1

              Semnificaţiile politice ale orientalizării lui Alexandru cel  Mare




                Flavius  Arrianus, descendent al unei familii aristocratice care dobândise cetăţenia romană s-a născut  în anul 95 e.n. După anul 130 e.n a ajuns în cea  mai înaltă etapă a carierei sale , aceea  de consul suffectus.  A fost  numit  guvernator al Cappadociei de  către Hadrian iar după moartea acestuia s-a retras la Atena unde  a primit cetăţenia şi chiar funcţia de arhonte eponim in anul 147 e.n. Aceasta  este perioada în care  s-a  dedicat scrisului şi una din lucrările sale care  a avut şansa să se păstreze, este cea intitulată  Expediţia lui Alexandru cel Mare in Asia, scrisa 5 secole mai târziu după derularea evenimentelor.
                 Lucrarea este cea  mai documentată şi mai corecta istorie a  lui Alexandru Macedon, în prefaţa căreia autorul a subliniat că va consemna cu vrednicie  doar ceea ce concordă  din cele scrise de Ptolemaios, urmaş regal al lui Alexandru şi Aristobulos – istoricul expediţiei; totodată el menţiona în continuare, că atunci când apar neconcordante, alege versiunea care pare cea mai verosimilă, luând desigur  în discuţie  şi  alte  informaţii furnizate de alţi autori, precum şi  pasaje din jurnalul de zi al expediţiei greco-macedonene.
                         Arrianus  a consemnat în continuare orientarea filopersană a lui Alexandru,  citând ca argumente în acest sens  asumarea titlului de succesor al Ahemenizilor,  dorinţa de a răzbuna   moartea lui Dareios, adoptarea portului persan,  adoptarea ritualului îngenuncherii şi tendinţa  spre divinizare, căsătoriile mixte   sau recrutarea  celor 30 000 de mii de tineri iranieni  desemnaţi de el sub titlul urmaşii mei. Aceasta tendinţa de orientalizare a generat o  opoziţie puternica si  mare nemulţumire  în rândul armatei macedonene.
                            Alexandru moştenise  de la tatăl său Filip, misiunea de conducător al grecilor  împotriva  perşilor, conform ligii de la Delos. Aceştia  se luptau pentru Elada şi scopul era acela de alipire  a  Asiei la lumea grecească,  nicidecum de fuzionare cu lumea orientala.
                           Încercarea de a adopta ritualul de prosternare în faţa regelui i-a nemulţumit profund pe macedoneni si pe greci, acesta fiind considerat   un sacrilegiu, pentru că era un atribut  de cinstire cuvenit numai zeilor . Chiar descendenţa sa  din Hercules era invocata  ca un  contraargument în acest sens, căci se  ştia că eroul nu  fusese divinizat în timpul vieţii. Motivele de nemulţumire ale  grecilor decurgeau în mod expres din faptul că , ei se considerau  cei mai liberi dintre oameni,  popor care îşi alegea  conducătorii,  învăţat  cu democraţia, chiar daca aceasta avea limitele ei. De aceea ei  calificau  prosternarea în fata unui om , orice merite ar fi avut el,  drept un gest  ruşinos. Grecii ar fi fost probabil de acord ca  Alexandru să  păstreze această practică umilitoare  numai pentru macedoneni, făcând astfel o distincţie etnică şi socială semnificativă.
                     
1 Obiceiul considerat înjositor al prosternării,  îl moşteniseră desigur persanii de la Cyrus , fiul lui Cambise,  primul om căruia oamenii i s-ar fi  închinat  în calitatea supremă de  zeu.   Iniţial  Alexandru a încercat să  tatoneze reacţia supuşilor privind  introducerea acestei practici, propunând o variantă uşor atenuată şi disimulată, ca îngenuncherea să se facă spre altarul în care ardea flacăra sfântă, simbol al veşnicei puteri moştenite de la Ahemenizi.
                        O îndepărtare de la tradiţiile proprii  era  considerată de  cei din anturajul împăratului şi   colaborarea cu şefii locali iranieni, care,  după  ce făceau dovada fidelităţii faţă de rege,  erau numiţi satrapi. Păstrarea vechilor structuri şi promovarea membrilor  aristocraţiei iraniene locale, deşi făcuta  cu prudenţa, nu era  văzuta cu ochi buni de către membrii armatei sale. La fel  iniţiativa  recrutării celor 30 000 de mii de tineri, instruiţi şi  îmbrăcaţi după model macedonean, creea motive de nemulţumire. Alexandru dorea sa-i integreze în falangă pe acei tineri  şi să-i iniţieze totodată în cultura greaca,  dar macedonenii si grecii  din armata sa,  vedeau în aceasta o încercare a sa de a nu mai depinde nemijlocit de ajutorul  lor.
                         Episodul celor 10 000 de casatorii mixte  de la Susa  a fost un alt motiv de nemulţumire pentru  armată,  deşi li s-a făcut o  mare cinste  participanţilor prin faptul că ceremoniile s-au desfăşurat în acelaşi timp cu oficierea căsătoriei împăratului .
                         Alexandru s-a casatorit  cu Barsine fiica lui Dareios si cu  Parysatis fiica lui Ochos, iar pe  cealaltă fiica a lui Dareios,  Drypetis, cumnata sa, i-a dat-o de  soţie lui Hephaistion pentru a se înrudi cu el. La fel alţi comandanţi din armata  sa, au primit drept soţii, fiice ale aristocraţilor locali. Ceremoniile au avut loc după  ritualul persan, onorând  astfel populaţia cucerită şi pe urmaşele  regelui Dareios, al cărui moştenitor se proclamase si pe care l-a  onorat cu funeralii regeşti. De altfel, neplăcut impresionat de  felul în care  Bessos l-a trădat  şi l-a ucis pe  regele său Dareios, Alexandru  a dus o adevărată campanie  de  prindere şi pedepsire a acestuia.  Modul în care  a fost pedepsit Bessos , prin tăierea nasului şi a urechilor înainte de a fi executat, în faţa demnitarilor la Ecbatana este  barbar, semn  ca se lăsase furat de ideea de grandoare şi de  modul de viaţă al regilor barbari care făceau distincţie clară între ei şi supuşii lor.
              Hotărârea  împăratului Alexandru, descendentul lui Heracles, de a lăsa costumul  macedonean şi  de a umbla îmbrăcat după moda orientală, renunţarea la   cununa de învingător  pentru  kitaris – turbanul persan, adoptat de la învinşi fără ruşine si de bunăvoie,  a fost atribuită  meschinei sale vanităţi  şi nu unui calcul politic. În  Partia  a îmbrăcat  pentru prima oara   haina orientală pentru a se obişnui cu obiceiurile locului, gândind că astfel comuniunea de obiceiuri şi de rasă  face mult pentru îmblânzirea oamenilor. Este posibil ca prin aceasta voia să-i facă pe ai săi să i se închine după ce i-ar fi obişnuit cu îndepărtarea treptata a  vieţii de mai înainte.  De aceea probabil împăratul nu a imbracat portul complet,  ci o îmbrăcăminte  amestecată,  mai bogată decât cea medica şi mai puţin impunătoare decât cea persană. .
                     A adoptat însă  diadema,  mantaua de pupură brodată cu aur, sceptrul regal, iar  cei din anturajul sau , au spus ca s-a pierdut prin victorie ce s-a câştigat prin război, considerându-se  învinşi in situata in care    sunt obligaţi să se dedea obiceiurilor străine  . Nu trebuie uitat ca  Alexandru  a ctitorit mult, iar  oraşele au fost populate cu greci şi macedoneni, care  şi-au implementat modul de viata si de gândire  propriu.  Aşa  se explică faptul ca sub acest aspect avem da face cu  o asimilare a populaţiilor  indigene şi nu  cu o fuziune cu acestea.
             Este  limpede ca părerea unanima a  contemporanilor săi  a fost ca  Alexandru se orientaliza progresiv, in timp ce armata ar fi vrut regatul persan  distrus  si umilit nicidecum conservat  si cultivat aşa cum  procedase .   Este o certitudine  faptul ca  a fost fascinat si furat de strălucirea  si fastul modului  de viata oriental  la nivel regal bineanteles.
            Totuşi  nu putem sa nu sesizam  gândirea vizionara pe care avut-o . Problema divinizării nu era decât un artificiu menit sa-i confere  mai multa autoritate faţa de supuşii din  Orient. A ştiut sa menajeze orgoliile locale si cu toata firea sa nesăbuita uneori, nu a profitat de situaţia de cuceritor. Cu femeile care l-au atras s-a casatorit (episodul cu Roxana, fiica lui Oxiartes cu care era in război si  care  la auzul vestii  i s-a predat). Alexandru a ştiut  ca pentru a-si consolida stăpânirea  trebuia sa-i unească pe  perşi  si macedoneni prin casatorii; aşa menaja orgolii , îndepărta  ruşinea învinşilor  şi superbia învingătorilor. La modul concret, aceste casatorii  aveau rolul de a crea noi familii  a căror fidelitate   putea fi mai uşor controlata. Alexandru pare ca  a fost singurul  care a înţeles  ca un imperiu de asemenea dimensiuni, cucerit cu arma   nu se poate păstra uşor, mai ales  ca nu  apucase sa organizeze sistematic ceea ce  cucerise.
            Ceea ce  ulterior s-a numit elenizarea Orientului, a început   prin orientalizarea   cuceritorilor.  


BIBLIOGRAFIE

Flavius Arrianuus, Expediţia lui Alexandru cel Mare  in Asia, Cluj, 1966
Al. Suceveanu, Alexandru cel Mare, Ed. Academiei Romane, Bucureşti, 1993
Quintus Curtius Rufus, Viata si faptele lui Alexandru cel Mare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970