleza pe timpul Tudorilor ,si mai ales pe timpul Elisabetei(1558-1603),era intreprinzatoare,iar flota comerciala engleza,cat si corsarii,puteau fi vazuti tot mai des navigand pe mari si oceane.Politica Tudorilor corespundea in larga masura intereselor claselor din Anglia,si mai ales intereselor noii nobilimi si burgheziei,stiind prin talente politice sa-si atraga supusii,decat prin constrangere.
Insa lucrurile se schimba prin venirea la tron a regelui Iacob al VI-lea al Scotiei ,sub numele  de Iacob I(cult,amabil,nerazbunator).
                         Doctrina “Rex est Lex” cu care guvernase Scotia era cu totul incompatibila la Londra si insemna o ofensa adusa Camerei Comunelor.Iacob I era un rege pacifist si ii displaceau oamenii de arme.De altfel ii lipseau si banii ca sa se inarmeze;dar nici Parlamentul nu era dispus sa-l sprijine.
                          Desi a convocat Parlamentul in 1604,regele marturisea ca nu-i putea suferi,pentru ca nu-i vota dreptul de a percepe noi impozite.
                           Iacob I a neglijat complet flota,in timp ce micuta Olanda strangea averi fabuloase,Portugalia avea o colonie numai in America de Sud care isi depasea metropola de circa 90 de ori iar Spania si Franta o amenintau si pe cale navala.Piratii arabi din zona Magherbului(Alger,Maroc) au avut indrazneala sa faca raiduri in zona Canalului Manecii,englezii fiind eliminati de olandezi si din comertul cu Rusia,prin Marea Alba.
                            In 1618 a izbucnit razboiul de 30 de ani(1616-1648),in care s-au confruntat majoritatea statelor europene,iar Anglia,practic,a fost o simpla spectatoare.

1. Premise social-economice
În Anglia, populaţia era de aproape 4 milioane de locuitori la începutul secolului al XVII-lea iar capitalismul era vizibil atât la oraşe cât şi la sate.
În domeniul agrar apar primele forme de tip capitalist. Se dezvoltă manufacturile. În plan social apare noua nobilime şi se dezvoltă burghezia.
2.Premise politice şi ideologice
Anglia era un stat monarhic absolutist. Parlamentul englez se împotrivea dorinţei regelui Carol I Stuart de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.
Dezvoltarea politică a Angliei a îmbrăcat şi o ramură ideologică. Mesajul religios devine mai radical în epoca numită puritanism.
Puritanii se caracterizează prin respectarea libertăţilor civile, viaţă simplă, cult religios fără strălucire. Aceştia se împart în două grupuri: presbiterienii şi independenţii. Presbiterienii sunt persoane mai în vârstă care doreau păstrarea unităţii organizării bisericii anglicane după principii calvine. Aceştia anunţau democraţia parlamentară în Anglia. Independenţii sunt protestanţi.
Numeroasele războaie au adus Anglia într-o nouă criză financiară. Regele Carol I Stuart se vede astfel nevoit să convoace parlamentul în 1628 pentru a vota noi impozite.
Parlamentarii refuză noile impozite şi impun regelui să semneze petiţia drepturilor. Acesta semnează actul dar în scurt timp dizolvă parlamentul.
În 1640, confruntat cu un conflict armat cu Scoţia, regele convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Opoziţia parlamentară este din nou puternică dar parlamentul a fost din nou dizvolvat. (Parlamentul cel Scurt).
3.Faza parlamentară
Suspendarea parlamentului cel scurt a fost urmată de înfrângerea de la Newbourn şi de pierderea oraşelor Newcastle şi Durham.
Armata regală s-a retras în localitatea York. La 3 noiembrie 1640 parlamentul a fost din nou convocat Parlamentarii vor impune revizuirea proceselor politice, desfiinţarea unor impozite (ex. impozitul pe corăbii) şi multe altele.
Victoria parlamentului a devenit deplină după semnarea de către Carol I Stuart a legii privind interzicerea dizolvării parlamentului fără consimţământul acestuia.
Radicalizarea revoluţiei parlamentare s-a realizat în momentul în care regele a primit mustrarea cea mare. În ianuarie 1642 a izbugnit revolta londonezilor care a obligat pe rege să părăsească Londra iar revoluţia intră într-o nouă fază.
4.Războiul civil
Revolutia din Anglia se desfafosra pe fondul razboiului civil dintre armata regala (simpatizanţii regelui, marea nobilime şi clerul anglican)  si armata parlamentara (burghezia, noua nobilime, ţărănimea).Incepe in anul 1641 cand parlamentul prezinta regelul Carol 1 documentul „Mustrarea cea mare” prin care se aduceau acuzatii absolutismului monarhic.Regele incerca sa-i aresteze pe semnatari,dar este nevoit sa parasesca tara pentru a-si gasi sprijinul financiar in mijlocul nobilimii din provincie si stabilindu-si cartierul general la Oxford..
Conflictul militar s-a declanşat în august 1642. Primele victorii au înclinat de partea armatei regale dar după ce în fruntea armatei parlamentare ajunge Oliver Cromwell acesta crează armata noului model.
Începând cu 1643, parlamentarii au obţinut victorii după victorii: Marston-Moor (1644), Naseby (1645) şi Preston (1648).
In dimineata zilei geroase de 30 ianuarie 1649,in fata palatului Whitehall, “Omul Carol Stuart “ este executat dupa ce a negat  orice vinovatie.Cosciugul cu corpul neinsufletit a fost dus in capela castelului Windsor. Peste cateva zile a fost desfiintata Camera Lorzilor,considerata “o ramura a tiraniei”.
5.Republica şi protectoratul lui Cromwell
Aceste evenimente au consemnat sfârşitul Marelui Război Civil, război ce a avut caracterul unei revoluţii burgheze deoarece s-a reuşit abolirea monarhiei absolutiste, aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, aplicarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Astfel, în 1649 se proclamă Republica sub forma "Commonwealth"-ului, în care puterea legislativă aparţinea, în continuare, Parlamentului, iar cea executivă unui Consiliu de stat, în frunte cu Oliver Cromwell. Parlamentul şi Consiliul de Stat au elaborat o serie de măsuri care vizau cucerirea unor teritorii (Scoţia şi Irlanda); apar aşezăminte care vizau comerţul şi navigaţia.
În plan intern, desosebirile doctrinare dintre Parlament şi armată cauzează tensiuni, apărând diferenţe de interese între moderaţi şi radicali. Cromwell îşi impune, treptat, autoritatea, culminând cu dizolvarea "Parlamentului cel Lung" (1653) şi promulgarea a diferite instrumente de guvernare prin care se instituia în Anglia o dictatură militară numită protectorat.
Puterea executivă a fost încredinţată lordului protector Oliver Cromwell şi unui Consiliu format din 21 de membri.
Puterea legislativă a aparţinut lordului protector şi parlamentului unicameral. Dreptul la vot rămâne censitar; catolicii şi regaliştii au fost excluşi din viaţa politică.
În 1657 s-a promulgat o Constituţie prin care puterea lordului protector rămâne cea mai importantă.
În 1658 Oliver Cromwell moare urmându-i la conducere fiul său Robert Cromwell, ce s-a dovedit a fi incapabil să facă faţă opoziţiei, permiţând astfel trecerea la următoarea etapă : Restauraţia stuarţilor.
6.Restauraţia stuarţilor
Restauraţia stuarţilor a apărut ca o soluţie acceptabilă atât pentru burghezie cât şi pentru marea parte a nobilimi.
Restauraţia s-a produs datorită faptului că opoziţia dorea înlocuirea absolutismului monarhic, nu a monarhiei.
În perioada 1660 - 1688, cât a durat restauraţia, pe tronul Angliei s-au succedat Carol al II-lea Stuart (1660 - 1685) şi Iacob al II-lea Stuart (1685 - 1688 ).
Anglia cunoaste tensiuni determinate de optiunile politice si religioase,divergente, dintre rege si opozitie.Convertit la catolicism si incercand sa restabileaca absolutismul, Iacab al II-lea este inlaturat de la tron fara razboi civil sau varsare de sange,prin „Revolutia glorioasa”.
7.Revoluţia glorioasă
Deoarece regele Iacob al II-lea Stuart a încercat să restaureze absolutismul monarhic, opoziţia a hotărât abdicarea regelui. În 1689 este elaborată "Declaraţia drepturilor" de catre Wilhem de Orania si sotia sa Maria.”Declaratia drepturilor” este documentul care marcheaza sfarsitul absolutismului.Este prima data in Europa cand Parlamentul limiteaza puterea regala.In practica guvernarii intemeiate pe acest document se constituie treptat sistemul politic englez,devenit model pe regim parlamentar.Deci Anglia devine monarhie constitutionala.
Acest eveniment este cunoscut sub denumirea de Revoluţia glorioasă.
În baza declaraţiei sus amintite, a fost ales rege al Angliei, Wilhelm al III-lea de Orania.
Regimul politic al revoluţiei glorioase este cuprins în trei texte:
•    Actul de toleranţă(1689) ce acorda o relativă libertate a cultelor
•    Actul de instalare (1701), prin care tronul putea fi oferit, în caz de lipsă de urmaşi direcţi, şi pe linie colaterală a dinastiei, cu condiţia de apartenenţă la confesiunea protestantă.
•    Actul de unire (1707) ce creează Regatul Unit al Marii Britanii (ce va deveni, din 1801, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei).
Principalele instiuţii politice:
- Regele (avea numeroase prerogative)
- Parlamentul (bicameral - format din Camera lorzilor şi Camera comunelor)
- Regele şi Cabinetul (condus de un prim ministru)
Votul rămâne şi după aceasta censitar.
8. Actul de navigatie
Actul de navigaţie (1651) a fost o lege a lui Oliver Cromwell care a contribuit la dezvoltarea economiei capitaliste în Anglia. Conform acestei legi, corăbiile străine aveau voie să aducă în porturile engleze numai mărfuri fabricate în ţările lor. Mărfurile provenite din alte ţări urmau să fie aduse numai de corăbii engleze. Actul de navigaţie lovea în flota spaniolă, portugheză, franceză, dar mai ales în cea olandeză, pe atunci „cărăuşa mărilor”.
9.Declaraţia drepturilor
Declaraţia drepturilor statornicea supremaţia puterii legislative a Parlamentului asupra puterii executive regale, dând Angliei o organizare modernă.
"Declaraţia drepturilor" pune bazele monarhiei constituţional-parlamentare şi, prin urmare, al statului englez modern. Prin ea se limitau drepturile monarhului stipulate în preambulul Constituţiei.
"Declaraţia drepturilor" garanta convocarea regulată a Parlamentului, libertatea dezbaterilor şi a drepturilor în materie fiscală. Atribuţiile regelui erau restrânse, deşi el rămânea şeful Bisericii anglicane şi se bucura de mari onoruri. Regele nu putea suspenda sau abroga vreo lege, iar dreptul de a avea aramată era condiţionat de aprobarea Parlamentului.


1 „Avand in vedere faptul ca abdicarea fostului (rege) Iacab al II-lea a lasat tronul vacant, Alteta sa ,printul de Orania (care cu voia atotputernicului Dumnezeu a devenit unealta glorioasa a eliberarii acestui regat de papism si de puterea arbitrara) (...)
In aceste imprejurimi, sus-zisii lorzi(...)si Comunele (...),constituind impreuna reprezentarea deplina a natiunii (...) declara mai intai (...) pentru a-si asigura vechile lor drepturi si libertati:
1. Ca pretinsa putere a autoritatii regale de a suspenda legile sau executarea lor ,fara consintamantul Parlamentului,este inegala. 2. Ca pretinsa putere a autoritatii regale de a acorda dispense de la lege sau de la executarea lor,asa cum pe nedrept s-a facut in trecut, este inegala (...) 4.Ca o contributie baneasca pentru coroana sau in folosul ei, sub pretext de prerogativa [regala],fara consintamantul Parlamentului(...),este inegala. (...)6.Ca ridicarea si intretinerea unei armate in regat, in timp de pace ,fara consintamantul Parlamentului , este contrara legii.(...)9.Ca libertatea cuvantului,precum dezbaterile si procedurile in sanul Parlamentului nu pot fi limitate sau puse in discutie in fata unei curti[dejustitie] sau altui for, in afara de insusi Parlament.(...)”
    (Declaratia drepturilor, 1689)    
                                                    

                                                      

                                                     OLIVER CROMWELL
LORD-PROTECTOR

    

"Protectorul şi-a început domnia într-o linişte aparentă" - scria Henry Fletcher, vorbind despre ceea ce numea el apogeul puterii lui Cromwell - "astfel că mulţi se aşteptau la zile fericite şi tihnite." Într-adevăr, înălţarea la puterea supremă a lui Oliver Cromwell fusese primită îndeobşte de poporul englez cu calm şi cu o anumită doză de spranţă în mai bine.Universitatea Oxford i-a prezentat felicitări slugarnice, arătând că noul Protector - care era bineînţeles ,şi rectorul ei - luase sub oblăduirea lui "împotmolita lume a literelor" şi făcând aluzii tot atât de smerite la gloria militară a Angliei, care înflorise acum sub patronajul său.
    Existau ,fireşte, şi oameni înclinaţi spre contrazicere, cărora această înălţare nu le era pe plac.Titlul de Protector i-a supărat îndeosebi pe anumiţi baptişti, care socoteau că putea fi atribuit numai lui Dumnezeu, în timp ce adepţii "celei de-a cincea împăraţii " scoteau, cu obişnuita lor patimă, strigăte de mânie, fiindcă, după părerea lor, singura fiinţă calificată să stea în fruntea unei ocârmuiri era Iisus Hristos.Cu toate că, atunci când ,la Temple Bar ,a fost citită  în ziua de 22 decembrie, proclamarea lui Cromwell ca Protector ,unul din cei de faţă i-a strigat cu îndrăzneală crainicului că Oliver nu proteja "decât haimanale ca el", asemenea incidente nu făceau decât să încreţească, fără să agite prea adânc, suprafaţa vlăguitei păci ce se aşternuse deasupra ţării.
    Aproape imediat după învestire au început pregătirile pentru a-i conferi noului Protector cel puţin semnele distinctive ale regalităţii, dacă titlul de rege îi era refuzat cu atâta stăruinţă.Marele sigiliu al Angliei ,gravat şi turnat de turnat de admirabilul Thomas Simon,  cu siguranţă o impresie regească.Pe o parte , sigiliul îl înfăţişa pe Oliver descoperit şi urcat pe cal, cu bastonul de Protector într-o mână şi cu frâul în cealaltă, mergând măreţ printr-o zonă a Londrei din care se vedea Tamisa şi podul.Pe cealaltă parte, sigiliul cuprindea un leu în două labe, precum şi blazonul pe linie paternă al familiei Cromwell, încadrat într-un decorativ reprezentând Crucea Sfântului Gheorghe, Harpa Irlandei şi Crucea Sfântului Andrei, ceea ce înseamna că scoţienii, care se plângeau că stema ţării lor nu fusese cuprinsă după unire în stema Republicii, avuseseră câştig de cauză.Desăvârşita medalie bătută cu ocazia instalării în funcţia de Protector avea un caracter şi mai personal: bustul lui Oliver era înconjurat de inscripţia latină OLIVERUS, DEI GRA. REIPB. ANGLIAE. SCO. ET HIB. (Oliver, prin graţia lui Dumnezeu, Protector al Republicii Angliei, Irlandei), iar pe cealaltă parte deviza lui personală Pax Quaeritur Bello (Pacea se câştigă prin război), înconjurată de asemenea de blazon.
    Era în luna aprilie 1654 când Oliver şi familia lui s-au mutat pentru prima dată în Whitehall, din care o parte fusese decorată din nou "potrivit indicaţiilor Înălţimii sale, lady Cromwell"    .Cam odată cu mutarea la Whitehall,Oliver şi familia sa au intrat în stăpânirea şi a unui alt palat care aparţinea fostului rege, adică a aceluia de la Hampton Court, aflat pe malul  Tamisei la aproape 12 mile de Londra.Acest palat îi fusese oferit la început de Parlamentul Barebones ,însă el îl refuzase pentru ca acum să-l primească cu mulţumire.
    Este evident că un Protector care trăia pe picior atât de mare avea nevoie şi de o Curte de acelaşi fel, dacă nu chiar şi de aceeaşi mărime, ca aceea de care se bucurase mai înainte regele.Siguranţa personală a Lordului+Protector a fost privită cu toată seriozitatea: era păzit de o gardă călare, precum şi de una de pedestraşi.
    Scopul oniţial al întregului fast desfăşurat în jurul Protectorului, şi pentru care se depunea atâta grijă, era acela de a oferi o imagine a autorităţii şi nu a măreţiei.Din acest punct de vedere, Cromwell şi Consiliul de stat mergeau, fireşte, pe urmele concepţiilor dinastiei Stuart, care îşi desăvârşise atât de remarcabil poziţia regală cu ajutorul a numeroase simboluri exterioare, precum şi al amănuntelor mai neînsemnate ale Curţii.Cu toate că Oliver nu nici de felul lui, nici prin educaţie, un om înfumurat, pe măsură ce-i creştea puterea, tindea să crească în mod firesc şi fastul.
    Ajuns la putere, "neostenitul  Cromwell"- cum îi numea Marvell - a început să înfăptuiască în ţară acele stări noi pe care el cel puţin le dorea de atâta vreme, lucru pe care l-a făcut numai cu ajutorul tovarăşilor săi din Consiliul de stat, fiindcă, pâna la convocarea unui nou Parlament, atât funcţiile legislative, cât şi cele executive urmau să fie îndeplinite de către Protector şi de Consiliu, fără nici o oprelişte din partea altcuiva.Astfel, în intervalul dintre luna decembrie, când fusese instituit Protectoratul, şi luna septembrie a anului următor, când s-a întrunit noul Parlament, au fost emise 82 de decrete printre care şi cele privind îndelung aşteptata reformă a legislaţiei şi reorganizarea bisericii de stat.Deşi documenele oficiale arată că Oliver Cromwell nu prea avea obiceiul să ia parte la şedinţele Consiliului de stat, lucru dovedit prin aceea că nu anul 1654 nu participase decât la 28 de şedinţe din totalul de 164, imboldul spre aceste reforma el l-a dat.
    Reforma legislaţiei era de o importanţă deosebită, findcă în jurul ei se iscaseră de multă vreme fel de fel de critici.Puritanismul aplicat în practică era, din multe puncte de vedere, mult mai avansat în ceea ce priveşte omenia decât vremea lui.Pedeapsa cu moartea, de pildă, urma să fie abrogată, cu excepţia cazurilor de omucidere şi de trădare, pe motivul cât se poate de rezonabil că "a spânzura pe cineva pentru un fleac şi a achita un ucigaş înseamnă a aplica o lege prost întocmită." În luna august, o ordonanţă a Consiliului de stat reglementa procedura controversatei Curţi a lordului-cancelar : reclamanţii trebuiau să depună cauţiuni pentru acoperirea cheltuielor de judecată cu scopul stăvilirii proceselor de şicană, iar în viitor procesele urmau să fie judecate în ordinea înregistrării lor.
    Prima încercare mai bine pregătită de a răsturna guvernul a fost plănuită pentru luna mai 1654 şi era condusă de John Gerard, un colonel care ţinea cu regele, fără să fi fost însă de fapt membru al Uniunii secrete.Ea viza, fireşte, punctul în care noul guvern era cel mai vulnerabil, adică viaţa Protectorului.La drept vorbind, ar trebui să socotim că Oliver a fost expus în tot decursul Protectoratului acestei ameninţări necontenite, însă, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi capi de stat, inclusiv cu unii tirani şi dictatori contestaţi, fapt surprinzător este că ameninţarea n-a reuşit niciodată a fi pusă în practică.
    Însă aceea care simţea nevoia să-şi croiască un nou viitor nu era numai Anglia, ci şi Irlanda.Problema prezenta două laturi.Prima era aceea a uniunii.Se proiecta o uniune deplină între cele două ţări. Parlamentul irlandez urma să fie desfiinţat, pentru ca apoi - aşa cum se întâmplase şi cu adunarea lui Barebones - deputaţii irlandezi să participe la şedinţele Parlamentului englez, care avea să fie transformat în primul Parlament al Protectoratului.Bariile vamale dintre cele două ţări aveau să fie desfiinţate, măsură care putea aduce mari foloase comerciale Irlandei.Din păcate, cea de a doua latură reprezentată de dezbinarea şi de izolarea dintre cele două popoare, precum şi uriaşul transfer de proprietate al pământurilor irlandeze, în decursul căruia două treimi din ţinut au trecut pentru totdeauna în mâna englezilor.Ceea ce a caracterizat ocârmuirea Protectoratului în Irlanda a fost, fireşte, această a doua operaţie, cunoscută sub numele de "colonizarea lui Cromwell " .În luna septembrie 1653 a fost adoptată o nouă lege de colonizare potrivit căreia guvernul englez urma să-şi rezerve pentru el oraşele Dublin şi Cork, precum şi  fertilele pământuri ale ţinuturilor Kildare şi Cork, prin care să-şi plătească propriile datorii şi să satisfacă pretenţiile notabilităţilor din Parlamentul englez.
    Se urmărea în felul acesta ca Irlanda să fie alcătuită în viitor din tei categorii de regiuni: partea de răsărit a ţinuturilor Wicklow, Wexford, Kildare şi Cork urma să fie în totalitate engleză prin transferarea întregii populaţii irlandeze, începând cu bărbaţii, femeile şi muncitorii, şi mergând până la cei mai micuţi copii irlandezi.De asemenea, irlandezilor nu li se îngăduia să locuiască în oraşe.Se înfiinţa apoi o zonă mixtă, engleză şi irlandeză, în care puteau rămâne irlandezii în stare să-şi dovedească dreptul de a locui acolo.
    E limpede că o asemenea operaţie, implica, practic, strămutarea a aproape întregii populaţii.De fapt, o asemenea operaţie de transferare în masă fusese luată deja în considerare de o lege din august 1652, potrivit căreia toţi irlandezii, ba chiar şi toţi englezii din naştere vieţuind în Irlanda, care nu puteau dovedi că avuseseră faţă de armata parlamentară o atitudine numită prin lege "ataşament statornic", urmau să piardă o treime din moşiile lor, iar restul de două treimi să le capete în zonele de strămutare recent stabilite, şi aceasta fără a mai pune la socoteală pedepsele şi mai grele, printre care era şi confiscarea a două treimi din averile acelora care luptaseră efectiv împotriva Parlamentului.
    Groaznicele suferinţe pricinuite de strămutarea în masă a unui număr mare de oameni, care atrăgea după ea un drum lung şi anevoios prin locuri necunoscute, erau mărite prin termenul impus de lege prevăzând că cei în cauză trebuiau să se strămute, sub pedeapsa cu moartea, cel târziu pâna la 1 mai 1654.
    În pofida acestor stări de lucruri dureroase, dar secundare, colonizarea îşi continua, deşi oarecum încet, mersul.Metoda folosită era ca, odată tras la sorţi, lotul de pământ să fie dat oşteanului în schimbul creanţei emise de stat, pe care el o restituia, primind un  certificat de lichidare a datoriei.Şi totuşi Oliver Cromwell nu merita ocara ce i s-a adus mai târziu.La rădăcina strămutărilor se afla fără doar şi poate întreaga atitudine a englezilor faţă de irlandezi şi nu ideea unui singur om.Ceva mai mult, Cromwell n-a avut în cazul acesta decât prea puţin de-a face cu aplicarea unei politici pe care el nu o pusese la cale, ci era impusă cu tărie de raţiunile financiare ale Anglei.În afară de aceasta, condiţiile de amănunt ale strămutării fuseseră stabilite înainte ca el să fi ajuns Protector.În decursul Protectoratului, a continuat să considere Irlanda ca un fel de tărâm slăvit, menit unei viitoare colonizări protestante,speranţă pe care o nutrise încă din anii 40, când se zvonise că se gândea şi el la imigrare.
    Chiar dacă interesul lui Cromwell faţă de Irlanda se manifesta pe linia mistică a colonizării protestante, intervenţiile lui practice erau la limita îndurării.În curând, Oliver a început să fie făcut personal răspunzător pentru fiecare familie izgonită, iar legarea noii aşezări de numele lui n-a făcut decât să desăvârşească acel proces prin care mitul capătă, printr-o uzanţă îndelungată, o misterioasă realitate proprie.Încă de prin 1659, o carte intitulată Threnodia Hiberno - Catholica, scrisă de călugărul Morison şi tipărită la Innsbruck, socotea că suferinţele la care erau supuşi catolicii irlandezi de "calviniştii englezi"  erau mai mari decât cele la care fuseseră supuşi israeliţii din partea faraonului sau pruncii nevinovaţi din partea lui  Irod iar culpabil de toate aceastea - declara el - era "arhitiranul" Cromwell.Însă adevărul adevărat era cuprins în altă frază a cărţii: englezii se dovedeau a fi velut lupi rapaces, adică hrăpăreţi ca lupii.
    Primul Parlament al Protectoratului a fost ales pe la mijlocul lunii iulie 1654, dar nu s-a întrunit de fapt decât la începutul lui septembrie, săptămânile scurse între timp fiind ocupate cu diferite pregătiri.Din păcate, aşa cum vin de obicei în mod nepotrivit aniversările, ziua de 3 septembrie cădea în anul acela într-o duminică , aşa că cei cu frică de Dumnezeu  au făcut de îndată tărăboi că ziua lor de sărbătoare era astfel folosită.Din această cauză, ziua de 3 n-a fost decât martora unei scurte întruniri şi a unei cuvântări concise, urmată de o predică la Westminster Abbey, care au precedat ceremoniilor principale de luni.
    Şi astfel, ziua de 4 septembrie a fost aceea în care Oliver şi-a dat pe faţă, printr-o cuvântare memorabilă, de o lungime nemaipomenită şi aparent oarecum confuză, idealurile sale ca Lord-Protector, care îşi exercita puterea împreună cu Parlamentul.
    La 11 septembrie a fost prezentată Camerei o moţiune care prevedea că "guvernul trebuia să fie alcătuit din Parlament şi dintr-o singură persoană, ale cărei puteri să fie limitate şi înfrânate aşa cum va socoti potrivit Parlamentul", aşa că a doua zi, Cromwell s-a văzut silit să intervină cu o altă expunere amplă şi amănunţită.A fost redactată o nouă "Declaraţie de recunoştinţă" care modifică de fapt "Instrumentul de guvernare" şi care a fost semnată în decursul unei săptămâni de aproape 200 de deputaţi.S-a purtat o lungă discuţie privind dreptul de veto al Protectorului asupra legilor votate de Parlament,discuţie ce a rezumat cele două poziţii de neîmpăcat între ele.Protectorul "avea" acest drept sau "urma să-l aibă"? Prima alternativă , dorită de "partidul Curţii" ,lăsa să se subînţeleagă că Protectorul avea acest drept, în mod firesc, ex officio, în timp ce cealaltă presupunea că dreptul îi fusese acordat ulterior de Parlament.Votarea unei legi prin care i se acorda lui Cromwell funcţia de Protector pe viaţă n-a fost decât o victorie iluzorie pentru partidul său, fiindcă bucuria triumfului s-a risipit, iar el însuşi şi-a exprimat dezamăgirea, atunci când sforţările lui de a face ca acestă funcţie să fie ereditară au fost dejucate de rivalii săi.Dimpotrivă, funcţia urma să rămână electivă, iar dacă, la moartea Protectorului, Parlamentul s-ar fi aflat în sesiune, atunci alegerea urmaşului trebuia făcută de acest organ şi nu de Consiliul de stat.
    Atâta vreme cât influenţa individualităţilor asupra cursului istoriei va fi socotită demnă de a fi luată în consideraţie, persoana lui Oliver Cromwell - exemplu suprem al omului care şi-a făurit el însuşi destinul, influenţând astfel, în bine sau în rău, şi soarta ţării sale - va trebui să ocupe un loc de frunte.Poate că o epocă mai lipsită de avânt îi va tăgădui lui Cromwell epitetul de erou, fără să-i poată tăgădui însă măreţia, calitate pe care nimeni din cei ce l-au cunoscut, fie că era vorba de prieteni sau de vrăjmaşi, n-a încercat să i-o smulgă.Cel care a rostit epitaful definitiv al Protectorului a fost propriul său slujitor, John Maidstone, care, de pe poziţia lui, lipsită, prin datină, de eroism, şi fără să ţină seamă de defectele, pasiunile şi intenţiile stăpânului său, a spus: "Arareori a sălăşluit într-o casă de lut un suflet mai mare."