1 IDEALUL    VIRTUŢILOR

         Toate popoarele au cîte un bărbat, în care au întrupat idealul virtuţilor şi însuşirilor, ce ar dori să găsească în domnitorul lor: numele şi faptele acestor bărbaţi îndumnezeiţi ce fac o fală, o proprietate naţională şi, din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i înconjură, creşte şi se sporeşte mai mult şi ce este mare, frumos, vitejesc se datoreşte geniului şi braţului lor. Un asemenea bărbat a avut şi Moldova: Ştefan cel Mare.
         Nici un domn înaintea sau în urma lui nu a ajuns la cinstea şi la pomina sa; nici unul nu şi-a păstrat între moldoveni şi, pot zice, între români, un nume aşa de drag, aşa de curat aşa de popular ca al lui; încă astăzi, aproape de patru veacuri şi jumătate după moartea sa, Ştefan cel Mare este idealul poporului nostru; el întrupează patriotismul, vitejia, dreptatea, bunătatea, în sfîrşit, toate însuşirile unui mate domn, ale unui geniu scutitor.
         Numele său nu mai puţin răsună astăzi, decît în frumoasele timpuri, cînd steagurile sale fîlfîiau falnic din vîrful Carpaţilor pînă la ţărmurile Dunării şi ale Mării Negre; încă şi astăzi pe înaltul munţilor şi în adîncul văilor, în orşe şi în sate, în palaturi şi în bordeie, pretutindene numele său se pomeneşte cu mîndrie şi recunoştinţă de tot acela ce se zice român. Locuitorul ce nu ştie rugăciunea Duminicii îţi va spune toate isprăvile sale şi ce este mai mult, va datori lui tot ce-i pare mai ciudat, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pămîntul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întrebă-l cine le-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice fîntînă, orice biserică, orice curte sau palat vehi, el le va datori eroului său. Orice bunătate, orice aşezămînt, a cărui rămăşiţă se mai tărăgănează pînă astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan -Vodă le-a urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan Vodă. În sfîrşit, acest domn pentru moldoveni cuprinde toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi aşezămintele făcute de cinci veacuri de atîţea stăpînitori, precum elinii datoresc lui Ercul toate lucrurile de vitejie făcute de sute de eroi.
          Mormîntul acestui mare Domn nu este mai puţin sfinţit de către români de cît al lui Mahomed la musulmani, şi cinstirea (cultul) ce-i păstrează românii s-a întins pînă acolo, încît mulţi îi zic Sfîntul Ştefan chiar şi astăzi, întocmai ca şi arabii, care au îndumnezeit pe Napoleon sub numele de Bunaberdi.
           Şi în adevăr, Ştefan cel Mare în nimic nu s-a arătat mai pe jos de straşnica sa pomină. El era adevărata căpetenie de noroade, adevăratul Domn în toată puterea cuvîntului. Nici una din însuşirile cu care poeţii şi-au plăcut a împodobi pe poruncitorii naţiilor nu-i lipsea: vitejie, duh mare, iubire de dreptate unită cu o cuvenită tărie de suflet, ca să-i insufle totodată cinste şi dragoste, adevărată înţelegere a duhului poporului şi a treburilor sale; iubirea patriei mai mult ca iubirea tronului său şi în sfîrşit acele virtuţi casnice, acea smerenie ce arată toate isprăvile nu sieşi, ci Dumnezeului.
     ,,Fostau acest Ştefan Vodă om nu mare la stat, mînios şi degrabă vărsător de sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ. Altmiteri, era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia să-l acopere şi unde nu gîndeai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîra, că văzîndu-l ai săi, să nu se îndărăpteze şi pentru aceea rar război de nu biruia. Şi unde biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că silinduse căzut jos se ridica deasupra biruitorilor… Ce după moartea lui, pînă astăzi îi zic sveti Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ce este în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceea l-au ajuns."

                                                                                                       Grigore Ureche




    ,,Colindînd Moldova de la un capăt la altul, fie pentru a-l urmări după bătălie, fie pentru a întări din vreme hotarele,- ori făcînd dreptatea care o cerea nesăvîrşitul lanţ de osteneli şi de jertfe,- nu se putea ca în                                                                                                                                                         sufletul poporului să nu se sape adînc şi temeinic numele lui ŞEFAN CEL MARE, pentru ca după atîtea veacuri să nui aflăm amintirea încă puternică. Ea se găseşte în mulţimea de povestiri cu privire la bătăliile, ctitoriile şi daniile sale, în marele număr de legende, pe care numai închipuireale poate îndreptăţi, ca şi în simplele pomeniri ale numelui de ŞTEFAN - VODĂ pînă la care depărtarea în vreme nu are nevoie să fie cea adevărată."

                                                                                                        Tudor Pamfile




         STEJARUL LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÎNT

       Legenda glăsuieşte că acum cinci sute de ani, Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, a avut în apropierea satului Cobîlnea o luptă crîncenă cu tătarii, pe care i-a biruit, alungîndu-i din ţară.
       Şi,după cum era datina în acele vremuri, după fiecare bătălie cîştigată se ridica o biserică sau o mănăstrire. Aşa dar, Ştefan Vodă a înălţat o bisericuţă de lemn la marginea satului lîngă un stejar tînăr, la umbra căruia se odihnea în timpul luptelor sau în clipele de răgaz...
       După aceea stejarul a început să crească ca din apă, întinzîndu-şi ramurile viguroase în toate părţile. Neumbrit de alţi arbori, tulpina creştea mai mult în grosime, iar creanga se rotungea prin părţi. Se povesteşte că în vremurile de cumpănă, cînd năvăleau turcii sau tătarii, în scorbura acestui stejar falnic ar fi fost ascunse obiecte de mare preţ. Cu timpul, scorbura stejarului s-a închis cu lemnul copacului, tăinuind în tulpină comori nenumărate.
       Nici iernile aspre, nici hoardele străine, care s-au abătut asupra acestor locuri nu au fost în stare să-l înfrîngă. Stejarul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt se înalţă viguros şi falnic spre cer, amintind de gloria luminatului Domn.
       Însă, legenda spune că odată, într-o zi de primăvară, pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, unde s-a născut Ştefan, se încinse un joc, cunoscut sub numele de ,,Tătarii". Ceata era împărţită în două tabere, una sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre şi ochi de mure, ce erau ,,tătarii" iar cealaltă sub comanda lui Ştefăniţă, ce erau moldovenii. Fiecare copil era înarmat cu săbii de şindrilă, cu suliţe de trestii  şi lupta începu, de clocoteau văile Trotuşului.
      
1 Bătălia crîncenă a ţinut cît a ţinut, dar, în sfîrşit, a cîştigat ceata lui Ştefăniţă, care avea darul de a se război de la tatăl său.Atunci, îl prinseră pe hanul tătarilor, Gheorghe, şi-l legară de de creanga unui stejar, martor la ,,lupta" copiilor. Deodată, pămîntul începu a se zgudui. Liniştea copiilor a fost răspicată. Sus, pe deal, se apropia tot mai mult o oaste întreagă de soldaţi, lăsînd în urma lor rîuri de foc şi sînge şi se auzea ,,Tătarii! Tătarii! Fugiţi, vin tătarii!". Băieţii au luat-o la fugă, uitînd de micul Gheorghiţă, care atîrna pe creanga stejarului. În acel moment o sută de săgeţi şi o sută de suliţe se înfipseră în trupul băietanului.
       Treizeci de ani au trcut după acea întîmplare şi micul Ştefan, schimbînd sabia de lemn pe paloşul de oţel, ajunsese să fie numit Domn al Ţării Moldovei, dar un gînd îl urmărea din copilărie, cînd îşi amintea de micul Gheorghe ucis de tătari şi, oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcut, chipul cel oacheş şi drăgălaş i se înfăţişa necontenit, cerîndu-i parcă răzbunare.
        A răzbunat Ştefan moartea prietenului său, procedînd la fel cu hanul tătarilor cum a procedat el cu Gheorghe, însă durerea din suflet, a rămas pentru totdeauna.
           
    


   ,,Într-însul găsise poporol românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mînie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printrînsul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cît se vede această icoană mai limpede, cu atît se înţelege mai desăvîrşit şi se iubeşte mai mult, cu atîta şi viitorul se vesteşte mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte".

                                                                                                        Nicolae Iorga  



                          ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÎNT

         Domn al Moldovei (1457-1504), fiu al lui Bogdan al II. Una dintre personalităţile de excepţie ale istoriei româneşti, voievod ajuns legendar la scurtă vreme după dispariţia sa. Ocupînd tronul cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, a adus o politică de întărire a domniei, descurajînd tentativele adverse şi înconjurîndu-se de oameni de încredere, pe care i-a ridicat în rang, aşezîn -
dui în cetăţile strategice ale Moldovei. Stabilitatea internă, rod al unei politici de maximă eficienţă, a făcut din Moldova o forţă militară ("poarta creştinătăţii") în faţa pericolului ottoman şi un partener respectat în relaţiile internaţionale. Prima parte din lunga sa domnie s-a caracterizat printr-o politică externă desfăşurată sub semnul cooperării cu Polonia, în lupta pentru redobîndirea Chiliei, reanexată Moldovei în 1465. Din aceeaşi perioadă datează respingerea încercării lui Matei Corvin de a  supune Moldova controlului Ungariei prin Victoria de la Baia (1467), precum şi înfrîngarea unei armate tătare la Lipnic, în apropierea Nistrului (1469 sau 1470). A doua etapă se conturează după 1470, cînd, pe plan extern, Ştefan cel Mare declanşează lupta politică, diplomatică şi militară pentru stăvilirea expasiunii turceşti. Îşiimpune proprii favoriţi la tronîn Ţara Românească; încheie tratate cu Ungaria, Veneţia şi statul turcoman al lui Uzun Hasan; cîştigă o răsunătoare victorie la Vaslui (ianuarie 1475) asupra oştilor otomane, , biruinţă cu importante ecouri europene, lipsită însă de alte consecinţe. Lăsat singur în faţa marii expediţii turceşti conduse de sultanul Mahomed al II, care a invadat Moldova în 1476, oastea moldovenească va fi înfrîntă la Valea Albă-Războieni. În cea din urmă parte a domniei, Ştefan cel Mare a trebuit să înfrunte pretenţiile de suzeranitate ale Poloniei într-un conflict armat, soldat cu înfrîngerea oştii regelui Ioan Albert în bătălia de la Codrii Cosminului (1497). Bun gospodar(a întărit cetăţile, curţile domneşti, bisericile, sprijinind activitatea de scriere a cronicilor şi a cărţilor religioase), iscusit diplomat şi excepţional strateg, Ştefan cel Mare a transformat Moldova într-o forţă de prim rang în spaţiul central şi est-euroean. Pentru faptele sale de apărător al creştinătă-ţii(la victoriile militare adăugîndu-se şi zidirea a peste 40 de biserici şi mănăstiri în Moldova, Muntenia, Transilvania şi muntele Athos), poporul
l-a numit "cel mare şi sfînt". Canonizat la 20 iunie 1992, este sărbătorit la 2 iulie.

                   

                            BĂTĂLIA DE LA BAIA

       Cît a trăit Ştefan cel Mare şi Sfînt, numai de duşmani a avut parte: ba intrau turcii în ţară, pe la mare; ba năvăleau leşii prin pădurile şi dealurile dinspre miază-noapte ale Moldovei, ba năvăleau tătarii de la răsărit ori ungurii dinspre asfinţit. Odată intrase ungurii în ţară fără veste şi-l găsiseră pe Ştefan, nepregătit cum se cuvine de bătălie.
       Ei au dat buzna peste oastea moldovenească, cu gînd că îl vor prinde pe Ştefan.
       Ştefan-Vodă, dacă a văzut că nu-i chip de scăpare, s-a retras în tîrgul Baia şi acolo, cînd a simţit nevoia, s-a suit într-un arin, ca să se ascundă de vrăjmaş.
       Ungurii au trecut şi pe dedesupt şi mai pe lături de arin, dar cui i-ar fi trăsnit prin gînd că Vodă sta ascuns într-un arin? După ce-au ajuns ungurii în Baia, au căutat în toate părţile pe Ştefan-Vodă şi dacă  au văzut că n-au avut nuroc să pună mîna pe dînsul, de ciudă, au prădat casele oamenilor şi s-au pus pe chefuri şi petrecanii.
       Ştefan cel Mare, cînd s-a văzut scăpat de primejdie, a coborît din arin, a mulţumit lui Dumnezeu, şi-a strîns oastea împrăştiată şi, tăbărînd peste unguri pe vreme de noapte, cum erau ei morţi beţi şi nu mai ştiau pe ce lume sunt, le-a tras o bătaie de gîndeau ungurii că-i mînia lui Dumnezeu şi nu nimereau pe unde să fugă mai degrabă.
       După ce i-a alungat Ştefan-Vodă pe duşmani din ţară, în locul arinului în care a scăpat cu viaţă, a zidit o biserică care se chiamă şi astăzi Biserica Albă, mulţumit că nu şi-a primejduit viaţa în bătălie şi a scăpat ţara de duşmani.