1
                                               Istoriile lui Polybios


              Polybios (210 – 128 îHr)  s-a născut la Megalopolis în Arcadia. A fost fiul strategului aheean Lycortas, prietenul  lui Filopoimen.  Polybiu a fost iniţiat de tatăl său de timpuriu în problemele politice.
În 168 iHr i-a revenit onoarea să aducă  cenuşa lui Filopimen în patrie. După victoria romană asupra trupelor  lui Perseu, regele Macedoniei Polybios a fost înscris pe lista celor 1000 de ostatici  care au fost deportati la Roma.  A rămas 16ani  în Italia şi la Roma, în epoca de aur a Republicii şi a rămas impresionat de  disciplina şi virtuţile romane. Polibiu s-a întors în Grecia  dar  Roma devenise pentru el a doua  patrie, motiv pentru care  va reveni  de câteva ori  şi mai mult,  îl va întovărăşi pe Scipio-  cu care se împrietenise- în câteva din campaniile sale. În 146, când a fost cucerită Catargina Polybios  se afla lângă Scipio.
       Multe din lucrările sale s-au pierdut : Viaţa lui Filopoimen, Tratatul despre  tactică, Istoria războiului numatin,  chiar opera sa fundamentală  s-a păstrat  fragmentat; Istoria universală.  Scrisă în 40 de cărţi     povesteşte cucerirea lumii de către romani, de la începutul celui de al doilea război punic până la ocuparea Corintului.                    
Experienta sa politica îl ajuta să analizeze profund mobilele oamenilor de stat, caracterul popoarelor şi al instituţiilor lor. Studiul său despre  constituţiile  Spartei, Romei şi Catarginei sunt  monumente de informaţie exacte şi de  comentariu pertinent.
               Metoda pătrunzătoare a lui Polybios se înrudeşte  cu  aceea  a lui Tucidide. Analizat  în comparaţie cu  istoricul roman  Titus Livius  care e preocupat mai mult de artă şi retorică, el dovedeşte spirit ştiinţific şi realist.
A scris o istorie pragmatica  adica consacrata povestirii evenimentelor şi epideictică prin punerea în lumina a legăturii dintre cauza  şi efect.
         Polibiu vede  istoria si cunoasterea ei  ca mijloc de indreptare,  si  o numeste cea mai temeinica educatie  care te face  sa  accepti cu demnitate schimbarile destinului  descoperind  peripetiile altora:  învăţătura desprinsă din istorie este cea  mai temeinică educaţie şi pregătire pentru treburile politice şi  cea mai bună , singura şi mai strălucită învăţătură care te face în stare să  suporţi cu demnitate  schimbările soartei, este amintirea peripeţiilor altora .... Justifica  tema propusa  - cucerirea lumii cunoscute de catre romani  in numai  53 de ani-  prin  inedit si  de aceea  ar starni interesul cititorului indiferent de varsta,  iar importanata  cunoasterii realităţii istoriei  este destul de   des mentionata ca   folositoare fiind împotriva spectacolului declamatoriu. Polybios clasifică trei  tipuri de istorie(în Cartea IX): felul genealogic care  cuprinde  timpurile eroice şi  genealogia zeilor, tipul care tratează despre colonizări, întemeieri de oraşe şi raporturile dintre colonii şi metropolele lor şi tipul care tratează despre faptele neamurilor, ale oraşelor şi domnitorilor adică istoria propriu-zisă .
           Partile cele mai importante ale istoriei sale sunt cauzele, contextul si urmarile evenimentelor evocate , are viziunea interdependentei evenimentelor si  trateaza  tema ca atare.
          Fortuna  are  rolul ei in istorie , unul destul de important, acela de a crea  scopul, insa istoria lui Polibiu va  descifra mijloacele prin care  soarta reuseste sa-si  indeplineasca acel scop. Evaluand ceea ce au scris inaintasii sai  , Polibiu  pledeaza pentru o istorie universala pentru ca  nimeni nu o mai facuse  si pentru ca era  adeptul imaginii de ansamblu, cu o prezentare a istoriei  plecand de la general la particular si nu fragmentar , combatandu- i pe cei care   procedasera altfel( Plinius  si pe Fabius Pictor)
De asemeni pledeaza pentru obiectivitatea  si impartialitatea istoricului in prezentarea  faptelor şi pentru  respectarea cronologiei.
         
1 Stie ca lipsa  unei cronologii admise de toti ar  distruge credibilitatea  celor scrise de el din  experienata personala. Descoperise aceasta lipsă  la unii dintre predecesorii săi  si s-a ferit sa   cadă în aceeaşi greşală. De aceea el va preciza mereu data  la care se consuma evenimentul aflat in discutie fixându-şi ca reper olimpiada din 776; în epoca respectiva, cu toate ca  era  descoperit calendarul,  grecii nu aveau o cronologie  valabila  pentru toate statele grecesti.  De abia în secolul III savanţii alexandrini  au conceput o cronologie luând drept  criteriu  olimpiadele care aveau loc  din 4 în 4 ani.  În urma unor calcule  se ajungea  la datarea unui eveniment luând ca reper olimpiada  din 776 cea  de la care  s-a pastrat numele învingătorilor. Asa se explica de ce apar diferente între  datarile lui  şi ale lui Titus Livius care îl citeaza în cartea sa.
            În ceea ce priveşte sursele sale, ca apropiat al lui Scipio,  a avut acces la  arhivele romane ,surse punice, observaţia directă;  el singur spune ca la multe dintre aceste lupte a participat direct, le-a urmarit sau le-a condus. Cat despre marturiile orale, acesta  le foloseste  cu rezerva  si  le verifica  personal, cum a procedat  cu reconstituirea  drumului din Alpi  al lui Hannibal.  În plus,  este citata ca sursa o inscriptie arheologica : stela de la  Lacinium unde era consemnat numarul soldatilor lui Hannibal.
           Nou la Polybios este faptul că  face diferenta intre cauza si intentie sau pretext. Intentia e data  de dispozitii sufletesti, de rationamente,de  ganduri din care rezulta hotarari si decizii  şi  propunerea unei actiuni  pentru infaptuirea careia se va  inventa  o cauza. Pune accent nu numai pe faptele in sine ci si pe imprejurarile care le-au precedat, le- au insotit si le-au urmat ; astazi am spune  contextul socio-politic in care au izbucnit şi evoluat.
Remarcam  tendinta spre analiza  a acestui istoric, lucru care nu se regaseste la inaintasii sai. În  concepţia sa,  evenimentul în sine  este determinat de cauze, mijloace si scopuri si are un rezultat final  fericit sau nu .In prezentarea unui teatru de  razboi, el furnizeaza amanunte legate de  strategie militara  cu tot ce presupune acest lucru ( metode de lupta, armament, plasare in spatiu, consolidarea pozitiilor,   aprovizionare, numar de  combatanti).   Nu neglijaza nici aspectul psihologic al situatiilor pe care le povesteste, evidentiind  uneori fapte de  vitejie, curaj, evenimente tragice şi  nu  de putine ori vorbeste despre maretia  si indrazneala romana prin comparatie cu  celelalte natii razboinice cunoscute (persii, lacedemonienii, macedonenii).
           Ca scriitor, Polybios este  foarte  clar, cu toate ca stilul sau este  cam tern şi uneori greoi. Spiritul sau este  mai mult  ştiinţific decât literar iar  opera sa este  valoroasa mai mult  prin fond decat prin forma. Ca toţi istoricii vechi,  el a fost  şi geograf. Datorita  faptului ca  a calatorit mult si datorita  calitaţilor sale de  observator, el a imbunatatit din multe puncte de vedere cunoştinţele pe care  anticii le aveau despre pamant  si lumea locuita.
          Ca mod de organizare al expunerii, el  foloseşte descrierea   prin prezentarea de momente alaturate in spatiu  si in succesiune; elementele  componente ale scenelor de lupta sunt prezentate sistematic, organizat astfel incat sa sugereze o imagine unitara, de ansamblu si  sa trezeasca interesul cititorului, si chiar stari emotionale.
          Descrierea se aseamana  cu un tablou care retine aspectul realist cat si dinamic si il infatisaza intr- o imagine de ansamblu fixata in forme statornice   si acest lucru este realizat numai prin cuvinte.
Chiar daca  digresiunea abate atentia cititorului de la ideea centrala  prin introducerea  si dezvoltarea  unor idei paralele, tocmai aceste   lucruri  adaugate deci  temei principale dau imaginea de asamblu  a istoriei la care  Polibiu tine .
         Istoria lui Polibius are calitatile unei lucrari stiintifice avand toate  atributele  unei astfel de lucrari : sunt prezentate evenimente, observatii, personaje, cu intentia de a  informa, consemna,  de a transmite adevaruri si de a instrui si nu gresim descoperindu-i  si o  latura  pragmatica daca ne gandim că prezentarea  faptelor si a evenimentelor concrete are un  unic scop  educativ.
 
Robert Flaceriere, Enciclopedia civilizatiei  Greciei Antice, Bucureşti, Ed.Meridiane, 1970
Polybios, Istorii, Bucureşti ,f.a.