1 Europenii şi Asia  În secolul XIX-lea , lumea asiatica a fost nevoita să se deschidă influenţelor europene , reacţionând diferit în faţa unui Occident cuceritor, inovator şi purtător de progres. Cazurile Indiei , Chinei şi Japoniei au fost tipice pentru maniera în care s-a manifestat acţiunea modernizatoare europeană.
Cazul Indiei:  După ce a eliminat la mijlocul secolului XVIII-lea concurenţa franceză, dominaţia engleză s-a extins asupra întregului teritoriu Indian. La mijlocul secolului XIX-lea, ea a fost zguduită de răscoala sipailor (1857 – 1859). După înfrângerea răscoalei, India a fost proclamată oficial colonie a Coroanei britanice, care a instaurat un regim de administraţie directă sprijinit de aristrocratia locala. Prezenţa engleză a antrenat modernizarea societăţii indiene ramase mult în urmă. Locul producţiei artizanale, distruse aproape complet de concurenţa mărfurilor engleze, a fost luat de o industrie organizată pe baze moderne în metalurgie, producţia de bumbac, iuta şi hârtie. După 1850 a început construcţia unei reţele de căi ferate care ulterior a fost extinsa, iar amploarea sistemului de irigaţii a exprimat interesul pentru modernizarea agriculturii. Legislaţia Indiana s-a adaptat exigentelor metropolei. Mărfurile noi şi ieftine au schimbat gusturile şi modul de viaţă. Datorită dezvoltării industriei  s-a născut o burghezie naţională care, prin partidul Congresul Naţional (1885), a condus mişcarea de eliberare. In pofida acestor progrese, statutul de colonie a făcut ca dezvoltarea pe baze moderne să fie inegală şi unilaterală. În tot secolul al XIX-lea, India a rămas o sursă de materii prime şi o piaţă de desfacere, o ţară agrară, practicând monoculturi pe mari suprafeţe.
Cazul Chinei:  Considerându-se “centrul lumii” şi mândrindu-se cu civilizaţia sa exemplară şi multimilenară, dar tributară inerţiilor şi structurilor sale, China a fost mult timp o ţară închisa europenilor „barbari”. De pildă, la începutul sec. al XIX-lea, europenii nu puteau face comerţ cu chinezii decât prin porturile Canton şi Macao.
       Sub presiunea crescândă a statelor europene, China a fost constrânsă într-un răstimp scurt la o serie de cedări, consfinţite prin tratate. Prin tratatul de la Nankin (1842), care punea capăt războiului opiumului, Anglia obţinea Hong Kongul şi deschiderea unor numeroase porturi pentru comerţul European. Au urmat noi tratate prin care, alături de Anglia, obţineau avantaje asemănătoare şi alte state. În 1861, pe fondul revoltei taipinilor, europenii obţineau noi concesii: o politică vamală conformă cu interesele lor, anumite scutiri de taxe şi impozite, drepturi de concesionare. Rezultatul a fost transformarea Chinei într-o semicolonie împărţită în zone de influenţă. Specificul evoluţiei societăţii chineze în această perioadă reflectă o mare rezistenţă faţa de tendinţele modernizatoare ale europenilor. Împărăteasa Ti-Si s-a opus tuturor tentativelor de reformă, adoptând o atitudine duplicitară în privinţa dorinţei sale de progres. Facilităţile acordate străinilor erau însoţite de o politică de încurajare a xenofobiei. Distrugerea noilor tehnologii, precum primele cai ferate sau telegrafuri, sau violenţele asupra străinilor şi în special asupra misionarilor au făcut parte din această politică. Treptat, s-a dezvoltat un curent reformator autohton, având rădăcini în răscoala taipinilor (1851-1864), adept al modernizării, care sub conducerea doctorului Sun Iat-sen a răsturnat regimul imperial prin revoluţia burgheza din 1911-1913.
Cazul Japoniei:  în competiţia pentru acapararea spaţiului japonez s-au angajat Rusia, Anglia, Franţa, S.U.A. şi Olanda. Începuturile ei coincideau în plan intern cu accentuarea crizei politice şi sociale a regimului shogunatului.
       După demonstraţia de forţa din 1853, americanii obţineau, prin tratatul de la Kanagawa, deschiderea portului Nagasacki. Precedentul a fost urmat în perioada 1854-1860 de seria altor tratate prin care S.U.A. şi statele europene obţineau o serie de condiţii avantajoase. Percepute ca eşecuri ale diplomaţiei japoneze, aceste tratate, prin prevederile lor, au lezat profund sentimental naţional japonez şi au accentuat criza regimului. Sogunatul a fost înlăturat de împăratul Mutshuhito în 1868, moment care a marcat o noua epoca în istoria Japoniei: “Era Meiji”. Preluând modelul tarilor europene, Japonia a devenit în scurt timp o ţară puternica şi modernă, capabilă să concureze cu statele lumii. Asimilând modernitatea occidentală, Japonia şi-a menţinut însă specificul cultural tradiţional. La sfârşitul secolului al XIX-lea a ajuns o mare putere a lumii alături de S.U.A. şi Germania şi un concurent serios în lupta pentru expansiunea colonială în Extremul Orient, din istoricul căruia fac parte războiul cu China (1894-1899) şi războiul cu Rusia (1904-1905).