1 REVOLUTIA DIN OCTOMBRIE


Revoluţia din Octombrie, cunoscută şi sub numele de Revoluţia Bolşevică, a fost a doua fază a Revoluţiei Ruse din 1917. Revoluţia din Octombrie a fost condusă de bolşevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin şi e considerată prima revoluţie comunistă din secolul al XX-lea, revoluţie bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activităţi revoluţionare au fost cele de sub controlul Comitetului Militar Revoluţionar al Sovietului din Petrograd .
Proeminenţa evenimentului a fost scoasă în evidenţă mai târziu. Iniţial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, aşa cum apare în prima ediţie a operelor complete ale lui Lenin.
Numele oficial al Revoluţiei din Octombrie în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare a revoluţiei din 1927, a fost Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Azi, această denumire este folosită mai ales de comuniştii ruşi.

Evenimente
 
Lenin,liderul bolşevic
Pe 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, 7 noiembrie după calendarul gregorian), liderul bolşevic Vladimir Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o revoltă aproape fară vărsare de sânge în Petrograd, capitala Rusiei, împotriva guvernului ineficient al lui Alexandr Kerenski. Cea mai mare parte a revoltei în Petrograd a fost lipsită de vărsare de sânge, Gărzile Roşii conduse de bolşevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziţie. În cele din urmă au luat cu asalt Palatul de Iarnă în noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917. Asaltul, condus de Vladimir Antonov-Ovseenko, a fost pornit la ora 21:45, având ca semnal de pornire o lovitură de tun, (trasă cu un proiectil de manevră), de pe crucişătorul Aurora. Palatul era apărat de cazaci, batalionul de femei şi de cadeţi(elevi ai unei şcoli militare). Palatul a fost cucerit în jurul orei 2 dimineaţa. Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorea revoluţia. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriaşă năvală asupra Palatului de Iarnă şi lupte crâncene, dar insurgenţii bolşevici au întâmpinat o rezistenţă... redusă, astfel încât au putut pur şi simplu să intre la pas prin poarta clădirii şi să o ia în stăpânire.

Consecinte
Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în acelaşi timp, iar din cei 649 de delegaţi, 390 erau bolşevici şi cam o sută erau socialişti-revoluţionari de stânga (care de asemenea sprijineau răsturnarea guvernului lui Kerenski). Când a fost anunţată căderea Palatului de Iarnă, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaţilor Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor, ratificând astfel revoluţia. Transferul de putere nu s-a făcut fără fricţiuni. Mulţi socialişti-revoluţionari au considerat că Lenin şi bolşevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal şi de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluţia să fie adoptată. În timp ce ieşeau au fost tachinaţi de Lev Troţki care le-a strigat: "da, ieşiţi, mergeţi, plecaţi, intraţi în groapa de gunoi a societăţii". În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituţionale), şi a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii şi Decretul asupra pământului.
Decretul asupra pământului ratifica acţiunile ţăranilor care, de-a lungul şi de-a latul Rusiei, confiscau moşiile aristocraţilor şi ale chiaburilor şi le împărţeau între ei. Bolşevicii se descriau ca fiind o alianţă a muncitorilor şi ţaranilor şi au nemurit această uniune cu însemnul secerii şi ciocanului în stema şi pe steagul URSS.
Decretul asupra pacii proclama sfârşitul războiului şi a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) şi să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).
Succesul revoltei din octombrie a încheiat faza revoluţiei începută în februarie şi a transformat caracterul liberal al Revoluţiei Ruse în unul socialist. O încercare de cucerire a Moscovei făcută o lună mai târziu a întâmpinat o rezistenţă mai importantă, bolşevicii nereuşind să aibă controlul total asupra oraşului decât în martie 1918. O coaliţie de grupări antibolşevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanşându-se astfel Războiul Civil Rus (1918 – 1920).
Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus pâna la sfârşitul deceniului al patrulea. USA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză.

După octombrie 1917, mulţi eseri (socialişti-revoluţionari) şi anarhişti ruşi s-au opus bolşevicilor în soviete. Când acest procedeu a dat greş, ei s-au revoltat într-o serie de mişcări chemând la o "a treia revoluţie". Cele mai importante exemple au fost răscoala din Tambov, (1919-1921), şi revolta din Kronstadt (în martie 1921). Aceste mişcări, care au făcut un mare număr cereri dar care nu s-au bucurat de o conducere eficientă, au fost în cele din urmă zdrobite pe parcursul Războiului Civil.


VLADIMIR ILICI LENIN



VLADIMIR ILICI LENIN(rusă: Влади́мир Ильи́ч Ле́нин), numele de familie original: Ulianov (Улья́нов) (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede ca l-a creat ca să-si arate opoziţia faţă de Gheorghi Plehanov care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. Oricum, sunt multe teorii despre provenienţa numelui său, iar Lenin nu a dat vreodată lămuriri de ce l-a ales tocmai pe acesta. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi el nu s-a numit niciodată aşa în Rusia.

Vladimir Ilici Ulianov a fost cel mai priceput om politic al revoluţionarilor socialişti. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, el s-a luptat cu tinerii radicali să-i îndepărteze de populism şi să-i îndrepte către marxism.Exilat din 1895 până în 1899 în Siberia,unde şi-a luat supranumele de Lenin a fost principalul tactician printre organizatorii luptei Partidului Social Democrat al Muncii.
În decembrie 1900, a fondat ziarul Iskra - Scânteia. În cartea sa Ce este de făcut? (1902), Lenin şi-a expus teoria conform căreia un ziar publicat în stăinătate poate ajuta la organizarea unui partid centralizat revoluţionar care să conducă lupta de răsturnare a unui guvern autocratic. El a lucrat mai apoi pentru crearea în Rusia a unui partid foarte strict organizat, extrem de disciplinat, care să ducă la îndeplinire un asemenea obiectiv.        La al doilea Congres al PSDMR din 1903, a forţat organizaţia evreiască Bund să părăsească partidul şi a produs o ruptură între facţiunea lui majoritară bolşevică şi facţiunea minoritară menşevică, care credea mai mult în spontaneitatea muncitorească decât în tacticile revoluţionare stricte.    
 Concepţia lui Lenin despre partidul revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor era mai apropiată de mişcarea Voinţa Poporului şi de gândirea revoluţionară a lui Tkacev, decât de cea a lui Karl Marx şi a lui Friedrich Engels, teoreticienii marxismului. Tinerii bolşevici, precum erau Stalin şi Buharin, îl considerau pe Lenin conducătorul lor de drept.

Tinereţea
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia, fiu al lui Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), un funcţionar civil de rang superior, care a militat pentru o mai mare democraţie şi educaţie liberă pentru toţi în Rusia şi al soţiei sale liberale Maria Alexandrovna Blank (1835 - 1916). Asemeni multor ruşi, avea rădăcini etnice şi religioase foarte amestecate. Avea ascendenţă calmîcă prin bunicii paterni, germană prin bunica după mamă, care era luterană şi evreiască prin bunicul matern (care se convertise la creştinism). Vladimir Ulianov (Lenin) a fost botezat în ritul bisericii ortodoxe ruse.
Revoluţionarul Vladimir s-a remarcat la studiul limbii latine şi a limbii eline. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost spânzurat pentru participarea la un complot care urmărea asasinarea ţarului Alexandru al III-lea. Acest fapt l-a radicalizat pe Vladimir şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular şi în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.

 
Portretul lui Lenin, decembrie 1895

În loc să se dedice carierei juridice, el s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluţionară şi în studiul marxismului. Pe 7 decembrie 1895, a fost arestat de autorităţi pentru un an şi mai apoi exilat în satul Şuşenskoe din Siberia.
În iulie 1898 s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activistă socialistă. În aprilie 1899, a publicat cartea Dezvoltarea capitalismului în Rusia. În 1900, exilul său ia sfârşit.
Călătoreşte prin Rusia şi prin Europa şi publică ziarul Iskra (Scânteia) şi diferite alte articole şi cărţi legate de mişcarea revoluţionară.A fost un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), iar din 1903 a condus facţiunea bolşevică după ruptura cu menşevicii care a fost inspirată, cel puţin parţial, de pamfletul Ce este de făcut?. În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În 1907 s-a mutat în Finlanda pentru motive de siguranţă. A continuat să călătorească în Europa şi să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv Conferinţa de la Zimmerwald din 1915.
Pe 6 aprilie 1917 s-a reîntors la Petrograd, urmărind răsturnarea ţarului Nicolae al II-lea şi a avut un rol conducător în mişcarea bolşevică, publicând Tezele din aprilie. După o revoltă a muncitorilor eşuată în iulie, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie, conducând o revoluţie armată cu sloganul "Toată puterea – sovietelor!" împotriva Guvernului provizoriu. Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul "Statul şi Revoluţia" , care chema la o nouă formă de conducere bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete.
O bună parte a exilului, începând din 1909, dar şi după cucerirea puterii, Lenin şi soţia lui au avut-o în preajma lor pe Inessa Armand, feministă şi revoluţionară dar şi, după cum susţin anumiţi istorici, amantă a conducătorului bolşevic, acceptată de prea toleranta Krupskaia.






Secrete financiare
 
Lenin proclamand puterea sovietelor
Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă. De unde proveneau banii care-i asigurau un trai fără griji?
În ianuarie 1892, tânărul Vladimir Ilici Ulianov ca fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluţia din Octombrie, Lenin fusese angajat mai puţin de doi ani.
Trăia Lenin din resursele mamei sale? Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară în calitate de văduvă unui consilier de stat, deţinător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moştenise de la soţul său o treime din moşia Kokuşkino. Această cotă din moşie a fost vândută, iar banii au fost depuşi în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit la rândul ei mult, de trei ori în Elveţia, Germania şi Franţa, de două ori fiind însoţită de fiica sa, Maria (Maniaşa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania şi Franţa.
Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluţionară rusă (precum Iskra). Sursa principală de venituri a fost fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodată în actele oficiale, dar a cărui existenţă este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă.
Acest fond era alimentat din cotizaţiile membrilor de partid, din donaţii particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki  sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt), dar mai ales din exproprieri revoluţionare, în fapt, delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscuta expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, pe 26 iunie 1907 în Piaţa Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de o echipă condusă de Stalin.
Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunţat nici în timpul exilului şi nici după victoria revoluţiei bolşevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolşevicilor şi menşevicilor.

Seful statului sovietic
Pe 8 noiembrie, Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În faţa ameninţării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alţi lideri veterani bolşevici precum Buharin, apărau ideea continuării războiului cu scopul de a stârni revoluţia în Germania.
 

Lenin in biroul sau din Kremlin,1918

Troţki, care a condus negocierile, era pentru o poziţie de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiţia nici unui câştig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eşuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierdera unei importante părţi din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situaţii, Lenin a câştigat sprijinul majorităţii liderilor bolşevici şi Rusia a semnat în cele din urmă în condiţii dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1919).
Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, Partidul Socialist Revoluţionar fiind câştigătorul alegerilor. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în două facţiuni, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă, coaliţia lor s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situaţia a degenerat, iar partidele non-bolşevice (şi chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacţionat încercând să le oprească activităţile.
Pe 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. Lenin şi-a revemnit în cele din urmă, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu din acel moment şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.
În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În tot acest timp, în toată Rusia se desfăşura cu furie un război civil. Un mare număr de forţe politice şi sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini sau pentru a răsturna guvernul. Deşi au fost implicate mai multe facţiuni în războiul civil, cele mai importante două forţe au fost: Armata Roşie (comuniştii) şi Armata Albă (monarhiştii).

1 Puterile străine, precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Japonia au intervenit deasemenea în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roşie a ieşit învingătoare, zdrobind forţele Albilor şi ale aliaţii acestora în 1920 (deşi elemente mai puţin importante ale monarhiştilor au mai rămas active câţiva ani).
În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluţia în vestul Europei, prin forţă dacă era necesar. Proaspătul stat independent polonez, A doua Republică Poloneză, era sub influenţa puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federaţie ("Federaţia Międzymorze") care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) şi alte ţări din Europa Centrală şi din Europa de Răsărit apărute după prăbuşirea imperiilor la sfârşitul primului război mondial. Scopul acestei federaţii ar fi fost acela de a apăra membrii săi de orice ameninţare imperialistă atât dinspre Rusia cât şi dinspre Germania.
Când Polonia a început să-şi reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărţirilor Poloniei de la sârşitul secolului al XVIII-lea şi au izbucnit luptele cu bolşevicii pentru controlul Ucrainei şi a provinciilor adiacente, având revoluţia din Germania în plină desfăşurare, Lenin a apreciat că era timpul şi locul perfect "să testeze Europa cu baionetele Armatei Roşii". Războiul Polono-Rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roşie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluţia Rusă şi sprijinitorii comunişti din Revoluţia Germană, pentru a acorda ajutor altor mişcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrângera din bătălia de la Varşovia şi pacea cu Polonia a fost semnată pe 18 martie 1921 la Riga.
Anii lungi de război şi-au pus pecetea pe Rusia şi într-un final, cea mai mare parte a ţării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria şi in mod special agricultura. Dar în aceeaşi lună s-a petrecut şi înăbuşirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.

Moartea prematura
 
Nadejda Krupskaia, Lenin şi jurnalistul american Lincoln Eure la Kremlin, februarie 1920

Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor făcute în revoluţie şi în război. Încercarea de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. El a rămas parţial paralizat (pe partea dreaptă) şi rolul său în guvern a început să se micşoreze. După al doilea atac din decembrie, el şi-a dat demisia din funcţiile politice. În martie 1923 el a suferit al treilea atac şi a rămas ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească.
Lenin a murit pe 21 ianuarie 1924. La scurtă vreme după moartea sa au început să circule zvonuri despre faptul că ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morţii lui Lenin a fost arteroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai 8 au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. De aceea s-au făcut mai multe supoziţii privind cauzele morţii lui Lenin. De exemplu, diagnosticul postum pus de doi psihiatri şi un neurolog încearcă să demonstreze că Lenin a murit de sifilis.
Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolşevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menţionat această boală în raportul de autopsie dar, distrugerile vaselor de sânge, paralizia şi alte incapacităţi pe care le-a citat sunt tipice pentru această sifilis. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului care sunt în mod obişnuit afectate de sifilis nu au fost menţionate.
În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar şi cu iodură de potasiu care era de asemenea folosită în mod obişnuit la tratarea acestei boli.
Oraşul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa şi acesta i-a rămas numele până la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, când şi-a recăpătat numele original, Sankt Peterburg.

 
Trupul îmbălsămat al lui Lenin expus în Mausoleul din Moscova

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un numar de scrieri prin care da indicaţii viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este Testamentul lui Lenin, unde printre alte lucruri, critică şi lideri ai partidului precum Lev Troţki sau Stalin. Depre Stalin, care era secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că "în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată" şi sugera ca "tovarăşii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcţie ". Aceste critici dure ale vieţii interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa publicului larg.
La începutul secolului al XX-lea, mişcarea rusă a cosmismului, (teoria evoluţiei cosmice), era foarte populară şi a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin criogenie pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârşit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat şi a fost expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova.
Deşi Lenin şi-a exprimat cu puţin timp înaintea morţii dorinţa ca să nu fie create memoriale pentru el, diferiţi politicieni au văzut o cale de a-şi imbunătăţi propria poziţie în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolşevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar staui, monumente şi memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul şi de-a latul ţării.

Studiul creierului lui Lenin
     
Schimbarea garzilor la Mausoleul lui Lenin

Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin şi să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier în 1929 în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuşi, legătura dintre aceştia şi genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare.     
Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.
Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcţionarea creierului.


Cronologie extinsa a Revoluţiei de la 1917


 
Vladimir Ilici Lenin,conducatorul bolşevicilor in Revoluţia din 1918

Ianuarie
     Greve şi nesiguranţă în Petrograd (Sankt Petersburg)
Februarie
     Revolutia din Februarie
     demonstranţi ucişi în Piaţa Znamenskaya
     Trupele refuză să deschidă focul asupra demonstranţilor, au loc dezertări.
Închisorile, judecătoriile şi sediile poliţiei sunt atacate şi jefuite de mulţimile:
    Clădirea Okhranka – poliţia secretă este incendiată, garnizoana fraternizează cu revoluţionarii
    Se formează Sovietul din Petrograd (Sankt Peterburg)
Martie
     Ordinul nr. 1 al Sovietului din Petrograd
     Ţarul Nicolae al II-lea abdică. Se formează Guvernul provizoriu având ca prim-ministru pe Prinţul Gheorghi Evghenievici Lvov
Aprilie
     Se reîntoarce în Rusia Vladimir Ilici Lenin. El publică Tezele din Aprilie
     Sunt publicate notele lui Miliukov. Cade guvernul provizoriu
Mai
     Se formează un nou guvern provizoriu. Kerenski devine ministru al războiului şi al flotei
Iunie
     Congres al Sovietelor din întreaga Rusiei se ţine în Petrograd
     Kerensky ordonă o ofensivă împotriva forţelor Austro-Ungare, care are succes la început


Iulie
     Ofensiva Rusa se încheie. Troţki se alătură bolşevicilor
     Demonstratii antinguvernamentale in Petrograd
     Germanii şi austro-ungarii contraatacă. Ruşii se retrag în panică, oraşul Tarnopol este jefuit. Se ordonă arestarea conducătorilor bolşevici.
     Lvov demisionează. Kerensky este noul prim-ministru
     Troţki şi Lunacharskii sunt arestaţi
August
     Al doilea guvern de coaliţie cade
     Generalul Lavr Kornilov încearcă să dea o lovitură de stat. Kornilov este arestat şi întemniţat
Septembrie
     În Rusia se proclamă republica
     Troţki şi alţii sunt eliberaţi. Troţki devine şeful Deputaţilor Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd (Sankt Peterburg).
     Se formează a treia coaliţie guvernamentală
Octombrie
     Comitetul Central Bolşevic aprobă revolta militară
     Congresul Sovietelor Regiunii de Nord
     Prima întâlnire a Comitetului Revoluţionar Militar la Petrograd
     Revoluţia din Octombrie se lanseaza prin ordinul Comitetului Revoluţionar Militar dat muncitorilor înarmaţi şi soldaţilor de a ocupa principalele clădiri din Petrograd. Palatul de Iarnă este atacat la 21:40. Kerensky fuge din Petrograd.
     Al doilea Congres al Sovietelor. Deputaţii menşevici şi social-democraţi de dreapta parăsesc congresul protestând împotriva evenimentelor din ziua precedentă. Decretul despre pace şi reforma agricole. Se formează Consiliul Comisarilor Poporului (guvern dominat de bolşevici, avându-l pe Lenin ca preşedinte).