1 CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI MARI (1923 – 1938)

 ═ STUDIU COMPARATIV ═



I.    Constituţia din 1923


Consolidarea unităţii naţionale reclama adoptarea României cu o nouă Constituţie. Această necesitate era acceptată de către toate forţele politice din ţară. În scopul elaborării Constituţiei  guvernul liberal a a anunţat prin decret regal dizolvarea Parlamentului şi convocarea corpului electoral în vederea alegerilor pentru constituirea adunării naţionale cu putere de Constituanţă. Această decizie era o încălcare a procedurii legale de revizuire şi a fost criticată de partidele de opoziţie.
După lungi proteste ale partidelor de opoziţie, acestea au votat la 28 martie 1923, Constituţia. Astfel, înceta valabilitatea Constituţiei din 1866, care fusese în vigoare cu unele modificări – introducerea votului universal, posibilitatea expropierii propietăţilor  particulare pentru cauza de utilitate publică – circa 57 de ani. La elaborarea noii Constituţii s-a avut în vedere Constituţia din 1866, din care s-au preluat, într-o anume formă, circa 60% din texte ( au fost înlocuite ori modificate integral 20 de articole, introduse 7 articole noi şi au fost reformulate sau au primit adausuri 25 de articole; 76 articole vechii Constituţii au rămas neschimbate ).

Constituţia din 1923 cuprinde prevederi privitoare la elementele constitutive ale statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului; alcătuirea şi funcţionarea sistemului electoral, organizarea financiară, armată, administrativă ş.a. Principiul legalităţii şi  supremaţiei Constituţiei este exprimat mult mai clar decât în 1866: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contra Constituţiei”  

Principiul suveranităţii naţionale a fost formulat mai precis declarând România stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este indienabil şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori grupuri etnice străine. Constituţia din 1923 admite exproprierea  pentru cauza de utilitate publică, redefinea şi includea noţiunile de „domeniu public” şi „bunuri publice”. Totodată, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului. Constituţia mai prevedea cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti şi, de asemenea, în acest caz de pericol de stat se poate introduce starea de asediu general sau parţial.
În titlul consacrat drepturilor românilor erau introduse o serie de principii specifice funcţionării democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire etnică, limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a. era proclamat votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Femeile şi militarii nu erau admişi să-şi exprime opţiunea politică. Unificarea sistemului electoral s-a înfăptuit în 1926.
În cel de al treilea titlu al aşezământului din 1923 se consacra principiul separaţiei puterilor în stat; cele trei puteri erau independente una de alta, existând posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii. Activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentanţa naţională, cea executivă de rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Reprezentanţa naţională era alcătuită din două corpuri legiuitoare: Adunarea Deputaţilor şi Senat. Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetăţenilor. Senatul cuprindea două categorii de membrii: aleşi şi de drept.

Regele avea dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. În domeniul executiv regele avea o serie de atribuţii: numirea ori confirmarea în funcţiile publice, putea crea noi funcţii în stat, era şeful armatei, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţii etc.
Puterea executivă era exercitată în numele regelui de către guvern, format din miniştri, care constituiau împreună Consiliul de Miniştrii, avându-l ca preşedinte pe cel însărcinat de rege cu formarea guvernului. Persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii erau răspunzători pentru actele semnate ori contrasemnate. Armata făcea parte din puterea executivă.





1 Constituţia din anul 1923 a consfinţit monarhia şi continuitatea ei, apreciată în epocă factor al stabilităţii statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menţinerii unităţii statale depline.




II.    Constituţia din 1938

Profitând de conjunctura existentă în ţară la debutul anului 1938 Carol al II- lea a instaurat la 10 februarie acelaşi an, dictatura sa, la care aspira încă de la revenirea sa în ţară, în iunie 1930, când devenise rege. Apoi s-a adresat naţiunii române solicitându-i acesteia „învoirea” pentru noua constituţie şi, totodată s-a instituit un plebiscitul la 24 februarie 1938. Plebiscitul s-a derulat în condiţiile stării de asediu, prin vot deschis, cu listă separată pentru opozanţi şi, drept urmare, rezultatele s-au vădit pregnant: 4.297.581 de voturi pentru noua Constituţie şi 5.483 contra.

Prin aşezământul din 27 februarie 1938 se instaura dictatura regelui Carol al II – lea. Regele devenea pentru prima dată capul statului. Regele exercita puterea executivă prin guvern şi miniştrii, aceştia fiind responsabili politic doar în faţa capului statului. S-a menţinut atât guvernul cât şi Consiliul de Miniştrii, iar miniştrii erau numiţi de rege fără acordul parlamentului, şi guvernul exercita puterea în numele regelui. S-a înfiinţat Consiliul de Coroană, organ permanent şi personal al regelui; cu rol consultativ asupra problemelor statului de însemnătate deosebită. Puterea legislativă era încredinţată tot regelui, ea fiind exercitată prin reprezentanţa naţională. Reprezentanţa naţională alcătuită din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor şi a devenit un factor de colaborare cu regele. Prerogativele legislative ale Adunării legiuitoare se rezumau la alegerea ori desemnarea regelui, declararea vacantei tronului, alegerea  Regenţei şi aprobarea revizuirii Constituţiei. Partidele politice au fost interzise, iar la conducerea guvernului au fost numite personalităţi din afara fostelor partide.


Constituţia din 1938 trebuia să consolideze puterea instituţiei regale şi autoritatea personală a monarhului, să reconcilieze naţiunea, să salveze ţara de revizionism, de pierderi teritoriale. Chiar dacă se credea iniţial că aceste deziderate sunt realizabile, în realitate lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, derularea ulterioară a evenimentelor ilustrând convingător adevărul aserţiunii anterioare.

III.    Studiu comparativ

Aşezământul din 27 februarie 1938 se deosebeşte fundamental faţă de cel din 1923, sub aspectul conţinutului, concepţiei şi ideologiei pe care s-a întemeiat, deşi multe dintre articole şi chiar titlurile Constituţiei din 1923 au fost preluate cu anumite modificări.
Constituţia din 1938 avea doar 100 de articole, faţă de Constituţia din 1923 care avea 138 de articole. De asemenea, avea tot 8 titluri, cu aproape aceleaşi denumiri, excepţie făcând titlul II intitulat „Despre datoriile şi drepturile românilor” (în 1923 era intitulat „Despre drepturile românilor”). Prin aceasta s-a dus o restrângere drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, s-a întărit supravegherea şi controlul asupra activităţilor şi comportamentului indivizilor.


BIBLIOGRAFIE


1.    Zaberca V.M., „Din istoria statului şi dreptului”, România, Reşiţa, 1997.