1 Introducere
         Civilizaţia egipteană veche a existat aproape 3000 de ani aparent într-o formă neschimbată, lăsînd moştenire capodopere arhitecturale, monumentale şi comori fabuloase. Piramidele, Sfinxul şi mormântul lui Tutankamon sunt  admirate şi astăzi de întreaga lume.
          Apărut în deşert, Egiptul era la o suficientă distanţă de tulburările Orientului Apropiat. După ce s-a constituit civilizaţia egipteană s-a dovedit a fi destul de stabilă, conservatoare şi longevivă. Deşi, au egzistat schimbări în viaţa ţării, acestea au fost atât de lente, încât popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasa, fără vârstă. Un istoric  grec a denumit Egiptul foarte inspirat ca ,,Darul Nilului’’, pentru-că locurile propice aşezărilor oamenilor erau pe malurile fluviului Nil care parcurge sute de kilometri prin deşert, vărsându-se în Marea Mediterana printr-o deltă.
         Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viaţa şi se simţeau legaţi de viaţa de zi cu zi. În acelaşi timp, însa, aşa cum sublinia  şi Herodot în Istoriile sale, ei credeau cu tărie în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de mormânt. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunoştea o singură noţiune pentru a desemna cele “doua” vieţi, respectiv ankh, care înseamnă “viaţă”. Pentru egipteni, viaţa viitoare nu reprezenta altceva decât o continuare a vieţii de pe pământ. Singura deosebire între cele doua stadii ale vieţii era aceea că morţii locuiau undeva în Apus, Imentet, pe când cei vii trăiau în răsărit, pe Nil. Morţii erau “poporul Apusului”, Imenţiu.
          În pofida abundenţei documentelor scrise şi nescrise, cercetătorii sunt, totuşi, foarte divizaţi atunci când încearcă să explice concepţia egipteană despre suflet şi nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul că, în atâtea milenii de istorie, credinţele şi practicile religioase egiptene au cunoscut o evoluţie consecventă, aşa încât nu se poate vorbi despre o concepţie limpede şi unitară cu privire la suflet şi viaţa viitoare.

Bătrîneţea
          Cu toate acestea egiptenii ca şi toţi oamenii visau să ajungă la această jalnică vârstă – bătrâneţe. Bătrânul care datorită îngrijirilor şi-a păstrat înfăţişarea, chipul tânăr şi toate calitaăţile atrăgea admiraţia celor din jur. O bătrâneţe fericită pentru un egiptean nu însemna  doar lipsa unor slăbiciuni, boli. Pentru aceasta se ce cerea bogăţie sau un venit oarecare. Acel care a ajuns la statutul de om respectat, cinstit, nu numai că avea pâinea de toate zilele, dar mai putea să-şi propună şi o înmormântare pompoasă.


„Nota Faptelor” sau „Cântărirea inimii”
          Greşeşte mult cel care crede că egiptenii tindeau de parcă să părăsească pământul de vii.  Pur şi simplu ei ştiau că moartea nu va fi afectată de rugăciuni, ea nu va fi îmbunătăţită de nici o mijlocire. În concepţia egipteană, Apusul este pământul viselor şi a întunericului apăsător, loc în care nimeresc toţi cei care vin acolo. Ei dorm în faşele lor şi se trezesc doar pentru a-şi vedea fraţii. Ei nu mai observă nici pe tată, nici pe mamă, inima lor uită soţia/soţul, copii. Apa este vie  doar pentru cei de pe pământ, pentru ei ea este stricată. Cel mai bun lucru pe care îl poate spune un credincios puternic despre lumea din mormânt este ceea că acolo nu sunt vrăjmaşi, nici concurenţi şi în sfârşi te poţi odihni. Totuşi se găseau unii sceptici care făceau observaţii de genul: „Nimeni nu s-a întors de acolo ca să povestească dacă le este bine morţilor  şi ce nu le ajunge acolo, prin asta liniştindu-ne inimile până noi singuri  nu vom ajunge în acel loc unde au plecat ei.” În concepţia celor vii, înainte de a intra în lumea de în lumea  de după sicriu a morţilor, te aşteaptă o probă îngrozitoare – „Nota faptelor”, mai sigur – „Cântărirea Inimii”. Bătrânul faraon, care a lăsat învăţătură fiului său Mericora, îl avertiza în ce priveşte judecăţile nedrepte în cazul  celor nefericiţi, batjocoriţi, asupriţi. Această teamă îl aduce la alţi judecători: „Judecătorii judecă înţelpt, să ştii că ei ei sunt nemiloşi în acel ceas cînd îşi îndeplinesc datoria...Nu trage nădejde la un proces de ani de zile.Ei se uită la o viaţă ca la un ceas. Faptele rămase de după moarte omului, le aşează într-o gramadă alături de el. Veşnicia este existenţa neîntreruptă acolo, în lumea aceea. Nebun este cel care nu ţine cont de aceste lucruri. Dar cel care a ajuns să înţeleagă evitânt păcatul, se va asemăna cu Dumnezeu, păşind liber ca şi stăpânul veşniciei.” Egiptenii se îndoiau că sunt oameni fără păcat. Înseamna că dumnezeii trebuiau cumva să ierte pe păcătos şi să-l îndreptăţească. Nădejdea la o milă din partea dumnezeilor era caracteristică tuturor egiptenilor. Toţi egiptenii erau conştienţi şi-şi mărturiseau păcatele dumnezeului Osiris cu credinţa că acesta le va şterge, el fiind un dumnezeu mare şi drept, dumnzeu puternic în faţa căruia toţi vrajmaşii cad. Osiris a fost intotdeauna aratat ca un faraon, tinand in mana sceptrul roial. Legenda spune că Osiris a fost readus la viaţă prin magie, după ce fratele său Seth îl ucise. Pentru egipteni, Osiris reprezenta viaţa fără sfârşit. Capitolul 125 din Cartea Morţilor este total dedicat izbăvirii păcătoşilor de păcatele lor. Egiptenii transcrieau acest capitol pe papirus şi îl aşezau în sicriu între picioarele mumiei. Omul trebuia sa trăiască cât mai cinstit ca în sala de judecată viitoare să se poată dezvinovăţi şi afirma că este fără păcat. Aici se poate întări ideea că dacă egiptenul  se afirma pe sine curat într-un mod atît de insistent repetând că el nu a făcut nici un rău, deci el era sigur că a reuşit încă fiind în viaţă să se debaraseze de povara păcatelor sale. Numai o aşa siguranţă îi permitea egiptenului să stea fără teamă înaintea judecăţii de după mormânt.

Mormintele
           Acum cu o conştiinţă liniştită, egipteanul putea putea în voie să se îngrijească de locuinţa sa veşnică. Faraonii  se apucau de aceasta cu ani înainte. Construcţia chiar şi a unei piramide mijlocii nu era un lucru uşor. Era nevoie sătrimiţi expediţii întregi ca din platourile muntoase să faci rost de piatră. La începutul Regatului  Nou, faraonii au început să fie îngropaţi în Lunca Faraonilor la  vest de Fiv, unde s-a format noua necropolă. Urmaşii lui Ramses I  chiar dacă erau de la naştere de pe teritoriul Deltei, totuşi au schimbat obiceiul adversarilor învinşi şi au continuat să sape în munţii Fivani coridoare subterane şi treceri de până la sute de metri cu pictograme stranii pe pereţi. Acestea ilustrează călătoria nocturnă a zeului Ra prin 12 regiuni a lumii de dincolo, dar nimic nu ne aminteşte de faptele zeului din perioada vieţii, pentru-că mormântul nu era destinat pentru vizitatori şi chiar intrarea în ea era făcută cât mai ascuns.
            Cu totul diferit era situaţia în ce priveşte mormintele persoanelor fizice, care de obicei foarte clar se împărţeau în două părţi. Camera subterană la fundul şahtei era destinată celui decedat. După ce acesta era aşezat în sarcofag şi se îndeplineau ultimile obiceiuri, intrarea în cameră se clădea, se înfunda şahta şi nimeni nu mai trebuia să tulbure liniştea mortului. Dar deasupra minei era construit un adevărat templu mic, deschis pentru cei vii. Acesta avea ieşirea fasadei în ogradă, unde erau înşirate diferite înscripţii; urmaşii entuziasmaţi puteau afla despre faptele bune ale decedatului. Trecând prin toată sala, vizitatorul intra într-un coridor larg, deasemenea având pereţii pictaţi cu diferite scene din viaţa răposatului şi chiar unele din procesul înmormântării. Acest coridot duce în ultima cameră unde erau ilustrate faptele plăcute lui dumnezeu săvărşite de decedat încă în viaţă, închinarea lui, jertfele lui, cântările lui, aici se redă imaginea că dacă defunctul îndeplineşte toate acestea, atunci ca răsplată va primi întotdeauna o hrană proaspătă ca răsplată pentru credinţa şi atenţia lui.

Obiectele funerare
         Din toate obiectele funerare, desigur că cel mai important era sarcofagul. Sarcofagul era din piatră, uneori granit negru, bine şlefuit, vopsit, sfinţit. Pe capacul bombat era zugrăvit chipul culcat a lui faraon cu atributele  lui Osiris, iar pe partea dinlăuntru – Nut, zeiţa cerului cu toate bărcile şi constelaţiile sale. Aşa se realiza cea mai arzătoare dorinţăa egipteanuluipentru viaţa de după mormânt: făcându-se cetăţean al cerului, plimbându-se printre stele, care niciodată nu stau într-un loc şi printre nemuritoarele plante. În afară de acestea în pereţii sarcofagului erau gravaţi ochi: cu ei faraonul adormit vedea totul ca şi zeul Osiris, sau Ra, deasemenea o uşă prin care el putea ieşi din palatul veşniciei şi să se întoarcă oricând doreşte. Bogăţia şi diversitatea obiectelor funerare desigur că depindeau de resursele stăpânului mormântului.
         În afara sarcofagului  în camera funerară se punea o ladă de lemn, sau piatră cu patru vase pe care noi le numim canoape. Acestea erau destinate diferitor organe extrase din trup înaintea procesului balsamării, care erau date sub ocrotirea a patru zei şi a patru zeiţe.
         Nici un popor din lume nu credea atât de sfânt, ca egiptenii, că imaginea a oricărui obiect sau fiinţă capătă în lumea mortului, capătă calităţile şi abilităţile originalului. Ieşirea din situaţie se impunea simplu: destul să faci o statuie ca ea să lucreze pe pământul lui Osiris în locul stăpânului răposat. Statuiele de faianţă smălţuită, sau din bronz aveau forma mumiei. Se pare că meşterii se stăruiau să capete o analogie portretuală.
Chiar dacă nu reuşeau această asemănare ei oricum îşi atingeau scopul, pentru-că pe fiecare statuie scrieau numele şi titlul stpânului pe ca acestea îl însoţeau.
         Odată  ce au ajuns la această cale, egiptenii au început să înmulţească aceste statui ca să se izbăvească în veşnicii de activităţile neplăcute. Ei le puneau în mâini sau le desenau pe spate uneltele de lucru şi saci. La statuiele lucrătoare lucrătoare curând au fost adăugate statuiele scriitori şi supraveghetori asupra lucrului. Şi în sfârşit, egiptenii au început să facăpentru statui diferite obiecte din faianţă sau bronz: complet de ulcioraşe pentru apă, sau bacuri pentru nisip, coşuri, gârbaciuri, sape, ciocane. Pe toate aceste obiecte ca să nu le fure şi să nu le folosească cu alt scop, deasemenea era pus numele stăpânului mormântului, ca şi la statui. Continuând ideea, egiptenii au început să facă femei dezgolite pentru stăpânul şi statuiele neînsufleţite. Faraon şi cei de elită încă în viaţă aveau ţiitoare şi ei nu doreau să piardă acest obicei drag nici chiar în lumea mormântului.
          Mumiile „iubeau” podoabele nu mai puţin ca cei vii. Deaceea foarte des pe ele erau aceleaşi podoabe pe care răposatul le purta  încă în viaţă fiind, dar destul de dese erau cazurile când pentru mumie  se făceau altele noi. Dumnezeii-păzitori ai morţilor erau în primul rând Anubis şi Tot, însă egiptenii nu desconsiderau nici ajutorul vulturului, a cristeilui cu aripile desfăcute, capul şarpelui – pentru-că şarpele e considerat păzitorul lacătelor la uşile dintre diferitele corpusuri ale lumii de dincolo, deasemenea, ochii zugrăviţi şi fetişele Osirisului şi Isidei. Amuletele in forma de gandac erau transformate in inele si podoabe. Reprezentau zeul-soare Khepri, care murea in fiecare noapte si invia in zori. Aceste amulete erau deseori puse deasupra inimii unei mumii si erau inscriptionate cu formule magice astfel incat spiritul persoanei sa invie odata cu Khepri.
          La toate podoabele şi amuletele urmează să adăugăm o mare  gamă de obiecte cu semnificaţie mistică de diferite forme şi mărimi: arme, embleme domneşti şi dumnezeieşti, sceptre, bastonaşe, care niciodată nu încurcau să le ai la îndemână. Ce nu ar spune unii sceptici, pentru bunăstarea în lumea cealaltă totuşi în mare parte depindea de îngrijirea din timp a  omului în ce priveşte „casa veşnică”, obiectele funerare şi podoabele.
           După ce totul era în ordine cu locuinţa veşnică, după comandarea obiectelor funerare, amuletelor, bijuterii, podoabe, talismane, bătrânul egiptean mai avea o grijă importantă. Este nevoie ca urmaşii să-l îngrijească după moarte şi nu doar într-un mod demn să-l transporte în „locuinţa veşnică” oferindu-i ultimile onoruri, ci încă să-şi amintească întotdeauna de el, din generaţie în generaţie.Gândul că fiul nu va permite ca numele părintelui său şi chiar a strămoşilor săi să piară, este deseori întîlnit în textele  funerare.
          Deci, am văzut până acum că faraonii şi oamenii de rând credeau că este şi după voia zeilor renovarea, restaurarea mormintelor vechi, uzate, derăpănate şi reînnoirea aducerii de jerfe pe mesele lor. Dar multe morminte şi temple funerare au fost distruse definitiv în timpul războiului cu „păgânii”. Din cauza acestui război şi a anarhiei care a urmat, Egiptul a fost aproape distrus şi într-atât a sărăcit ca nu-i mai era de îngrijirea vechilor morminte.

Îmbalsamarea
           Eshatologia atât de bogată a vechilor egipteni avea un corespondent pe măsura în ceea ce priveşte riturile de înmormântare. În perioada preistorică, vechii egipteni îşi îngropau morţii într-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizaţie inferioară. Astfel, consemnăm înmormântările în poziţie “chircită”, cadavrul fiind culcat pe partea stângă, cel mai frecvent cu capul spre sud şi cu faţa spre apus. În anumite cazuri, trupul defunctului era tăiat în bucăţi şi capul aşezat deoparte, pentru ca mortul să nu devină periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De reţinut este faptul că în acea perioada înca nu exista practica mumificarii.
           Însă, începând chiar din perioada Regatului Vechi, a început să se practice tehnica mumificarii sau îmbalsamării cadavrelor, care avea să devină în mod treptat o adevarată artă. Acest procedeu demonstrează, în primul rând, faptul că vechii egipteni considerau absolut necesară conservarea trupului.
            În ziua când murea egipteanul, egiptenii nu iubeau să spună „a murit”, ci „a ancorat la celălalt mal”. Cei apropiaţi se cufundau în doliu pentru cel puţin 70 de zile. Ei lepădau treburile şi stăteau acasă copleşiţi de o jale amară. Dacă totuşi erau nevoiţi să iasă, ei îşi ungeau faţa cu ulei de ulm şi fără încetare se băteau cu mâinile în cap. În toată jalea ei totuşi nu puteau amâna cea mai urgentă lucrare: trupul trebuia îndată transmis îmbalsamatorilor şi aleasă metoda balsamării. Asemenea metode după relatările lui Herodot şi Diodor erau trei.
         
1 Îmbalsamarea după „clasa întâi” cerea mult timp şi griji. Din capul mortului se scotea creerul, din trup – toate organele interne, cu exepţia inimii, toate acestea se prelucrau şi se aşezau în canoape. După o dublă spălare a cavităţii interne formate, în locul organelor extrase se umplea cu miresme. Apoi trupul era aşezat în sodiu care era extras din belşug în acea vreme. Peste 70 de zile trupul era miniţios spălat şi înfăşurat în faşe late îmbibate cu clei vegetal si smoală. Pentru această lucrare era nevoie de cel puţin 15 preparate: ceară de albine cu care se acopereau urechile, ochii, nasul, gura şi tăieturile făcute de balsamatori; apoi scorţişoară, ulei de cedru, raşiţă naturală, hna, pomuşoare de ienupăr, ceapă, vin de palmier, toate felurile posibile de smoală, struşcă de lemn, smoală topită şi gudron şi desigur, sodiu – principala parte din toate amestecurile. Multe din componente erau de pe alte tărâmuri, în special gudronul şi smoala, altele se căpătau din Cedrii Libanului. După ce procesul se termina, trupul se prezenta ca un schelet acoperit cu piele, totuşi era posibilă recunoaşterea identităţii trupului. Trebuie să ţinem cont de faptul că în procesul balsamării îmbalsamatorii purtau o mască de şacal în timp ce pregăteau mumia pentru mormânt. Vroiau sa-l mulţumească pe Anubis, zeul cu cap de şacal care proteja cimitirele şi ajuta la judecarea morţilor în ceremonia numită “cântărirea inimii”, sau „nota faptelor”.
          În ce priveşte îmbrăcarea şi împodobirea mumiei, i se agăţau diferite podoabe, amulete şi lănţişoare, i se puneau brăţare, inele...pe tăietura făcută de îmbalsamatori, se punea o foaie groasă de aur gravată cu cei patru zei – păzitorii canopului de pe margini şi ochiul „ujat” la mijloc care avea caracteristica de a vindeca rănile. Între picioare mumiei i se aşeza copia Cărţii Morţilor – ghidul necesar în împărăţia de dincolo. Tot trupul era înfăşurat în faşe, pe faţă se punea o mască. La oamenii de rând această mască se făcea dintr-o pânză cu amestecătură de ghips, la faraoni şi la cei de elită – din aur, în unele cazuri unită cu sârmuliţe de aur cu haina, sau de guler. Totul era acoperit de ultimul linţoliu. Dacă în tot acest timp meşterii de inventar funerar cărora le era dată comanda, nu stăteau cu mâinile în cruce , peste două luni şi jumătate  după moarte se putea în sfârşit aşeza mumia în sicriu şi a începe înmormântarea.

Procesul înmormântării
          Înmormântarea la egipteni era o privelişte posomorâtă dar totodată expresivă. Drumul către mormânt începea la casa persoanei decedate. Membrii familiei răposatului plângeau fără oprire şi cu durere îşi frângeau mâinile tot drumul până la mormânt. În afară de asta ei angajau bocitori şi bocitoare profesionale, sigur faceau asta numai temându-se că nu vor reuşi singuri
să-şi manifeste jalea şi durerea. În rest, procesul înmormântării aminteşte de parcă mutarea dintr-o casă în alta.
         Prima grupă de sluitori duceau pe coromâslă prăjituri şi flori, ulcioa din lut şi vaze de piatră, lădiţe cu statui-slujitoare şi uneltele lor de lucru. A două grupă mult mai numeroasă, duc mobila funerară: canapea, pat, lădiţă, şcaf, în afară de acestea, un car desfăcut pe bucăţi . Hainele defunctului, lădiţele cu canoape, bastonaşele, sceptrele, statuiele, umbrelele, toate acestea erau încrezute grupului al treilea de purtători. Podoabele, diamantele, figurile de vulturi sau ale uliilor cu aripile desfăcute, păsări cu capuri de om şi alte obiecte obiecte preţioase erau duse pe farfurii de parcă erau supuse demostraţiei.     
       Sarcofagul aproape că nu se vedea de pe catafalca care era trasă de două vaci. Catafalca era meşterită dintr-un şit de lem, sau o ramă mai mare, acoperită de jur împrejur cu un material cusut, sau piele. Ajungând la Nil urmează ultimul drum al mortului. Egiptenii credeau că sufletul trebuia să traverseze un râu pentru a-şi încheia călătoria. Catafalcul împreună cu statuiele Isida şi Nefis erau cu grijă aşezate în pricipala barcă funerară. Apoi preotul cu mantaua din pielea leopardului aruncată pe umeri trebuie să aprindă miresmele. Echipajul acestei bărci este doar un singur marinar, care măsoară adîncimea apei cu o prăjină, pentru-că barca funerară este remorcată de o altă barcă cu un eghipaj numeros sub comanda căpitanului şi a cârmaciului. Această barcă are şi ea ca şi cea dintâi, o cabină mare pe acoperişul căreia este o echipă de bocitoare dezbrăcate până la brâu continuându-şi bocetul şi frângându-şi mâinile având feţele îndreptate spre sarcofag. Apoi în urmă pot să urmeze şi alte bărci cu oameni care eu hotărât să petreacă răposatul până la capăt, având în ele încărcate toate celelalte obiecte funerare. Bărcile erau deseori pictate în verde, culoarea semnificând reînoirea vieţii. La celălalt pot aştepta alţi oameni care hotărăsc sa se unească cu cei ce petrec răposatul pe ultimul drum. De-a lungul drumului până la mormânt sunt întinse tarabe cu cu tot felul de talismane, amulete şi toate celelalte obiecte de cult pentru toţi cei care nu au reuşit să-şi rocure din oraş. La debarcare se formează iarăşi coloana funerară. Sunt înhămate iarăşi două vaci la o sanie, uneori este nevoie ca sarcofagul să fie dus pe umeri, acolo unde sania nu poate trece. Întotdeauna înaintea sarcofagului merge preotul stropind sarcofagul cu apă sfinţită dintr-o cupă şi îndreptând spre el fumul din candelă. Vânzătorii pot sta cu diferite candeluţe aprinse şi răcorind apa în ulcioare mari de lut. La intrare în mormânt preoţii aşează pe o masă necesarul pentru ospăţul funerar: teslă, tesac, mulaj din piciorul boului, paletă cu două bucle pe margini. De toate acestea va avea nevoie preotul ca să scoată consecinţele îmbalsamatului şi să-i redea posibilitatea de a se mişca .
Trupul iarăşi va putea vedea, iarăşi va deschide gura pentru a vorbi şi a mânca, acesta este „ritul dezlegării gurii şi a ochilor ”. După toate acestea, sarcofagul este coborât în mormânt şi sunt aranjate toate celelalte obiecte  funerare, care au ca destinaţie – mormântul. Sicriul în forma mumiei este coborât într-o ladă dreptunghiulară de piatră.
          Unele obiecte ca bastonul, arme şi chiar poate unele amulete pot fi puse alături de sicriu şi apoi sarcofagul de piatră este acoperit  cu un capac destul de greu. Lîngă el pot fi aşezate lada cu canope, lădiţele cu statuiete şi alte obiecte. Foarte important în concepţia egipteană este faptul că adormitul va avea nevoi de mâncare. Deaceea se umpleau câteva vase cu o amestecătură dintre nisip şi orz şi se udau câteva zile la rând. Orzul creştea şi când se înălţa la 12-14cm, era lăsat să se usuce până la rădăcini, apoi vasele erau şi ele înfăşurate în faşe şi aşezate lângă sarcofag.
Egiptenii nădăjduiau în învierea cât mai grabnică a celui adormit.

Masa de pomană
          După ce în subterana adormitului era totul aranjat la locul său, preotul şi ajutorii lui plecau de acolo, iar pietrarii blocau intrarea. Apoi se aranja o masă în cinstea răposatului drept la intrare a în mormânt, sau mai departe , în locuri destinate acestui obicei
Cam în aşa formă se petrecea înmormântarea unui egitean bogat.

Simple înmormântări
          Desigur, oamenii de rând, simpli, erau lipsiţi de asemenea ceremonii pompoase. Îmbalsamatorii nici nu despoiau trupul pentru a extrage organele interne. Se aplica o procedură foarte simplă introducând în corp prin orificiul anal ceva lichid uleios şi smoală, gudron.
Iar pentru cei mai săraci, smoala era înlocuită cu substanţe dezinfectorii ieftine. Mumia pregătită în acest mod era aşezată într-un sicriu şi dusă mormânt vechi şi părăsit, asemenea sicrie erau clădite până sus la tavan. Dar, oricum, chiar şi aşa mumie primea minimu din ce avea nevoie în lumea de dincolo, unele instrumente de lucru, încălţăminte, inele de faianţă, ochii ”udjat”  şi zeii statuiete din faianţă.
          Dar erau oameni săraci de tot – pe ei îi aştepta un mormînt comun. Acest fel de mormînt era mai bine zis o tranşeie, în care erau arucate mumiile înfăşurate în pânze de calitate inferioară, asupra cărora se presura puţin nisip şi deasupra lor erau aruncate alte mumii. Era mai fericit acela a cărui nume sau chip era păstrat în mormântul vizirului sau a altui om de vază. Ei puteau să-şi slujească stăpânul şi ăn lumea de dincolo, aşa cum au făcut-o  şi pe pământul celor vii, având nădejdea unei răsplăţi pentru munca înfăptuită.

Relaţia dintre cei vii şi cei morţi
           Numai cei mai darnici şi naivi oameni îşi închipuiau împărăţia de dincolo a lui Amitet ca un loc al păcii şi a odihnei, în realitate în închipuirea celor mai mulţi, decedatul devenea o fiinţă instabilă şi răzbunătoare.
El se temea de hoţii atrşi de aurul şi argintul mormântului său, se temea de planurile rele sau de indiferenţa numeroşilor vizitatori. El nu se încredea în slujitorii necropolului. Pe cei care erau indiferenţi neîdeplinindu-şi datoria şi îngrijeau rău de mormânt, el îi ameninţa cu blesteme. Însă erau şi decedaţi înrăiţi. Unii pentru-că au fost uitaţi de urmaşii lor, alţii pentru-că aveau plăcerea în a face rău. În asemenea cazuri, zei nu le puteau împiedica relele, pentru-că morţii îi amăgeau, ca mai apoi să iasă din morminte şi să-i urmărească pe cei vii. Anume aceşti răposaţi şi răposate erau socotiţi pricina a celor mai multe boli. Aici putem menţiona şi despre unele texte medicale detaliate, sute de reţete pentru medicamente şi rugăciuni pentru vindecarea bolilor care demonstrează că egiptenii antici erau interesaţi de sanătate. Doctorii erau instruiţi cu atentie şi specializaţi în tratarea diferitelor boli ale trupului. Egiptenii credeau că şi unele din cele mai grave boli erau cauzate de creaturi viermoase, zei răi sau păcate ale persoanei.
          Egiptenii vizitau des „casele veşniciei”, nu numai pentru venerare, dar şi din cauza fricii faţă de cei morţi. Văduvedele, copii, rudele veneau şi aduceau pe mesele de jertfă tot felul de mâncăruri şi apă în ulcioare, pronunţând cuvinte plăcute decedatului. Egiptenii antici mai credeau  şi în aşa numiţii „trimişi ai morţilor”. Atunci când erau necazuri în familia răposatului, membrii se rugau şi chemau intervenţia răposatului. Totuşi cu timpul, chiar cu  tot respectul pentru cei adormiţi, nici o ameninţare, blestem nu putea impune pe cineva să-şi irosească timpul şi resursele în îtreţinerea mormintelor rudelor îndepărtate.
           Aşa cu timpul, necropola devenea locul unde se plimbau vizitatorii curioşi, indiferent citind inscripţiile.

Concluzie
Vedem clar faptul că egiptenii antici erau foarte îngrijoraţi în ce priveşte veşnicia, poate chiar era cea mai importantă întrebare. Cred că putem lua un exemplu bun de la ei păstrând acelaşi pricipiu, trăindu-ne viaţa într-un mod corect fiind conştienţi că aceasta ne va afecta veşnicia. Cred că conştiinţa le spunea despre o judecată viitoare, judecată dreaptă, ceea ce ne relatează şi Biblia. Principiul rămâne acelaşi: viaţa de pe pământ este doar o pregătire pentru cea veşnică. O vei petrece cu Dumnezeu sau cu cel rău, depinde de cum alegi să trăieşti aici pe Pământ.