1                                                                                            CAMPEAN CRISTINA-XII R

Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor este, ca si a tracilor si a celorlalte popoare inconjuratoare, o religie politeista cu divinitati graduate dupa insemnatate si putere. Ea reflecta fidel structura social-politica a societatii geto-dace a acestor vremuri. Zeul suprem, dar nu unic, pare sa fi fost Zamolxe (Zamolxis, scris si  Salmoxis, Zalmoxis) dar alaturi de el inca o multime de divinitati isi gasesc locul in inchipuirea religioasa a daco-getilor. Divinitatile intruchipeaza si la daco-geti fortele neintelese, dar temute ale naturii. Nu este cazul sa discutam acum tezele gresite sau exagerate ale unor istorici si filologi mai vechi asupra presupusului monoteism, pseudo-monoteism sau henoteism exclusivist al daco-getilor. Din cele ce relateaza Strabon, reiese categoric caracterul politeist al religiei dacice, iar pasajul din Herodot la care se refereau sustinatorii monoteismului dacic credem ca a fost si rau tradus si gresit interpretat: “ Inainte de a sosi la Istru, Darius supuse pe getii care cred in nemurire. Iata in ce chip socotesc ei ca sunt nemuritori: ei nu cred ca mor, ci sunt convinsi ca cel raposat merge la zeul Salmoxis. Unii din ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis. La fiecare cinci ani, ei trimit cate unul dintre dansii, ales prin sorti ca sol catre Salmoxis si il insarcineaza cu toate cate le cer ei fiecare de la divinitate. Ei trimit un sol la Salmoxis in felul urmator: un numar oarecare dintre dansii se pun in rand si ia fiecare cate trei sulite. Altii, luand pe cel sortit sa fie trimis la Salmoxis de maini si de picioare, il ridica in sus si il azvarla in varful sulitelor. Daca, in caderea lui, acesta este strapuns si moare, ei cred ca zeul le este binevoitor, daca insa cel aruncat in sulite nu moare, ei invinovatesc pe trimisul acela si spun ca este om rau. Dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, ei trimit pe altul in locul lui. Insarcinarile se dau celui trimis pe cand acesta e inca in viata.” “Tot tracii acestia(adica geto-dacii), cand fulgera si tuna, aruncand cu sagetile in sus, spre cer, ameninta divinitatea (zeul), caci ei nu cred sa existe o alta divinitate afara de a lor “ Ultima parte a frazei din urma nu corespunde cu ceea ce voia sa spuna Herodot. Atat logic, cat si gramatical, ea trebuia inteleasa si talmacita astfel: “Tot tracii acestia, de asemenea, cand tuna si fulgera, tragand sagetile spre cer, ameninta zeul, caci ei cred ca (cel care tuna si fulgera) nu este un alt zeu, decat zeul lor”. Reiese prin urmare, nu numai ca Herodot nu afirma in nici un fel unicitatea zeului Zamolxis (sau Gebeleisis) ci ca acest Gebeleizis, zeu al tunetelor si fulgerelor, zeu uranian, este, alaturi de Zamolxe ( zeu htonian si poate principala zeitate getica) unul din zeii daco-getilor. Nu e exclus insa ca inca de pe vremea lui Herodot, dar sigur mai tarziu, aceste doua divinitati distincte odinioara sa se fi contopit in una singura, pastrand cele doua aspecte si cele doua nume.
    Dacii, ca si tracii, erau un popor puternic stapanit de prejudecati religioase, firesti la acea etapa de dezvoltare, imprejurare pe care conducatorii lor o stiau foarte bine folosi in interesul dominatiei de clasa si a statului asupritor. Ei credeau intr-o rasplata pe lumea cealalta, unde ajung in tovarasia lui Zamolxe. Dupa Herodot si Strabon, aceasta credinta in viata cealalta le-o predicase insusi Zamolxe din care grecii facusera un om, si inca unul care invatase intelepciune ca  rob al lui Pitagora.
    Ca si tracii, dacii ridica sanctuare, fie rotunde, fie patrulatere (aliniamente) pe varfuri de munti, pe terasele amenajate special ale acestora. Din cele rotunde, la traci, amintim vestitul sanctuar rotund din Tracia de care vorbeste Macrobius. La Gradistea Muncelului se gasesc doua sanctuare rotunde, alaturi de patru sanctuare patrulatere.Sanctuare patrulatere se afla si la Costesti, la Blidaru si la Piatra Rosie. Dupa multimea sanctuarelor de pe Dealul Gradistei, in preajma cetatii, constituind o adevarata incinta sacra, cu drept cuvant putem conclude ca aici se afla centrul religios al societatii dacice din timpul lui Burebista si Decebal, Muntele sfant, Kogaionul getic, cu un rau, purtand acelasi nume, la poalele lui (poate actuala Valea Alba) de care vorbeste Strabon. Incinta sacra din centrul puterii geto-dace isi trage originea, fara indoiala, dintr-un loc de inchinare mai vechi tribal, dupa cum sanctuarele insesi, ca forma si conceptie, nu fac decat sa continue, in conditii superioare, desigur, stravechile sanctuare din epoca bronzului. Continua prefacere a sanctuarelor si inlocuirea materialului mai prost cu material mai bun al stalpilor si coloanelor e dovada cea mai buna despre vechimea relativa a acestei incinte sacre si de importanta pe care i-o acordau regii si sacerdotii daco-geti.