1

                                   TRUBADURI SI CAVALERI

In secolul in XII-lea se formeaza un nou stil poetic in sudul Frantei. Poeziile lirice scurte, dar complexe dau glas semtimentelor personale, mai ales iubirii dintre barbat si femeie.

Poetii francezi din Evul Mediu, care scriau despre dragoste si cavalerism, se numeau trubaduri. De regula erau de provenienta nobila si scriau intr-o limba neo-latina – langue d’oc din Provence. Poezia lor diferea foarte mult de  poeziile care erau la moda in nord. Datorita Eleonorei de Aquitania, fiica unui trubadur, devenita in 1137 sotia regelui Ludovic al VII-lea, acest lirist si cultul dragostei cavaleresti se raspandeste rapid in toata tara si chiar si peste granite.

Un nou stil in dragoste

De fapt aceste poezii erau destiate distractiei claselor sociale bogate. Totodata sunt oglinda fidela a schimbarii comportamentului social. Casatoriiile erau determinate de interesele politice si economice ale familiilor instarite si erau foarte putine sanse ca viitorii sati sa fie indragostiti. Pe langa aceasta, cavalerii erau deseori plecati la razboi departe de caminele lor, sotiile ramaneau singure, se simteau parasite si se plictiseau.

In cercurile inalte s-a propagat rapid ideea cavalerismului care se baza pe curajul si vitejia militara – virtuti estompate de valorile crestine – precum si perceptia extrem de idealizata a naturii dragostei. Aceatsa nu avea nimic comun cu egalitatea sexelor; calvalerul avea obligatia de a-si servi aleasa inimii si de a-i satisface orice capriciu.

Aceasta noua poezie acorda o importanta nemaintalnita omagiului in dragoste, fiind influentata de litratura araba, care venera dragostea si care a patruns in Europa Occidentala in urma cruciadelor din Palestina si Peninsula Iberica, ocupata in parte de mauri. Cavalerul se indragosteste de regula nebuneste de o femeie, care este de regula logodita sau maritata cu altcineva. Indragostitul isi ia angajamentul ca o va slui pe aleasa inimii pana la moarte – de regula din departare. Dragostea lor ajunge la implinire foarte rar, si daca intamplator aceasta are loc, trebuie pastrat secretul.

Manat de dragoste, cavalerul va face acte de eroism pentru a atisface dorintele femeii iubite. Aceasta la randul ei pretinde tot mai mult. In acest timp, femeia iubita devine sursa oricarei virturi, chiar daca aceasta, in realitate,  are o atitudine de respingere.

Lancelot si Genoveva

Chretien de Troye, pe care multi il considera parintele poemului epic, a scri sla cererea stapanilor lui, Maria, contesa de Champagne si Filip de Alsacia, contele Flandrei, mai multe poeme inspirate din legendele despre regele Arthur. Cel mai renumit poem al sau, Troyes, il ae ca erou pe cavalerul Lancelot, indragostit de Genoveva, sotia regelui Arthur. Din poem reiese foarte clar ce era in stare cavalerul sa faca pentru aleasa inimii lui.

Pe atunci era considerata extrem de rusinoasa aparitia unui cavaler intr-o caruta. Lancelot, dupa o clipa de ezitare, se urca totusi intr-o caruta, dupa ce afla ca numai asa poate primi vesti despre regina. Chiar si aceasta mica ezitare atrage dupa sine dispretul Genovevei. Mai tarziu ea se resemneaza si il lasa pe cavaler in camera ei, insa dragostea de curtean (amour courtois) a acestuia va mai fi supusa multor probe.

Devotament dezbinator

Aceasta tema a influentat si literatura engleza. De exemplu, in secolul al XV-lea, Sir Thomas Malory, in cartea sa intitulata Morte d’Arthur, scrie depre prietenia, dragostea si pasiunea cavalereasca. El arata cum tradarea generata de pasiuni personale distruge legaturile cele mai puternice.

In conceptia lui Malory fidelitatea lui Lancelot fata de rege este macinata de dragostea adultera fata de Genoveva. Rezultatul nu este doar destramarea “Mesei Rotunde” a lui Arthur, ci si a regelui.

Romanul trandafirului

In aceasta epoca a fost foarte populara (dupa numarul manuscriselor ramase) opera lui Guillaume de Lorris, Romanul Trandafirului (Roman de la Rose), avand ca tema dragostea cavalereasca.

Prezentata ca un vis, este o alegorie despre un om, care este introdus de Oiseuse (Lenea) intr-o gradina, unde intalneste niste figuri ca Deduit (Voluptatea), Richesse (Bogatia), si Largesse (Generozitatea). La influenta Zeului dragostei, acest om se indragosteste de un trandafir si de atunci viata lui are un singur scop, sa rupa un boboc de pe acel trandafir. In realizaea acestui tel este ajutata sau impiedicat de diferite figuri alegorice, de exemplu, Politetea, Pericolul, Mintea, mila, Rusinea si Teama. In final intervine Natura si eroul poate rupe trandafirul mult dorit.

Dragoste condamnata la moarte

Multi, in multe variante, au prezentat in aceasta epoca, vechea poveste a lui Tristan si Izolda in lumina conceptiilor cavaleresti. Izolda este sotia regeli Marc, unchiul lui Tristan. Dupa ce indragostitii beau, fara sa banuiasca ceva, elixirul dragostei, Tristan de indragosteste de Izolda cu o dragoste patimasa, insa aceatsa pasiune este incompatibila cu loialitatea cavalereasca fata de rege. Acest conflict nu se poate rezolva altfel decat prin moartea indragostitilor.

Tema dragostei cavalesresti apare si in literatura italiana, unde in opera lui Danta, Divina Comedie, aceatsa invinge chiar si moartea. Opera este formata din trei parti. In prima Dante povesteste intalnirea lui cu spiritul lui Virgiliu, poetul roman care a fost trimis din ceruri pentru a-l calauzi pe Dante pe drumul spre dragostea lui din tinerete, Beatrice, acum moarta. Pentru aceatsa trebuie sa coboare in iad, unde se intalneste cu multi pacatori care, pentru pasiunile lor adultere au fost condamnati sa se invarta in intuneric, manati de un vant etern. De exemplu, Francesca si Paolo au fost pedepsiti pentru dragostea lor oarba si egoista.

Dantesi Virgiliu cutreiera iadul, vad toate mostruozitatile; apoi se intalnesc si cu Satana, dupa care trecand de centrul pamantului, la poalelel muntelui purgatoriului ajung “sub stele”. In varful muntelui, in “Paradisul pamantean”, Virgiliu isi ia ramas bun de la Dante, care in fine acolo o gaseste pe Beatrice. Aceasta il conduce mai departe, prin sferele raiului si devine tot mai frumoasa si mai sfanta in ochii admiratorului ei, iar in cele din urma ajung chiar la Dumnezeu. Aceasta este imaginea apoteotica a dragostei ca sentiment divin.

Arta iubirii

La sfarsitul secolului al XII-lea, asemenea idei au fost exprimate de Andreas Capellanus la eleganta curte a Mariei, contesa de Champagne (fiica Eleonorei de Aquitania). Cartea lui, Arta iubirii, nu trebuie luata in serios in totalitatea ei, in multe privinte fiind o parodie a scrierilor cu aceeasi tema ale lui Ovidiu. Ofera sfaturi minutioase pentru indragostiti. Originalul s-a scris in limba latina. Este considerata o lucrare de sinteza care reflecta conceptia despre lume a unei epoci. Cu o ironie estompata, Capellanul enumera regulile dragostei cavaleresti ca incununare si incheiere a unei povesti fermecatoare.

Povestea suna cam in felul urmator: un viteaz britanic, calarind prin codrul regelui Arthur, se intalneste cu o fata minunata care-ispune ca faraajutorul ei nu-si poate duce la bun sfarsit angajamentul. Ca sa-i castige dragostea, fata pretinde sa-i aduca soimul care sta pe creanga de aur din curtea regala. (Ca si in alte povesti despre dragostea cavalereasca, si aici cavalerul trebuie sa treaca de mai multe probe pentru a-si dovedi profunzimea dragostei.)

La sfatul tinerei, cavalerul pleaca in cautarea manusii fermecate pe care se va aseza soimul, caci numai posedand acest obiect va putea intra in palat.

Peripetiile cavalerului britanic

Tanarul aventurier ajunge repede la un pod de aur. Acesta este pazit de un cavaler inspaimantator care-l provoaca la lupta. In aceasta lupta britanicul este ranit grav, dar invinge si cruta viata adversarului. Pe celalat mal il asteapta inca un cavaler furios, care scutura atat de tare podul, incat britanicul abia poate trece peste el. Odata ajuns acolo, isi ineaca dusmanul.

Mai tarziu ajunge pe un camp inmiresmat in mijlocul caruia se afla un palat rotund. In mod curios, nu gaseste poarta palatulu si nici nu vede pe nimeni nicaieri. Totusi, pe pajiste se gasesc mese de argint incarcate cu mancare si bautura. Cavalerul, care in urma calatoriei era aproape mort de foame, se aseaza imediat la masa.

Regulile dragostei

Deodata, printr-o poarta invizibila pana atunci, se perede un urias invartind in mana in ciomag: “Cum indraznesti sa calci pe teritoriul regal si sa mananci dinmasa regala fara sa fii invitat?” – zbiara acesta. Incepe o lupta crancena din care in mod miraculos britanicul iese iar invingator, dar cruta viata uriasului, care drept rasplata il duce la colana de aur pe varful careea se afal manusa fermecata.

In final britanicul ajunge in palatul regelui Arthur si gaseste soimul care sta pe creanga de aur. Dar, precum ii prezisese tanara, este din nou provocat la duel simultan de doi cavaleri. Norocul este iar de partea lui, ii sleste pe cei doi sa se retraga si astfel poate lua soimul si pergamentul fixat pe creanga de aur. Pe acesta erau scrise regulile dragostei – 31 la numar – si britanicul e indemnat sa faca cunoscute aceste reguli acelora care doresc dragostea.

Conversatia aristocratica a epocii utiliza toate conceptele iubirii si toata paleta de simboluri ale dragostei. Culorile aveau semnificatia lor (dupa o carte aparuta in 1458, verdele semnifica o noua dragoste, albastrul fidelitatea), dar aveau semnificatia lor si florile, pietrele pretioase, cat si voalurile si panglicile.

Conceptul dragostei cavalesresti a avut intr-o forma sau alta o influenta asupra literaturii Europei de vest inca multe secole dupa aceea.