1 AUSTRIA ŞI UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
-    Atitudinea Austriei faţă de Unire-


Ideea unirii celor două ţări era vehiculată de câţiva zeci de ani, verificându-se în practică adevărul cuvintelor lui Mihail Kogălniceanu din programul Dorinţelor Partidei Naţionale în Moldova, că Unirea ei cu Muntenia nu reprezenta altceva decât „cheia de boltă, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Procesul acesta firesc al unirii ţărilor române, a continuat însă să fie stânjenit de politica marilor imperii europene.
Una din aceste puteri europene care s-a opus constant ideii de unire a fost Austria. Imediat după înfrângerea revoluţiei din 1848-1849, măsurile luate de Marile Puteri, au arătat pericolul pe care îl reprezenta nu unirea celor două principate în sine, ci insăşi ideea de unire. Sistemul de conferinţe declanşat în urma Războiului Crimeii (1853-1855) au pus în evidenţă lupta diplomatică dintre Puterile europene şi mai ales opoziţia pe care a demonstrat-o Austria pe parcursul celor patru ani de la Congresul de la Viena din 1855 şi Conferinţa de la Paris desfăşurată în aprilie 1859 unde se recunoştea Unirea Principatelor Române.
Declanşarea Războiului Crimeii care avea în centru Turcia şi Rusia a oferit Austriei posibilitatea afirmării politicii duplicitare în care Moldova şi Muntenia trebuiau ocupate aşa cum se întâmplaseră cu Transilvania, Banatul şi Bucovina .
Ideea Unirii cucerise în opinia publică europeană un loc bine conturat încă din timpul Conferinţei de la Viena din martie 1855. Prin vocea lui Bourqueney, Franţa propunea unirea ca o măsură de extragere a principatelor de sub influenţa Imperiului Otoman, invocând cu acestă ocazie preconizări din Regulamentele Organice, idee pe care în opinia ministrului francez o susţineau şi românii . Cu această ocazie ministrul de externe al Austriei, Boul Schauenstein, susţinea ideea dezbaterii acestei probleme numai cu consimţământul porţii ca putere suzerană . Deşi nu se lua nici o hotărâre în privinţa principatelor, unirea nu a fost respinsă, recunoscându-se valabilitatea principiului şi mai ales că aceasta dobândea o recunoaştere formală şi oficială într-un for european, ca problemă internaţională cu o soluţie national-românească.
Soluţionarea acţiunilor antiunioniste pentru Austria a fost realizată pe mai multe căi, cele mai importante fiind directa implicare a consulului general al Austriei la Iaşi, Gödel Lannoy în problemele interne ale Moldovei, presiunea exercitată de internunţiul Curţii vieneze de la Constantinopol, Prokesh-Osten, asupra Imperiului Otoman, buna colaborare cu Anglia, încercarea de dominare a relaţiilor dintre statele riverane Dunării prin crearea unei probleme artificiale a „chestiunii Dunărene” pe care Austria o dorea controlată dintr-o singură direcţie etc.
Din punct de vedere intern problema unirii părea unilaterală, Petre Balş un antiunionist convins văzând în unire un soi de scăpare spre bogăţie: „parcă tăţi moldovenii au înebunit. Tăţi acei care n-au nimică, vroesc Unire” . Opinia lui Balş era întărită de Michail Czajkowski (Sadâk Paşa), care în mai 1857 vedea in cele două principate că unirea reprezenta „un cuvânt, un sentiment politic, care este la ordinea zilei, atât în Valahia cât şi în Moldova” . După Conferinţa de pace de la Paris din 1858 reprezentantul Franţei in Comisia trimisă pentru supravegherea alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc din 1857, Talleyrand-Perigord vedea unirea ca „aripile unei mori de vânt, care se învârtesc, se învârtesc fără să pună în mişcare piatra de moară” . Manevrele Austriei şi-au spus cuvântul în opinia reprezentantului francez trimis în principate.
Atitudinea Austriei în privinţa Unirii a oscilat de la menţienerea separării celor două principate până la anexiunea integrală a Moldovei şi Munteniei. Ministru de externe, Boul, sugera lui Francisc Iosef unirea celor două ţări sub ducele de Modena, care practic ar fi însemnat înfeudarea celor două ţări . Însuşi Prochesh Osten vedea în această problemă „un nou Piemont” . Mai târziu, în 1858, împăratul Austriei va încerca chiar propunerea unei uniri a Principatelor Române în cadrul Imperiului Habsbusgic!  De-a lungul perioadei tratate s-a remarcat scăderea intensităţii acţiunilor de anexiune în favoarea unei mişcări antiunioniste. Soluţia găsită de Austria era de fapt una cu puternice aspecte economice. Ideea unirii nu făcea parte din proiectul Austriei, ea dovedindu-se una din cele mai înverşunate împotriva unirii. Învecinându-se cu Principatele şi silită de cursul marelui fluviu să-şi întindă influenţa spre răsărit, Austria se străduia să realizeze un fel de invazie economică asupra acestor ţinuturi . Profesorul american T.W.Riker arată că toate măsurile erau menite să desăvârşească cucerirea economică a acestei regiuni, deoarece fie că era vorba de înfiinţarea unei bănci, de construirea unei căi ferate sau de încurajarea navigaţiei pe Dunăre, Austria se aştepta să aibă de fapt monopolul acestei întreprinderi . Austria susţinea separaţia datorită influenţelor comerciale în zonă; Unirea ar fi constituit un stat mai greu de dominat economic, un obstacol în calea tendinţelor de expansiune răsăritene .
Congresul de pace de la Paris desfăşurat în perioada februarie-martie 1856 avea să clarifice câteva din problemele situaţiei ţărilor române. Desfăşurate în sala Ambasadorilor al Ministerului francez dal Afacerilor Străine, şedinţele Congresului au dezbătut problema Principatelor Romţne şi situaţia lor internaţională. Deciziile Congresului în privinţa principatelor române vizau pe lîngă altele problema retragerii armatei austriece, înfiinţarea Comisiei Dunărene, ideea plebiscitului privind Unirea şi trimiterea unei comisii a marilor puteri pentru a verifica corectitudinea desfăşurărilor alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc înfiinţate cu rol consultativ în privinţa Unirii. Problemele stringente pe care le atingea Austria erau înlăturarea protectoratului unic rusesc şi inlăturarea Rusiei de la Gurile Dunării prin atribuirea celor trei judeţe sud basarabene Moldovei .
Retragerea armatei austriece din principate era dorită de Congres pentru a nu influenţa rezultatele alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc .  Austria urmărea menţinerea armatei în cele două principate din temerea unor revolte antiuniniste . Prokesh Osten pleda la Poartă pentru continuarea ocopaţiei austriece care echivala pentru Austria şi Turcia cu mijlocul cel mai sigur de a neutraliza influenşele potrivnice ce ar putea fi exercitate de alte state . Teama de revoluţie întăreşte opinia Austriei, deoarece ea este strâns legată de teama unei răscoale în Transilvania, şi primejdia dezlipirii acestei provincii de imperiu. Ocupaţia austriacă din 1854-1857 a avut între ţelurile ei, curăţarea Principatelor de toate elementele necurate originare din epoca anterioară revoluţionară a anilor 1848-1849, menite să submineze ordinea politică de acolo, ca şi în teritoriile învecinate ale monarhiei austriece . Plecarea armatei austriece ar lăsa cele două ţări pradă unor foarte probabile izbucniri revoluţionare . Consulul austriac de la Iaşi, Gödel, invoca steril printre acestea securitatea coloniei austriece în mMoldova ce ajungea până la 30.ooo oameni . Boul mergea până într-acolo încât cerea prin Balabin, conservarea separaţiei Principatelor pentru a putea înlesni evacuarea trupelor . Mai mult de atât Austria impunea retragerea armatei austriece concomitent cu retragerea armatei ruse din Basarabia .
In ciuda tergiversării retragerii armatei austriece din Principate, acest lucru se va petrece până la 30 martie 1857 în urma unei hotărâri a Conferinţei de pace de la Paris din 6 ian 1857. Austria recurgea la rezolvarea ocupaţiei cu „câteva trupe otomane lăsate nebăgate în seamă” .
O altă problemă stringentă a Austriei la Congesul de la Paris din 1856 a fost cestiunea Dunării. Aceasta se străduia să-şi menţină situaţia sa privilegiată, care îi permitea să-şi conserve şi să-şi dezvolte hegemonia pe Dunăre, prin mijlocirea căreia să dicteze şi evoluţia lor politică . Conform dorinţelor Austriei, Dunărea inferioară devenea comună Imperiului Habsburgic şi Imperiului Otoman administrată de o comisie a statelor riverane, in care Austria era singura forşă cu mijloace disponibile exercitării preponderenţei . Această preponderenţă însemna parcul numeros de care dispunea Austria de vase cu aburi. Congresul de la Paris stabilea pentru Austria acceptarea aplicabilităţii principiului libertăţii navigaţiei pe întreg cursul navigabil al Dunării .  În atare condiţii Austriei nu îi rămânea decât să supună Moldova în problema dunăreană, intervenind în desemnarea lui Panait Donici în postul de comisar al Moldovei  şi înlocuirea lui cu Steege Ludovic în 1857. Un rezultat direct al acţiunilor Austriei prin mâna forte a lui Gödel a fost anularea concesiei Magnan, de navigaşie a vaselor cu aburi pe Siret şi Prut . Caimacamul Vogoride va fi alături de acţiunile Austriei, făcându-i jocul până în ultimile clipe ale guvernării sale .
Mişcările făcute pentru alegerea Divanurilor Ad-Hoc trebuiau atent urmărite de către austrieci, acestea fiind sesizate de membrii Comisiei Europene prezente în Principate. Sunt remarcate aici poziţia Rusiei într-o scrisoare a lui Gödel către Boul prin care primul îl informa pe ministrul de exterme austriac de legăturile lui Popov(consulul Rusiei la Iaşi) cu Place (consulul francez) şi cu alţi purtători de cuvânt ai Unirii . Cu câteva luni în urmă, Gödel era îngrijorat de întoarcerea consulului prusian, Theremin, care primea numeroase vizite ale unioniştilor . Dezamăgirea era mare în condiţiile în care reprezentantul Franţei, Talleyrand, a fost primit la intrarea în Iaşi cu cocarde unioniste şi cu tricolorul , în timp ce Liehman, reprezentantul Austriei era întâmpinat doar de 8 reprezentanţi austrieci, şi aceia scoşi de caporalii austrieci.
Problema care a declanşat plebiscitul din Principatele Române s-a născut din afinitatea şi scăpările reprezentanţilor Marilor Puteri la Congresul de la Paris. Discuţiile pe seama acceptării unirii de către români sau nu au lansat ideea că aceţtia ar trebui consultaţi. Reprezentantul Rusiei la Congres, frustrat probabil de nerecunoştinţa salvării Austriei din anul revoluţionar 1849 şi de faptul că ministrul de externe Boul scăpase cuvintele fatale că populaţia românească nu fusese consultată, Orlov cere Congresului acest lucru . Oportunitatea politică a momentului a fost deosebită în acel context în care Austria se dovedea cea mai înverşunată ţară împotriva Unirii. Teama că noul stat naţional va dezvolta o mişcare iredentă, va forma o pistă de lansare a ideilor liberale, „subversive către Ungaria”, şi că Principatele vor fi un adăpost pentru luptătorii din mişcarea de emancipare naţională a populaţiilor aflate sub stăpânirea Imperiului Habsburgic . Argumentele Austriei şi toate deciziile luate în tandem până la un moment dat cu Turcia au vizat aspecte de interpretare a deciziilor. Prokesh Osten vedea în Principate  „o ruină pentru Austria, un instrument formidabil de agresiune în mâinile Rusiei contra noastră şi pentru Turcia o pană în pântece” şi că „românii nu se vor opri la Unire ci vor aspira la forma unui stat independent, că acest stat naţional român ar echivala cu începutul unui foc în tot SE Europei” .
Hotărârea luată la Paris în privinţa alegerilor pentru Divanurile Ad-Hoc trebuia pusă în aplicare. Întârzierea însă cu care se desfăşoară procedurile, întârzierea firmanului de convocare a Adunărilor Ad-Hoc dovedesc încă odată maşinaţiunile Austriei şi mai ales presiunile pe care le exercită trimisul de la Iaşi al Austriei, Lannoy Gödel. Acesta se dovedise încă de la început unealta de acaparare şi imixtiune în cele două ţări. Atribuţiile consulului au depăşit „cadrul legal”, ca şi atribuţiile de care se bucurau agenţii consulari străini. În perioada 1856-1858, Gödel s-a dovedit stăpânul de fapt al ţării, dominând şi terorizând pe caimacamul Balş, apoi pe Vogoride, numind miniştri, dând sugestii la Viena şi Constantinopol , atribuindu-şi un rol mult mai mare decât îl avea în realitate.
Măsurile luate de Austria vizau în primul râd controlarea aparatului de stat din cele două principate. În acest sens se încadrează propunerea Austriei de înlocui domnitorii nu cu o caimacamie din 3, ci cu un caimacam numit de Poartă, mai uşor de controlat. Înlăturarea lui Grigore Ghica şi apoi a guvernului acestuia cu persoane cu înclinaţii cunoscute favorabile Porţii şi Austriei, s-a făcut strâns legat de colaborarea lui Teodoriţă Balş cu generalul von Goblenz . S-a remarcat tendinţa lui Gödel de a controla un guvern format numai din separatişti şi intervenţia acestuia pe lângă caimacam de a suspenda numirea lui Constantin Rolla ca ministru , în ciuda dorinţei Turciei de a păstra aparenţele în faţa Puterilor Europei.
Caimacamii din Moldova s-au dovedit a fi unelte docile în mâna Austriei. Numiţi sub influenţa Austriei, cei doi nu ezită să se umilească în faţa plenipotenţiarilor austrieci, trimiţând scrisori de linguşire şi mulţumire pentru „sprijinul acordat”. Cu ajutorul caimacamilor, Austria înlătură uşor singurele mijloace de propagandă, ziarele unioniste. Suspendarea ziarului Steaua Dunării  s-a făcut de către Poartă la directa presiune a Austriei. În ciuda măsurilor luate, Gödel constata că cel mai mult îl speria „lipsa cadrelor separatiste”, arătând în acest fel caracterul artificial al partidei separatiste a partidei lui Balş . Precizarea că între antiunionişti nu exista nici o înţelegere îl făcea pe Gödel să înţeleagă că rămânea în sarcina sa să-i încătuşeze . Încă de la venirea sa în Moldova, Gödel manifesta teamă faţă de presa unionistă. Aceasta putea da în vileag tot ceea ce „construise” el până în acel moment.

1 Moartea lui Balş, măcinat în viziunea lui Gödel ca un efect al presiunii exercitate de Poartă asupra nervilor caimacamului, nu îl lasă descoperit. Intervenţiile la Poartă aduc un nou pretendent, mult mai tenace şi mai încrezător în obţinerea unei domnii sub suzeranitatea Porţii, Conachi Vogoride. Numirea sa la 19 martie 1857 vor nelinişti din nou spiritele prounioniste. Imixtiunea clară, făţişă a Austriei în treburile interne ale Moldovei sunt sesizate într-un raport din 20 mai 1857 al lui Gödel către Boul în care „controlul preliminar al listelor electorale trimise din districte o să fie efectuată cu grijă de către ministrul de Interne cu ajutorul unei persoane de încredere şi mă voi angaja personal ca să fie îndepărtat orice nume, care n-ar fi deplin indreptăţiţi să participe la alegeri după apariţia înaltului firman” . Mai mult el susţinea că „nu va neglija nimic în timpul alegerilor şi a dezbaterilor Divanului pentru a da curslucrurilor în chip corespunzător dorinţelor şi intereselor noastre” . Înaintat spre aprobare în ianuarie 1857 de către Poartă alegerile pentru Adunările Ad-Hoc, înaltul firman fixa alegerile pentru data de 12 iulie 1857. Firmanul dat de Poartă în privinţa Unirii era considerat de Gödel într-o scrisoare a sa către Boul că „era vătămător cauzei noastre”  iar opinia lui Vogoride că firmanul însemna proclamarea Unirii . Austria, luându-şi măsuri de siguranţă în privinţa Divanelor, forţa mâna Turciei de a nu pune în discuţie chestiunea Unirii, Boul atribuind Turciei acest drept. Internunţiul austriac la Constantinopol privea „dresarea listelor candidaţilor la deputăţie în Adunările Ad-Hoc” cu înlocuirea în caz de eşec a sintagmei „Poarta şi caimacamii să desemneze din oficiu mandatarii chemaţi să exprime dorinţele ţării” . Acţiunea Austriei urmărea practic falsificarea alegerilor în Moldova deoarece înfluenţa asupra acesteia era mult mai uşor de exercitat, iar eşecul pe care l-ar fi avut în Moldova unde partida unionistă era mult mai activă, ar fi făcut inutilă acceptarea unirii în Valahia.
La presiunea ţărilor europene Turcia hotăra amânarea alegerilor cu opt zile. Acţiunea nu convenea Austriei care nu dorea să „purceadă la nici o nouă amânare a alegerilor care, mai cu seamă dacă ar fi legată de o revizuire a listelor electorale, ar putea cauza o înfrângere serioasă cauzei noastre” . Într-o scrisoare adresată lui Walewski de către Place, acesta era informat asupra puternicei muşamalizări a listei electorale propuse de Vogoride: din peste 40.000 electori erau eligibili doar 4658  ceea ce arată proporţiile falsului. Tactica turco-austriacă de a efectua cât mai repede alegerile fără revizuirea listelor electorale a dat rezultate . Operaţiunea era susţinută şi de englezi care raportează la Londra că „listele electorale nu pot fi considerate ca lipsite cu totul de pată sau de blam; au fost în genere întocmite în mod legal şi corect” . Ceea ce era surprinzător în cadrul alegerilor, era faptul că toţi cei care credeau în unire s-au dovedit a „absenta” de la exprimarea poziţiei lor politice faţă de aceste evenimente.
Unioniştii dau lovitura prin publicarea corespondenţei secrete a lui Vogoride. Acesta primise instrucţiuni secrete de la reprezentanţii Austriei pe care Vogoride le va pune în aplicare, Gödel sesizâd Curţii de la Viena sterilitatea acţiunilor fără sprijinul lui Vogoride . Acesta primeşte în urma publicării rezultatelor protestul a patru puteri europene, însă refuza categoric să accepte alegerile, nici vizita reprezentanţilor Franţei. Rusiei şi Prusiei din 31 iulie 1857 la caimacam neavând succes, fiind respinsă .
Repararea acestei greşeli istorice s-a făcut nu în Principate cum ar fi fost normal, ci la Osborne, unde Napoleon al III-lea o întâlnea pe regina Angliei, Victoria între 6 şi 10 august 1857. Compromisul făcea din Franţa o susţinătoare moderată a Unirii, care renunţa la ideea de Unire deplină, iar Anglia forţa Turcia la anularea alegerilor şi desfăşurarea unor noi alegeri corecte . Compromisul venea pe un fond al riscului declanşării unor conflicte între Franţa şi Anglia pe care nici una nu şi-l dorea. Clarendon, îşi manifesta nedumerirea şi consternarea cu privire la aceste evenimente: „dacă o chestiune ca aceasta ar fi să aprindă un război în lume, niciodată n-ar putea Istoria să creadă într-o cauză atât de neânsemnată pentru evenimente atât de mari.”
În perioada imediat următoare alegerile desfăşurate sub auspiciile Compromisului franco-englez, alegerile pentru Adunările Ad-Hoc demonstrează într-o manevră impresionantă că poporul român dorea să vieţuiască într-un stat naţional.  
In 22 septembrie 1857 Lannoy Gödel recunoştea biruinţa unioniştilor în alegeri; lista electorală este publicată în Gazeta de Moldavia, consului austriac constatând doar componenţa antunionistă a Divanului cu excepţia a patru mari proprietari şi a doi mici proprietari .
 Cele două Adunări Ad-Hoc s-au întâlnit în octombrie 1857 şi imediat au dat rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia, prinţ străin aparţinând unei dinastii europene alta decât a unei ţări vecine şi o garantare colectivă a noii ordini de către marile puteri. Deputaţii au mai dezbătut viitoarea organizare politică şi economică a Principatelor. În ambele adunări, majoritatea a adoptat o poziţie liberală cu privire la drepturile fundamentale cetăţeneşti şi reforma guvernamentală, dovedind însă prea puţină disponibilitate de a se angaja în experimente sociale gen reforma agrară. Adunarea din Valahia şi-a încheiat lucrările în 10 decembrie 1857, iar cea din Moldova în 21 decembrie 1857  când ziarul francez Mesager de Midi răsuna cu titluri de genul „Adunările Ad hoc au votat Unirea” .
Conferinţa de pace de la Paris desfăşurată între 26 martie şi 7 august 1858 avea ca program de lucru la cererea Austriei doar problema Principatelor, aceasta din teama lui Hubner, reprezentantul Austriei, că se va da gir cerinţelor Adunărilor Ad-Hoc. Walewski propunea cu această ocazie Unirea sub un prinţ străin, câte unul pentru fiecare principat. Hubner vedea în planul francez o unire sub formă republicană, iar evoluţia evenimentelor problematizate în cadrul discuţiilor era în avantajul Austriei: „Unirea (ideea) era decisiv înlăturată.”  
În dezbaterile Conferinţei au existat două probleme stringente la care Austria, neputincioasă la hotărârile Concertului European, încerca alunecarea unor probleme minuscule care evitau unirea de facto a celor două principate dunărene.
Prima dintre ele era cea a denumirii celor două principate. Diplomatul austriac era împotriva denumirii de Principatele Unite propusă pentru pentru cele două state dunărene. In urma discuţiilor Austria va fi nevoită să accepte denumirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.  
A doua problemă era cea a drapelului. Hubner îi transmitea lui Walewski că acceptarea drapelului comun pentruu cele două principate ar face ca Austria să se retragă din Conferinţă. Impăratul Francisc Iosif se adresa în scris lui Napoleon al III-lea cerându-i să abandoneze ideea drapelului comun. Pentru delegatul austriac, Hubner problema drapelului comun „nu era o copilărie”, că Franţa şi Anglia au intervenit în diferend cu probleme diferite: una vrea o Europă a tratatelor (Anglia), iar cealaltă o Europă a naţiunilor, fapt ce ar bulversa politica europeană, iar expresia Finis Austria mai aproape de îndeplinire . Atât Anglia cât şi Austria susţineau plasarea pe drapelul comun al unei semiluni ca simbol al puterii suzerane, înţelegerea finafă fiind adăugarea unei banderole albastre pentru fiecare drapel .
Conferinţa de pace de la Paris prevedea pentru ţările române o adunare legislativă pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani, o Comisie Centrală ce se întrunea periodic la Focşani, la graniţa Moldovei cu Muntenia, pentru a dezbate legi de interes comun, un domn pentru fiecare ţară, ales pe viaţă de adunare, o Curte de Casaţie comună. Marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii formată din trei caimacami, până la alegerea domnului.
Odată cu anul 1858 politica de imixtiune a Austriei scade în intensitate, acţiunile ei îndreptându-se în general spre controlul căimăcămiei sau probleme de fond legate de vize şi altele. Încercarea de implicare în caimacamia de trei a eşuat odată cu numirea a doi unionişti în persoanele lui V.Sturza şi Anastase Panu în ciuda antiunionismului şi a atitudinii proaustriece a lui Ştefan Catargiu. Dar şi acesta va fi înlocuit cu Ioan Cantacuzino , fapt ce va detremina Austria să ia şi altfel de măsuri: refuzul de a acorda vize pe paşapoartele cu noua titulatură „Principatele Unite”, refuzând la un moment dat chiar să refuze depeşele telegrafice care purtau sigilii unioniste .
Alegerile pentru domnii români au reprezentat pasul decisiv pentru Unire. Mişcările interne şi starea latentă în care se poziţionau Puterile Europene au făcut din Austria o putere care-şi gândea paşii următori cu mare atenţie. Boul, informat de starea de fapt, prevedea că alegerea unuia într-un principat va fi şi alesul celuilalt . Presa europeană face şi ea aluzii la posibilitatea dublei alegeri.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a ofeit Austriei un nou junghi. Încă înainte de alegeri Boul le socotea ilegale, dar în urma rapoartelor puţin încurajatoare din capitalele europene, nefavorabile din punctul de vedere austro-turc, acesta îl sfătuia pe Ali Paşa să „închidă ochii cu privire la aşa-zisele ilegalităţi, ..., şi să evite convocarea unei reuniuni a conferinţei care le-ar fi defavorabilă” . Aflând vestea alegerii lui Cuza în Moldova, Boul îi telegrafia lui Hubner că Alexandru Ioan Cuza a fost alesul Moldovei şi va fi de asemenea şi în Ţara Românească. Aceasta înseamnă Unire”.  Îndemnul ulterior al lui Boul către Turcia de a se pronunţa împotriva alegerilor a fost zadarnic. Încercările disperate ale Austriei au mers până acolo încât Boul îi cerea lui Prokesh Osten să influenţeze Poarta să recunoască alegerea, dar să rezerve dreptul turcilor de a numi un caimacam în ţara unde Cuza nu-şi fixa reşedinţa . Acelaşi Prokesh Osten considera alegerea lui Cuza „neobrăzată şi cu totul proastă”. Atitudine Austriei era atât de ostilă Unirii, încât consulul austriac a fost singuril dintre reprezentanţii europeni care nu au fost să salute pe noul domn la Palat .
Recunoaşterea oficială a Unirii din 1859 s-a făcut în cadrul Conferinţei de la Paris din aprilie 1859 când în tandem Austria şi Turcia nu recunoşteau actul săvârşit de români. În cea de a treia şedinţă a Conferinţei Unirea Principatelor primea recunoaşterea unanimă, la 11 mai 1859 Austria reluând relaţiile oficioase cu noul stat de la Dunăre  deşi Prokesh Osten vedea în Cuza un protejat al Rusiei, interesată de realizarea unei acţiuni ofensive împotriva Austriei pentru a elibera pe supuşii coroanei habsburgice. Interesele economice pe care le urmărea şi recunoaşterea de către celelalte state au făcut din Austria un stat cu numeroase afaceri în viitorul stat România. Atitudinea ei în acestă problemă nu mai rămânea decât în privinţa Transilvaniei, mereu discutată în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.







BIBLIOGRAFIE:


***Documente privind Unirea Principatelor, Vol. II, Rapoartele Consulatului Austriei din Iaşi (1856-1859), ed.Dan Berindei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1859
***Istoria Românilor, ed. Academia Română, Vol VII(1-2), coordonator D.Berindei, Platon, Gh., Bucureşti, 2003
Bărbulescu.M, Deletant,D., Hitkins,K., Papacostea,Ş., Teodor,Ş,  Istoria României, Ed.Corint.2003
Boicu,L., Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Ed.Junimea, Iaşi, 1978
Boicu,L., Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaţionale (1855-1859),  în Unirea Principatelor şi Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, ,Bucureşti, 1984
Ciachir,N., Marile Puteri şi România 1856-1947, Ed.Albatros, Bucureşti, 1996
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1997
Corivan,N., Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
Muşat,M., Poziţia marilor puteri faţă de Unirea Principatelor, în Unirea Principatelor şi Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984
Riker, T.W.,  Litt Oxon,D., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale(1856-1866), traducere Alice L.BădescuEd Alfa, Iaşi, 2000