1 Tudor Vladimirescu

    Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
    S-a născut în satul Vladimiri dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului Ioan Glogoveanu, din Craiova, care a facut din inteligentul şi destoinicul băiat de administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
    Tudor îşi contituie o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. Se emancipează din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligaţii semipermanente – şi participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
    În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administratorul unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În 1814 face o călătorie la Viena, în perioada Congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814) pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
    Cunoscător al limbii germane, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Austriei. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
    Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti pentru Dunăre”. A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma sa ridice „norodul la arme”, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanoriot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş” i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod”.
    Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului”, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia, de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor”. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
    Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai, Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, in noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată.