1                                  CONSTITUIREA ROMANIEI MARI


Contextul intern si international

     Cauzele primului razboi mondial trebuie cautate in secolul al XIX – lea, cand din statele mici ce apartinusera inainte unor tari, s-au format state noi. Cele mai insemnate din noile state nationale, ca Germania si Italia, incercau sa-si intareasca pozitile cu toate mijloacele posibile, fata de Rusia, Franta, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar, din Centrul Europei si Imperiul Otoman – in decadere. Tari mici ca Belgia nu au facut fata si s-au declarat neutre.
Pana in 1914, marile puteri s-au concentrat in doua aliante opuse. Pe o parte a baricadei se aflau Puterile Centrale, in frunte cu Germania si imperiul Austro-Ungar. La inceput si Italia se afla de aceasta parte , dar cu trecerea timpului legaturile s-au racit, insa s-au itarit relatiile de apropiere cu Bulgaria si cu Turcia. De partea cealalta se aflau Franta si Rusia, Marea Britanie nefiind angajata in totalitate in acest conflict, fiind simpatizantul lor.
Punctele tari si slabe ale organizarii sociale, politice si militare ale tarilor aliate au avut un rol esential in desfasurarea conflictelor ulterioare. Germania devenise cea mai mare putere militara a Europei. Tendinta ei de a sparge suprematia navala a Marii Britanii a produs tensiuni mari intre cele doua tari. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemultumirea si de agitatia nationalitatilor, tinute cu greu intr-un stat unitar.
        Insa razboiul a izbucnit insa din Europa de Est, in Balcani. Acest teritoriu apartinea initial Imperiului Otoman, dar retragerea turcilor a cauzat un vid de putere, pentru acapararea caruia concurau Italia si Imperiul Austr-o – Ungar. In 1908 Imperiul Austro-Ungar ocupa Bosnia Hertegovina. Aceasta masura i-a iritat in mod profund atat pe sarbii localnici, cat si Regatul Sarb invecinat. Aliatul traditional al Serbiei, Rusia, a protestat, dar nu era pregatit pentru acordarea unui ajutor militar. Situatia din regiune era supertensionata, cand in 28 iunie 1914 studentul nationalist sarb Gavrilo Princip l-a asasinat pe mostenitorul tronului austriac Franz Ferdinand si pe sotia acestuia.
In urma asasinatului evenimentele se precipita. Monarhia inversunata acuza pentru asasinat Regatul Sarb, pe care il ataca in 28 iulie. Peste doua zile Rusia mobilizeaza in ajutorul sarbilor o armata de circa 1,2 milioane de militari. Germania someaza Rusia sa-si retraga trupele in 24 de ora, in caz contrar ii declara razboi. Rusia refuza ultimatumul si Germania se tine de promisiune. Franta primeste si ea declaratia de razboi a Germaniei in data de 3 august, ea fiind aliata Rusiei.Conform planului Schlieffen, Franta trebuia invadata inainte ca Rusia sa fie gata de razboi, altfel Germania trebuia sa lupte pe doua fronturi, atat pe est cat si pe vest.
Linia fortificata de pe granita Franceza se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutra si nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul sau, in 4 august este invadata de Germania. Deoarece Marea Britanie garanta neutralitatea Belgiei, ea declara razboi in aceeasi zi Germaniei. Nu trecusera nici cinci saptamani de la asasinat si toata Europa se afla in Razboi. In noiembrie intra in razboi si Turcia de partea Puterilor Centrale.
Armata germana cu un efectiv de 1,5 milioane de oameni, parea de nestavilit. I-a infrant pe francezi pe toata lungimea frontului de vest, in 31 august la Mons faramiteaza corpul expedotionar britanic, cu un efectiv de doar 70.000 mii de oameni, in septembrie insa, in lupta de la Marne sunt opriti de catre francezi. Fiecare dintre partile beligerante se stabileste pe pozitiile cucerite si construieste cate o retea de transee, care sunt separate intre ele doar de o fasie ingusta de pamant, „pamantul nimanui”. Transeele se intind pe o lungime de 700 km in nordul Frantei, de la Canalul Manecii pana in Elvetia.
Pana la urma razboiul din transee de pe frontul de vest, a durat patru ani. Luptele durau luni intregi, in cazul unor „mari brese” combatantii mureau cu zecile de mii intr-o singura zi. Rezultatul a fost cucerirea unei fasi de cativa metri de pamant. Pana la sfarsitul razboiului, pe acest front, nici una dintre parti nu a reusit o inaintare de mai mult de 65 de km.
Prin atacarea fortaretei Verdun, de o importanta strategica deosebita, in februarie 1916, germanii vroiau sa dea Frantei „lovitura de gratie”. Au murit mii de soldati din ambele tabere, dar Verdunul va ramane in mana francezilor. In lupta depusa pe raul Somme, in cursul atacului britanic, inca in prima zi au murit 60 de mii de oameni. Marile pierderi aproape ca au lasat fara combatanti armata voluntara engleza
 In acest timp se duceau lupte grele si pe frontul de est. In lupta cu rusii, armata austro-ungara a sucombat si germanii au trebuit sa transfere aici o armata mai mare decat cea planificata initial. Al doilea front, de care se temeau atat de mult la inceputul razboiului, a devenit o realitate. Dar in 1914 cu victoriile de la Tannenberg si de la lacurile Mazur, apoi invadarea Poloniei, aflata sub suveranitatea Rusiei, au dobandit pe neasteptate mari victorii asupra Rusiei. In acelasi an Bulgaria intra in razboi de partea Germaniei si armata formata din trupe bulgaresti si germane ocupa cu rapiditate Serbia. Trupele austriece nu au avut prea mult succes pe frontul balcanic si cel de est, dar fata de Italia, care in 1915 a trecut de partea Antantei, au repurtat o serie de succese. In 1916 si Romania a intrat in razboi de partea Antantei, dar germanii, intr-o campanie scurta si executata impecabil, au invadat o mare parte a tarii obtinand o sursa importanta de titei.


UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMANIA

        În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o
dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul "Adevărul". În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.
În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din tmperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu. G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul "La Roumanie".
În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama "independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul "Către popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.


1 Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazâr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegatiei conduse de Kârolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.
Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirli prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.
Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), CongresulşvabHorde la Timişoara (august 1919), ConsiliulNaţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembne 1918 se sublinia că: "Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Ş/ noi ne considerăm o naţiune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ru/ne/e monarhiei. Ne trezim uşurati la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupriiii. Să trâim unullangă altul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armate'i maghiare împotriva românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând fortele maghiare, a pătruns în Budapesta.



CONSECINTELE MARII UNIRI

    Intre anii 1918- 1921 a avut loc in Romania o ampla reforma agrara, in urma careia au fost improprietariti si 206.265 de cetateni romani apartinind minoritatilor nationale, dintre acestia 46.069 fiind maghiari. Cu prilejul aplicarii acestei reforme, s-a creat o alta problema, cea a "optantilor", adica cei aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania care au optat pentru cetatenia maghiara si care, conform legii agrare din Romania, au fost expropriati. Acestia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptati de la aplicarea legii. Partidul Maghiar, sustinut de guvernul de la Budapesta, a desfasurat o ampla campanie in strainatate in problema optantilor, sustinind ca guvernul roman nu respecta prevederile Tratatului minoritatilor si pe cele ale Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns si la Societatea Natiunilor si la Curtea Internationala de Justitie de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei probleme a optantilor, Partidul Maghiar si guvernul de la Budapesta incercau sa acrediteze pe plan international ideea ca exista o "problema a Transilvaniei", ramasa nerezolvata de Tratatul de la Trianon. Timp de sapte ani, Romania a fost confruntata cu aceasta problema a optantilor maghiari, a caror cauza a fost aparata de guvernul Ungariei.
Odata cu realizarea Unirii de la 1918, limba romana devenea limba oficiala a noului stat creat. Daca insusirea limbii romane de catre celelate minoritati nu a constituit o problema, a existat totusi o rezistenta din partea unor functionari de etnie maghiara care au refuzat sa-si insuseasca si sa foloseasca limba romana. Daca inainte de 1918 in Transilvania nu exista nici o scoala cu limba de predare romana intretinuta de statul ungar, dupa aceasta data statul roman si-a asumat sarcina de a sustine financiar toate scolile de stat cu predare in limbile minoritatilor nationale.
    In 1920, Universitatea maghiara din Cluj a devenit universitate romaneasca, continuand sa fie frecventata de un numar mare de studenti apartinind minoritatilor nationale. Unele dintre nemultumiri era legata de "romanizarea" Universitatii maghiare din Cluj, dar si de incetarea activitatii unor scoli de stat in limba maghiara, ca si la lipsa de sprijin material din partea statului. in ciuda acestor divergente, viata culturala si sociala a maghiarilor din Romania decurgea relativ normal. Spre exemplu, in 1922 existau 144 de publicatii in limba maghiara (numarul lor va fi de 192 in 1929) si circa zece teatre. Numarul scolilor primare depasea 560. Tot in acea perioada au primit autorizatie de functionare si 10 teatre maghiare.
Al doilea razboi mondial avea sa tulbure intreaga Europa. in 1940, in urma Dictatului de la Viena, Transilvania de nord era cedata Ungariei. Pe acest teritoriu, conform recensamantului din anul 1941, traiau circa 2,5 milioane de oameni, dintre care 52,1 la suta erau maghiari si 41,5 la suta romani. in schimb, pe portiunea din Transilvania care a mai ramas Romaniei se aflau circa o jumatate de milion de etnici maghiari.