1 Machiavelli  între  context  şi idee politică


                      Lumea în care se naştea la 3  mai 1469 Nicollo Machiavelli era o lume extrem de agitată şi instabilă. Nici o forma de guvernamânt nu îşi demonstrase eficienţa; fie că era tirania celor avuţi care îşi oprimau concetăţenii, fie că era un regim democratic care repede se transforma în anarhie, toate sfârşeau  prin a se prăbuşi.  Totul era supus tentaţiei banului. Chiar daca mai aparea câte un  personaj care dorea binele comunităţii şi care  în bunele sale intenţii  căuta sa stopeze abuzurile, deşi era iniţial primit cu  toată încrederea şi susţinut de mase, în final eşua nemulţumindu-i pe cei  pentru binele cărora   pledase şi sfârşea  ori executat, ori exilat, ori închis şi deposedat de avere.
                       Surghiuniţii  se refugiau la curţi străine şi prietene,  unde urzeau şi aşteptau  momentul potrivit să- şi împlinească planurile. Acesta nu întârzia să apară, căci cei rămaşi se compromiteau inevitabil, după o lege a firii că atunci când eşti la putere nu îi poţi mulţumi pe toţi. Se întâmpla uneori, ca însăşi opinia publică care îşi exilase binefăcătorul, să realizeze  că cel alungat nu era chiar atât de rău…
                        Familia lui Machiavelli ocupa funcţii modeste în administraţia Florenţei. Erau oameni  inteligenţi, ageri, îşi iubeau oraşul şi îşi făceau treaba cu devotament. Orice partid venea la  putere, ei îşi făceau slujba onest. Constituţiile se succedau, partidele făceau excese, învingătorii aveau întotdeauna  dreptate, ei nu se  compromiteau cu partidele extremiste. Moderaţi din fire, au  rezistat  tuturor furtunilor provocate de  revoluţiile ce schimbau puterea.
                      Oraş mercantil, Florenţa nu era un loc pentru profesiunile liberale în sensul de a se putea îmbogăţii din munca pe care o prestau, dar erau stimaţi de  concetăţeni şi în iluzia că participă la  binele public, fără mari ambiţii, oameni cu drag de cultură, cu libertate deplină de gândire şi cu o viaţă liniştită. În acest mediu familiar liniştit a crescut Machiavelli..
                       Sperând că va continua tradiţia  familiei,  Machiavelli  a avut dascăli buni, mai ales că era avid de lectură. Îi plăcea şi strada cu spectacolul ei divers: serbări, suplicii, procesiuni, execuţii. Vedea că oamenii treceau repede de la o stare la alta, azi desfiinţau un dizgraţiat, mâine plângeau după un cortegiu  religios sau râdeau de măscărici. Observă că e uşor să  obţii aclamaţii sau vociferări, sesizează cât de nestatornică e mulţimea: azi aplauda un om, mâine îl desfiinta şi poimâine, daca nu a fost ucis, îl aplauda din nou. A învăţat astfel să îi cunoască capriciile, nebuniile, furiile; a învăţat să o plângă,  să se teamă  şi sa se ferească  de ea.
                      Citea şi se plimba pe străzi, studia prin biblioteci şi locuri publice, îi asculta atent pe cei din jur. Cum vedea el Florenţa anilor 1469 o spune  în Istoriile Florentine: „ Italia era destul de liniştită; ocupaţia de căpetenie a principilor  era să se observe unul pe altul şi să-şi consolideze puterea încheind coaliţii şi noi alianţe.”

                     Totuşi, pacea şi liniştea erau rare în acea Italie divizată , mărunţită în republici şi principate. Războiul era iubit pentru că renta şi pentru că  răspundea instinctelor violente ale oamenilor şi ale epocii. Soldaţii jefuiau, norocoşii cucereau provincii şi  îşi întemeiau familii princiare. Nepricepuţii saraceau sau piereau, cei deştepţi se îmbogăţeau.  Dezordinea le permitea  temerarilor sa-şi forţeze soarta, la urma urmelor omul putea să şi-o schimbe singur cu un pic de noroc. Vechea nobilime exclusă din  viaţa politică prefera să-şi facă o profesie din războaie. Aşa se formeaza o casta de condotieri, care  devine accesibilă  treptat şi  celor nenobili, dar care se simteau în stare  să o practice. O meserie menită a justifica toate imoralităţile îi atrage pe mulţi. Condotierii furnizau tot ce trebuia pentru război, cu tot ce presupunea aceasta, cui dădea  mai mult, fără simpatii, prietenii sau ataşament.  Erau adevaraţi negustori,  urmărind numai profitul şi rar rezistau în faţa unor oferte mai generoase.
                  Aceştia erau un produs al civilizaţiei şi al politicii italiene, mai ales ca micile state nu  aveau mijloacele să-şi întreţină armate permanente, iar statele mari îi preferau pe cei valizi la muncă în ateliere sau pe ogoare. Populaţia  oraşelor era eliberată astfel de povara războiului şi  de inconvenienţele  serviciului militar.  Cei care se ocupau de această „afacere”  erau preocupaţi de economie, de eficacitate şi de randament,  de aceea îşi menajau şi oamenii şi echipamentele, pentru ca ambele costau mult. Profitabilă şi interesantă, meseria de condotier nu era uşoară;  necesita curaj şi spirit întreprinzător. Era riscantă, dar cu avantaje materiale considerabile în cazul reuşitei.
                   Societatea era constituită astfel încât să îl conducă pe aventurier în fruntea statului, cu toate că ajuns acolo, el nu îşi propunea  să renunţe la războaie, acestea rămânând în continuare sursa principală de îmbogăţire.
                  Aceasta era lumea lui Machiavelli. Haosul care domnea în Italia nu-i oferea  soluţia unei forme de guvernământ ideale. S-a instruit din studiul popoarelor antice şi din observarea politicii contemporane. A avut şansa sa fie martor la  ascensiunea  şi prăbuşirea lui Savonarola, cel care venea cu o variantă proprie de guvernare.  Călugărul care  nu se temea de nimic,  acuza imoralitatea celor care se făceau vinovaţi de ea: lăcomia burghezilor, brutalitatea condotierilor, eleganţa femeilor. Indrăznea să-l atace chiar şi de papă, dacă  se dovedea necesar intereselor sale.
                Savonarola a reuşit pentru moment să dea Florenţei un guvern moral, dar  Machiavelli a sesizat că dominicanul nu era pregătit să păstreze puterea. Ca reformator al societăţii intra în contact cu probleme politice  şi tocmai în acest sens   Savonarola nu era pregătit. Şi mai grav, considera că nu se pricepea nici la natura umana. Machiavelli descoperise că morala şi politica nu fac casa bună, iar ca sa se poată menţine  ar fi trebuit să-i copieze pe cei  împotriva cărora a predicat  şi ridicat mulţimea.  
               Machiavelli a prevăzut ce va urma, căci el  învăţase deja lecţia despre natura umană: laşă, josnică, primejdioasă:  …să nu uităm  că nu există  nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic de reuşită şi nici mai primejdios de înfăptuit decât a te face promotorul unei orânduiri noi. Deoarece  acela care încearcă o acţiune de acest fel  va avea drept duşmani pe toţi cei care erau favorizaţi de vechile orânduiri  şi va avea drept apărători prea puţini energici doar pe aceia care  ar urma să aibă foloase  din orânduirile cele noi   va scrie  mai târziu   în Principele , Machiavelli.
                Acumulase multe cunoştinţe şi ar fi vrut  să le adapteze vieţii oraşului.
La început a fost numit secretar al celei de-a Doua cancelarii, cu  192 florini pe lună şi cu posibilitatea de a se remarca şi de a ocupa un post mai de vază în Republică. Într- adevăr cea de a doua cancelarie l-a delegat pe lângă  Consiliul celor Zece cu atribuţii diplomatice  şi militare. Senioria l-a apreciat ca pe un slujbaş priceput şi devotat, superiorii săi  lăsându-i iniţiativa.
               Când zvonurile de război dintre cele două oraşe  rivale Florenţa şi Veneţia s-au adeverit,  Machiavelli s-a implicat direct în războiul contra Veneţiei. Funcţia sa i-a permis contactul cu mai multe personalităţi ale epocii care aveau un cuvânt de spus în guvernarea statelor Italiei şi Europei: Contesa  de Forli, Cezare Borgia fiul papei Alexandru VI,  Papa Iuliu al II lea, împăratul Maximilian, Ludovic al XII lea.
               Misiunea pe lângă Cezare Borgia probabil că l-a  tentat, el fiind un admirator al  marilor oameni. Misiunea sa era delicată,astfel că  îi cerea să-şi folosească tot talentul diplomatic. dar îi lăsa şi o  oarecare iniţiativă  dictată de  imprevizibilitatea reacţiilor  lui Cezare Borgia. În 1502 s-a aflat  câteva luni la Urbino,  lângă acesta, studiindu-i felul de a fi.  Machiavelli  a fost cucerit de cel care a devenit Il Principe, un supraom, bărbatul trimis de destin pentru a conduce Florenţa: Cineva  care părea că aduce o rază de speranţă, încât să poată fi socotit  ca ales de Dumnezeu  spre a mântui Italia..  Increzător şi entuziast, a pledat cauza  cu multă diplomaţie, în faţa şefilor săi  care voiau sa fie informaţi şi nu să audă sfaturile lui. A procedat astfel pentru că  vedea  peste interesele de moment ale  Florenţei,  la cele de perspectivă ale Italiei, iar  Borgia   părea sa fie  singurul  care  ar fi putut  să o unifice.
                 Eroul preferat al lui Machiavelli a cunoscut însă deziluzia înfrângerii, dar a observat că vechii  aliaţi au asistat impasibili la dezastru fara să mişte un deget ca sa nu se compromită alături de  un învins lipsit de  noroc. A fost o mare deziluzie pentru autorul Principelui, dar după ce lucrurile s-au aşezat, faptele mari ale ale acestuia au fost date drept model nenumăratelor generaţii de ucenici politicieni.
                  Din punct de vedere structural, cartea  este împărţită în  26 de capitole  care pot fi grupate pe teme astfel: clasificarea statelor, modul în care  ele pot fi cucerite şi păstrate,  analiza problemelor militare,  sfaturi  pentru păstrarea puterii şi despre eliberarea şi unificarea Italiei.
                 Astfel,  Machiavelli  distinge  două sisteme de guvernare, cele mai bune şi cele mai simple : republica  si monarhia (principatul) în funcţie de timpuri , locuri şi popoare. Republica este forma de organizare în care  suveranitatea aparţine poporului, iar puterea executivă este  exercitată de cetăţeni aleşi, pentru o anumită perioadă de timp. Despre  Republica,   florentinul care a cunoscut succesul după proclamarea acesteia în Florenţa, recunoaşte că e superioară monarhiei. Eficienţa monarhiei a putut să o admire în Franţa, in timpul misiunii sale pe lângă  regele Franţei. Totul este hotărât de voinţa absolută a monarhului; de aceea  el considera că sunt mai utile normele de conduită pentru suveran decât cele de organizare pentru stat, pentru că interesul monarhului  nu coincide întotdeauna cu  interesul poporului.
              Machiavelli face o amplă clasificare a principatelor. Ele pot fi   ereditare, mixte, cucerite cu armele, câştigate prin crime, elective şi ecleziastice.
              Principatul ereditar este cel a carui guvernare se află în mâna unor familii de mai multe generaţii.  Păstrarea aceastuia depinde de priceperea  şi capacitatea principelui de a se apăra de  eventualii pretendenţi  la tron. Scriitorul florentin susţinea că sunt avantajaţi cei  cu ani  mulţi de domnie, pentru ca  o data cu trecerea anilor amintirea schimbărilor se  cufundă în uitare  şi nimeni  nu va mai cere  înnoiri si schimbări. Important pentru suveran este ca el sa pastreze traditiile şi să conserve moravurile poporului său  ferindu-se de inovaţii  şi schimbări.
             Principatul mixt este cel care se formeaza prin alipirea altor principate. Instabilitatea lui va izvorî mai întâi dintr-o dificultate naturală care se constată la toate principatele noi şi anume că oamenii îşi schimbă bucuroşi stăpânirea în credinţa că vor avea  alta mai bună, ceea ce îi face  să ridice armele împotriva celui care domneşte asupra lor…1
      Iar cel  care cucereşte teritorii […] dacă vrea să le păstreze în stăpânirea lui, trebuie să ia seama la  două lucruri şi anume : în primul rând ca neamul vechiului principe să se stingă, şi în al doilea rând, ca legile şi dările  să nu sufere schimbare, în aşa fel încât  teritoriile cele noi să ajungă e forma în foarte scurt timp, un singur tot cu principatul cel vechi .  
               O altă categorie, principatele noi, dobândite prin diferite  metode (cucerite cu arme proprii sau cu propriile însuşiri, sau  cu armele şi favoarea altuia) au atras  atenţia  florentinului  care a simtit pulsul vieţii politice  din plin  de-a lungul carierei  sale. Şi întrucât faptul de a reuşii să devii principe din simplu particular presupune sau însuşiri personale  sau împrejurări norocoase, se pare că unul sau altul din aceste lucruri  micşorează în parte multe din aceste greutăţi; cu toate acestea cel ce  s-a sprijinit mai puţin pe  împrejurările favorabile, este acela care a păstrat  mai mult timp puterea.  
              Adevaratul sau talent şi  toata experienţa  acumulată în anii de  politică externă şi-au spus cuvăntul în  analiza  principatelor dobândite,  cele mai  dificil de guvernat.
              In cazul monarhiilor cucerite cu armele, suveranul trebuia să procedeze astfel incat populatiile cucerite sa nu simta povara conducerii straine. Pentru a ajunge la acest scop monarhul trebuia sa incerce sa nu lezeze interesele materiale ale populatiei, sa nu puna biruri prea mari si sa isi retraga armatele cat mai repede, deaorece este stiut ca soldatii comiteau jafuri si abuzuri, sporind astfel ura celor invinsi. In locul armatelor retrase trebuiau aduse colonii de cetateni din tara de origine care sa aduca acolo spritul national. De asemenea trebuiau respectate obiceiurile si traditiile poporului cucerit, iar legile si institutiile urmau să fie schimbate doar atunci cand imprejurarile o cereau.
             
1    Un alt tip de  monarhie este cea  întemeiată pe crimă şi trădare. De – a lungul istoriei exemplele au fost numeroase şi  politologul florentin avea şi pentru acestea  reguli de guvernare: acela care ocupă un stat trebuie să se gândească înainte  la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le săvârşească şi pe toate să le facă dintr-o dată, pentru ca să  nu fie nevoit să le  repete în fiecare zi şi pentru ca , nemaisăvârşind altele asemănătoare, să-i liniştească pe oameni  şi să-i câştige de partea lui făcându-le mult bine. … Caci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună, pentru ca oamenii gustând din ele  doar puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile în schimb trebuie făcute încetul cu încetul, pentru ca sa le simţim gustul  vreme mai îndelungată  .
                     Principatul civil, preciza Machiavelli, poţi să-l dobândeşti fără să ai nevoie de însuşiri  desăvârşite, nici de o soartă deosebit de norocoasă, ci mai curând de o viclenie în stare să reuşească. Un astfel de principat putea fi cucerit  fie cu ajutorul  poporului, fie cu  ajutorul celor  mari.
                 In final, principatul electiv era rezultatul a două situatii diferite: prima cand aristocratia avea nevoie de un conducator care sa se opuna poporului, iar a doua cand poporul îşi dorea de un conducator care sa lupte impotriva aristocratiei. Autorul nu face deosebire intre acestea si celelalte doua tipuri de principate, deoarece considera că  o condiţie importantă era ca, în principal, conduita suveranului să nu fie influentata de clasa care l-a ales.  
                 Bineinteles, aristocratia se impunea a fi apreciată, dar interesele poporului trebuiau favorizate. Aceasta masura este explicabila prin faptul ca obiceiurile poporului nu pot fi schimbate foarte usor, pe cand  suveranul avea libertatea să înnobileze pe câţi mai mulţi supuşi. Considera că nobilii nu pot fi niciodata demni de incredere chiar si dacă l-au ales, făcând apel la nestatornicia umană.
                 In al doilea rand, poporul se afla departe de suveran si astfel sentimentul inferioritatii il determina sa il respecte. In lucrarea sa aprecia că un lucru de o deosebita importanta il reprezenta faptul ca suveranul sa aiba poporul langa el in situatii de razboi, atunci cand nici banii si nici fortaretele nu il puteau sustine: … nu exita o fortareata mai buna decat dragostea poporului. Prin urmare, acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să şi-l păstreze de priten, lucru care îi va fi uşor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit. Dar acela care ajunge principe împotriva voinţei poporului şi prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câştige de partea lui poporul ceea ce îi va fi uşor dacă îl va lua sub oblăduirea lui .
             Principatul eclesiast era considerat de Machiavelli cel mai sigur şi fericit pentru că: principatele de acest fel se susţin pe baza orânduirilor foarte vechi care, întemeiate fiind pe religie sunt atât de puternice şi de aşa natură, încât îşi păstrează puterea oricare le-ar fi  acţiunile şi felul de viaţă   .
         În  ceea ce priveşte   analiza  problemelor  militare ale statelor, autorul avea o poziţie bine definită, iar explicaţia consta în faptul că  Machiavelli  personal  s-a ocupat de organizarea apararii Republicii Florenţa şi  a preferat să  folosească locuitorii oraşului, mai neinstruiţi, dar interesaţi în a-şi apăra bunurile, decât pe mercenarii care nu erau animaţi decât de dorinţa de câştig .  Armatele mercenare şi cele aliate sunt nefolositoare şi primejdioase; iar dacă un principe îşi întemeiază puterea pe armatele mercenare, el nu va avea niciodată o situaţie stabilă şi sigură, deoarece armatele de acest fel sunt lipsite de unitate între ele, sunt ambiţioase , fără disciplină şi necredincioase; ele sunt pline de vitejie când sunt între prieteni şi laşe în faţa duşmanului.; nu au frică de  Dumnezeu şi nu îşi ţin cuvântul faţă de oameni…  . Armatele auxiliare, care sunt şi ele armate nefolositoare, îţi sunt trimise de către un conducător de stat puternic, atunci când îi ceri să-ţi vină în ajutor şi să te apere; dar sunt aproape întotdeauna păgubitoare pentru acela care le cheamă,căci dacă pierzi lupta rămâi învins iar dacă învingi rămâi prizonierul lor .
             Convingerea fermă a lui Machiavelli, formată de altfel   pe o amplă experienţă, este că un principat care  nu posedă armate proprii, nu va fi niciodată în siguranţă, iar armatele proprii sunt acelea alcătuite sau din supuşi, sau din cetăţeni sau din oameni ai tăi .
              Recomandările  pentru pastrarea puterii dovedesc  abilităţile gândirii sale politice. Ele sintetizeaza ampla experienţă  diplomatică şi psihologică acumulată  din studierea şi cunoaşterea profundă a naturii umane.   Criteriul de la care porneşte este separarea politicii de morală şi de religie, şi concepe o etică specifică bazată pe alte  principii, norme şi valori . În fond politica reprezintă o activitate aparte, care îşi are  legile ei. Capitolele  în care  sunt grupate sfaturile pentru  pastrarea puterii   dobândite dezvăluie o morală potrivită intereselor omului de stat.
              Autorul inventează practic  o morală specifică politicii .Astfel ea nu este  aceeasi  pentru toţi oamenii, ci depinde de ipostaza de viaţă concretă în care ei,  principii, se găsesc. Anticii scriau despre virtuţile romane. Machiavelli va  aprecia  şi glorifica virtuţile principilor în contextul politic dat. De aceea considera că atunci când  este în discuţie binele comun, actele principelui pot  fi neobişnuite. Faptele pot fi condamnate, dar scopul o poate scuza, dacă  totul este în folosul comunităţii. Aşa s-a născut , scoasă din context desigur,  celebra sintagmă ”scopul scuză mijloacele”.  De fapt  este o idee preluată  din istoria  romană , de la Lucio Lentullus, care, într-o anume conjunctură politică, afirmase că nimic nu trebuie lăsat  la o parte  pentru apărarea patriei;  patria e bine apărată oricum ar fi,  fie cu mijloace  josnice,  fie cinstite. Acesta era  şi sensul în care o spunea  Machiavelli.
                 Ne este dezvăluită astfel, o etică a puterii  bazată pe interesul omului politic de a-şi prezerva puterea, de a-şi creşte şi  consolida  statul. Faptul  că nu a aplicat  în sfera politicului normele etice, l-a făcut pe  florentin sa fie un personaj extrem de controversat.  Teoriile lui cu privire  la  arta guvernării şi  cinismul  soluţiilor propuse i-au transformat numele în adjectiv.
                  Chiar şi acum, dar cu cât mai mult atunci, în lumea aceea agitată şi brutală, puterea avea  legi şi interese care nu întotdeauna erau compatibile cu morala, iar Machiavelli ilustrează în lucrarea sa intitulată Principele, exact ce istoricii arătau cu mult înainte şi anume  că cea  care îndepărtează  cel mai mult de morală este puterea care corupe şi cu cât este mai mare, cu atât corupe mai mult.
                  Vedem deci că  avem de-a face  cu un gânditor politic care  are format un model de analiză,  care prezintă   o sumă de idei politice  adunate într-un sistem de gândire specific, construcţie ideatică cu valoare pragmatică, unde sfaturile de guvernare sunt extrem de concrete şi întărite de exemple din istorie.
                   Eliberarea şi unificarea Italiei au  fost marile idealuri ale florentinului, care  şi-a pus tot talentul în slujba  Oraşului său iubit. Cu amărăciune spunea că: aceşti  principi ai noştri care au fost multă vreme stăpâni în statul lor şi care acum l-au pierdut, să nu acuze soarta, ci numai propria lor lipsă de hotărâre: căci în timp de pace ei nu  s-au gândit  niciodată că împrejurările s-ar putea schimba( ceea ce  este o greşeală comună oamenilor  în general, care nu se gândesc la furtună cât timp e vreme frumoasă); iar în momentul  când au început situaţiile grele, s-au gândit să fugă şi să nu se apere şi au sperat că popoarele lor, exasperate de îndrăzneala  învingătorilor îi vor chema înapoi.
                  Lucrarea este dedicată idealului unităţii Italiei, găsirea cauzelor care au generat slăbirea sa şi aflarea căilor pentru a redeveni  o forţă politică.  Florentinul este un comentator lucid şi necruţător al faptelor contemporane într-o  proza polemică, sobră, schematică. Lucrarea sa Principele a fost alcătuită pe o  premiză antropologică, o anumită concepţie despre om, formulată plastic în limbajul său specific: acela care ar voi să- şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate  doborât de ceilalţi care sunt în jurul  lui  şi care  nu sunt oameni de bine  sau   căt despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi.                 
                Prin ideile pe care le promovează, scriitorul este total în opoziţie cu perceptele creştine. Interesat de ceea ce este politica şi puterea în realitatea istorică şi concretă a momentului, scopul demersurilor sale este  adevărul concret şi efectiv al faptelor, verita effettuale, descriind politica şi puterea aşa cum le-a  observat din experienţa politică nemijlocită de care a avut parte în cei 14 ani de Secretar în consiliul  Florenţei şi aşa cum i-au fost  transmise şi de marii istorici antici.
                Se observă şi faptul că  Machiavelli nu exclude  definitiv rolul destinului în înfăptuirea marilor idealuri. Il  Principe  nu este o lucrare de istorie în sensul strict ştiiinţific. De aceea face  doar trimiteri la scrierile antice  greceşti  şi romane care  conţin  evenimente şi personaje, importante  pentru ilustrarea teoriilor sale. Abaterile cronologice (destul de serioase  după criticii săi) arată că  el  a fost interesat de  similitudinea  permanentă  a epocilor istorice , cu scopul de a semnaliza  aceasta în sensul evitarii greşelilor comise în trecut.
           Din punct de vedere stilistic avem o proză polemică, plină de vervă literară,  care combină cultura clasică cu prezentarea  realităţii într-un stil narativ fluid, folosind cuvinte simple, o argumentaţie solidă, intr-o expunere  logică  şi clară.
           Pentru Machiavelli,  istoria  este o perpetua lupta intre cei puternici si cei slabi,  luptă vazuta ca o inlantuire de cauze si efecte. Istoria nu are decat cauze rationale, ni se afla si nu se misca  sub impulsul Providentei ci este opera omului si a personalitatii sale energice si dinamice. Istoria este consecinta activitatii umane, faptul istoric stand in forta lucrurilor .
            Conceptia moderna a lui Machiavelli a trecut dincolo de zidurile Florentei, ferm convins ca statul comunal era o forma arhaica, un rudiment politic al trecutului, si ca soarta orasului sau iubit trebuie sa fie legata de cea a intregii Italii, urmand exmplul monarhiilor unitare vest europene, Franta si Spania.
          Acesta a fost centrul si axa coordonatoare a intregii vieti si actiuni a lui Machiavelli, unicul si marele sau scop, sensul esenţial al operei si energiei sale fiind formarea si consolidarea statului centralizat unitar al Italiei, pentru a  o putea inalta din fragmentarea politica, din pozitia feudala a institutiilor sale politice, pentru a o creea ca pe o mare forta, ceea ce a şi făcut teoretic în tratatul său Il Principe.
           Istoria literaturii italiene  îl defineste astfel:  Pe ruinele Evului mediu, Machiavelli schiţează o lume bazata pe patrie , pe pe naţionalitate, pe libertate, pe muncă, pe bărbăţia şi seriozitatea omului. Arhitectul acestei lumi moderne este Nicollo Machiavelli, al doilea  gigant al lui Cinquecento .



BIBLIOGRAFIE

Balaci Alexandru, Machiavelli, Bucureşti, Ed. Tineretului,  1969
Brion Marcel, Machiavelli. Geniu şi destin, Bucureşti, Ed. Artemis, 1999
Iliescu Adrian- Paul, Socaciu, Emanuel-Mihail, Fundamentele  gândirii politice moderne, Bucureşti,  Ed. Polirom, 1999
Machiavelli, Nicollo, Principele,  Ed. Ştiinţifică,  Bucureşti, 1960