1      STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE ÎN A DOUA   
                 JUMÃTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Europa a fost teatrul mişcărilor liberale, democratice şi naţionale îndreptate împotriva rivalităţilor politice şi sociale ale Vechiului Regim; totodată, acum dezvoltându-se activitatea industrială, o nouă burghezie şi un proletariat, căruia sindicalismul şi socialismul îi furnizează mijloace de apărare. Cea de-a doua jumătate a secolului este marcată de încercările de realizare a unităţii naţionale de către unele popoare, precum este cazul românilor, italienilor şi germanilor.

A.    ROMÂNIA- MODELUL PLEBISCITAR-DIPLOMATIC

Constituirea României moderne, evoluţia statului şi a societăţii se află sub semnul obiectivelor revoluţiei de la 1848 şi al confruntării de idei între cele două grupuri politice: liberalii şi conservatorii. Disputa a fost legată, mai ales, de „modelul” care trebuia preluat şi de ritmul schimbărilor. Liberalii susţineau o occidentalizare rapidă, pe când conservatorii doreau o schimbare lentă, în concordanţă cu tradiţiile româneşti. Obiectivele Revoluţiei de la 1848 vor constitui repere ale evoluţiei viitoare.
Puternicul curent unionist existent în rândul românilor, precum şi interferarea intereselor Marilor Puteri în SE Europei au făcut unirea Principatelor Române să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată la Congresul de pace de la Paris (1856), care punea capăt Războiului Crimeei (1853-1856). Cele 7 puteri prezente la Paris (Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei şi al Piemontului, Imperiul Habsburgic) au avut atitudini diferite, dictate de propriile interese: în favoarea unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia, iar împotrivă s-au declarat Austria şi Turcia. Deciziile adoptate în Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Române sub graniţa colectivă a puterilor europene, alegerea (în Moldova şi Ţara Românească) a unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a 3 judeţe din sudul Basarabiei (teritoriu anexat de Rusia în 1812), libertatea navigaţiei pe Dunăre etc.
Pentru înfăptuirea unirii Principatelor, românii au folosit cu abilitate calea plebiscitar-diplomatică. Adunările ad-hoc, cuprinzând reprezentanţi aleşi din diverse categorii sociale, au exprimat în 1857 voinţa de unire a Principatelor sub un principe străin şi au solicitat neutralitate politică internaţională. Dar puterile europene întrunite la Paris în 1858 pentru a lua în discuţie cererile Adunărilor ad-hoc, au adoptat o Convenţie care prevedea o unire formală: statul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având domn şi înstituţii proprii; se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani – elabora proiecte de legi în interes comun, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii ş.a.). Aşadar, Convenţia de la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a Principatelor Române.
Pentru înfăptuirea unirii Principatelor, a fost identificată o soluţie care respecta Convenţia de la Paris şi punea puterile europene în faţa faptului împlinit. Astfel, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au ales ca domn aceeaşi persoană, pe cunoscutul revoluţionar paşoptist Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească). Se îmbinau astfel cu abilitate două căi: cea plebiscitară – susţinerea de către populaţie, atât în mod direct, cât şi prin reprezentanţii aleşi în cele două Adunări elective; şi cea diplomatică – respectarea prevederilor Convenţiei de la Paris. 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor şi a formării statului naţional modern român.
În timpul domniei lui Cuza (1859-1866) s-au pus bazele României moderne, şi s-a consolidat unirea, s-au diversificat instituţiile şi s-a întărit autonomia ţării în raport cu Marile Puteri.
CONSOLIDAREA UNIRII (1859-1862). În această perioadă, Cuza a desfăşurat o intensă activitate internă şi externă prin care a consolidat Unirea. Pe plan intern, a unificat administraţia telegrafului şi vămile, circulaţia monetară, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucureşti, a iniţiat măsuri pentru uniformizarea legislaţiei. Pe plan extern, a întreprins diverse acţiuni diplomatice: memorii către puterile europene, vizite la Istanbul. Ca urmare, în decembrie 1861 a obţinut recunoaşterea internaţională a deplinei uniri politice a Principatelor (dar numai pe timpul domniei sale). În acest context favorabil, în ianuarie 1862 s-au format primul guvern unic şi o singură Adunare legislativă. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite şi-au luat numele de România.
MARILE REFORME (1863-1865). Reformele adoptate în anii 1863-1865 au pus bazele organizării instituţionale a statului român modern. Alături de Cuza, un rol important l-a avut Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim-ministru. În 1863 a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti, care reprezentau ¼ din suprafaţa ţării. Pentru a facilita opera sa reformatoare, Cuza a organizat lovitura de stat din 2/14 mai 1864, prin care a dizolvat Adunarea legislativă dominată de conservatori; a fost adoptată prin plebiscit o Constituţie (numită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris). Ca urmare, s-a trecut la un regim politic autoritar; se înfiinţau instituţii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (Parlamentul devenea bicameral) şi Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Votul era cenzitar.
Începând cu 1864, s-au adoptat reforme în diverse domenii: în agricultură – Legea rurală (14/26 august 1864), prin care o ½ de milion de ţărani primeau aproape 2 milioane de ha de pământ, în medie 4 ha pe familie; în administraţie – Legea comunală, Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene; în justiţie – Codul penal, Codul civil, prin care se garanta libertatea proprietăţii; în învăţământ – Legea instrucţiunii publice prin care învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; în comerţ – Codul Comercial, înfiinţarea Camerei de Comerţ; s-a adoptat sistemul unic de măsuri şi greutăţi. Pentru întărirea prestigiului extern al ţării, s-a consolidat capacitatea militară, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol, s-a înfiinţat Ministerul de Externe (1862). De asemenea, au fost sprijinite aspiraţiile naţionale ale românilor din celelalte teritorii româneşti şi ale popoarelor vecine. La abdicarea forţată a lui Cuza (11 februarie 1866), România modernă era, în esenţă edificată.
MODERNIZAREA ROMÂNIEI (1866-1914). Procesul de modernizare a statului român început de Cuza s-a amplificat în vremea domniei lui Carol I (1866-1914). În urma plebiscitului din aprilie 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domn (din 1881 a devenit regele Carol I). Aducerea prinţului străin, înrudit cu suveranii Prusiei şi ai Franţei, a fost determinată de considerente care s-au dovedit a fi realiste: era o soluţie pentru consolidarea statului naţional (deoarece puterile europene recunoscuseră unirea numai pe timpul domniei lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilităţii interne, înlăturându-se lupta pentru domnie; era o garanţie pentru consolidarea autonomiei şi o speranţă a câştigării independenţei de stat a României.
Viaţa politică s-a fundamentat pe Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866. Comparabilă cu cele mai liberale din Europa, Constituţia cuprindea prevederi importante: separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, parlament bicameral. Se înfăptuia astfel un nou regim politic – monarhia constituţională. Scena politică s-a centrat pe cele două partide importante: Partidul Naţional Liberal (1875), care prezenta în principal interesele burgheziei, şi Partidul Conservator (1880), apărător al intereselor marilor proprietari de pământ. În anul 1881, România a devenit regat, iar Carol I a devenit primul ei rege.
Pe plan economic şi cultural, statul a adoptat măsuri de modernizare: tarife vamale protecţioniste (1886, 1906), legi de încurajare a industriei (1887, 1912), dezvoltarea căilor de transport (s-au construit 3.500 km de cale ferată); s-a realizat o balanţă comercială a ctivă, s-a dezvoltat învăţământul de toate gradele etc.
Pe plan extern, România s-a remarcat printr-o politică realistă, în slujba idealului naţional. Un eveniment deosebit l-a reprezentat cucerirea independenţei de stat în urma participării, alături de Rusia, la războiul cu Turcia (1877-1878). Izbucnirea răscoalelor antiotomane în Bosnia şi Herţegovina (1875), Bulgaria (1876) şi a războiului declarat de Serbia şi Muntenegru Imperiului Otoman (1876) a redeschis „problema orientală”. Rusia se amestecă în acest război sub pretextul ocrotirii ortodocşilor din Imperiu. La 4 aprilie 1877 este încheiată Convenţia româno-rusă prin care se reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României.
La 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu declară în faţa Parlamentului că România a devenit stat independent. Respingerea trupelor ruseşti pe frontul de la Plevna determină pe marele duce Nicolae al Rusiei să solicite ajutorul României. Conducerea forţelor militare este preluată de Carol I şi în noiembrie 1877, după organizarea unui asediu, Plevna capitulează. După armistiţiu (1878) au fost organizate Congresele de la San Stefano şi Berlin. Independenţa României a fost recunoscută cu îndeplinirea a două condiţii: România să cedeze Rusiei cele 3 judeţe din sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei, Delta Dunării şi Insulei Şerpilor; modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866 prin care se acorda cetăţenia română doar locuitorilor de religie creştină.


1 B.    GERMANIA – UNIFICARE PRIN „FIER ŞI SÂNGE”

CARACTERISTICILE UNIFICÃRII GERMANIEI. La jumătatea secolului al XIX-lea, germanii trăiau divizaţi în 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia şi Austria. Statele germane formau o Confederaţie în care fiecare îşi avea propria sa individualitate. Idealul naţionalist al unificării Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane. În anii ’50 ai secolului al XIX-lea, Prusia deţinea următoarele atuuri: Uniunea Vamală Prusacă (Zollverein), iniţiată încă din anul 1818 şi care înlătura numeroasele taxe vamale interne, înlocuindu-le cu un tarif perceput la frontiera de stat; armata de a cărei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, împărat 1871- 1888) şi Otto von Bismarck, cancelarul „de fier” al Prusiei (1862-1871), şi mai târziu cancelarul Imperiului German (1871-1890). Bismarck a folosit magistral toate interesele. În plus a ştiut să manevreze între interesele Rusiei, Marii Britanii şi Franţei.
ETAPELE UNIFICÃRII. Unificarea statului german s-a produs pe calea războiului în trei etape: 1864, 1866, 1870-1871.
Mai întâi, convinge Austria să participe la o acţiune militară comună împotriva Danemarcei. Ducatele Schleswig şi Holstein se aflau sub dominaţia daneză de 400 ani. Populaţia din Schleswig era mixtă, danezi şi germani, în timp ce în Holstein erau aproape numai germani. În 1864, o armată prusaco-austriacă intervine în disputa dinastică deschisă în Danemarca. Prin Tratatul de la Viena, din octombrie 1864, încheiat după capitularea Danemarcei, regele acesteia renunţă la drepturile asupra celor două ducate în favoarea Prusiei şi Austriei, pentru a fi administrate în comun. În realitate, colaborarea dintre aceste state nu mai este posibilă. Confruntarea armată dintre ele începe fără o declaraţie formală şi, datorită duratei sale devine cunoscut sub numele de „Războiul de 7 săptămâni”. Lupta decisivă s-a dat la Sadova (3 iulie 1866), în podişul Boemiei; a fost o bătălie de amploare, la care au participat ½ de milion de oameni. Prin Pacea de la Praga este remodelat nordul Germaniei, unde se constituie Confederaţia germană de nord, dominată de Prusia şi din care fac parte şi Hessa, Nassau, Hanovra, Frankfurt, Schleswig, Holstein. Ea are la bază o Constituţie în vigoare începând cu iulie 1867, rămasă în mare parte neschimbată, drept constituţie a Imperiului German.
Războiul cu Imperiul Francez (1870-1871) condus de împăratul Napoleon III este văzut ca necesar pentru asigurarea unităţii confederaţiei, iar Bismarck face în aşa fel încât Franţa să fie privită drept agresor (Telegrama de la Ems). Astfel, Prusia poate pretinde că este atacată şi poate cere sprijinul statelor germane din sud. Înfrângerea de la Sedan (2 septembrie 1870) costă Franţa peste 100 000 de oameni şi un împărat făcuţi prizonieri, despăgubiri de război foarte mari (5 miliarde franci-aur), pierderea provinciilor Alsacia şi Lorena. La acestea se adaugă umilinţa folosirii „Sălii Oglinzilor” din Palatul de la Versailles drept loc de încoronare la 18 ianuarie 1871, a lui Wilhelm, regele Prusiei, ca împărat (Kaiser) al Germaniei.
REZULTATELE UNIFICÃRII. După 8 ani, trecând prin trei campanii militare glorioase şi printr-o diplomaţie abilă (Realpolitik), sunt unificate în jurul Prusiei, condusă de regele Wilhelm I şi de cancelarul Otto von Bismarck, toate teritoriile germane. Cu 41 milioane de locuitori şi întins pe o suprafaţă de 541 000 km2, Imperiul German (Al Doilea Reich) reprezintă o federaţie formată din 25 de state, dintre care trei oraşe au statut special: Hamburg, Bremen, Lübeck. Fiecare stat îşi păstrează constituţia, guvernul, instituţiile şi armata, aceasta din urmă subordonată totuşi comandantului suprem, împăratul. Guvernul central se suprapune guvernelor locale; un rol important revine Camerei Deputaţilor (Reichstag), aleasă prin vot universl, Consiliul Federal (Bundesrat) şi, mai ales cancelarului şi împăratului.
După 1871, Germania a cunoscut o puternică dezvoltare în plan economic, militar şi politic. Ca nivel de dezvoltare economică, se situa pe primul loc în Europa şi pe locul doi în lume, fiind devansată de S.U.A., iar acest fapt era determinat de mai mulţi factori: revoluţia industrială bazată pe tehnici moderne, reformele economice, politica protecţionistă, sporirea capitalurilor, bogăţiile naturale, contribuţia de război din partea Franţei.
Pe plan politic, cancelarul Bismarck a instituit în 1871 un sistem autoritar de guvernare, în care puterea reală o aveau cancelarul şi împăratul, rolul parlamentului fiind limitat. El a adoptat reforme în scopul modernizării şi consolidării statului – reforma monetară, juridică, administrativă, militară, a învăţământului ş.a. Totodată a luat măsuri dure împotriva mişcării socialiste, ale cărei organizaţii şi publicaţii au fost interzise prin legea excepţională din 1879 (legea a fost abrogată în 1890). Noul împărat, Wilhelm II (1888-1918) a introdus un „regim personal”. El l-a îndepărtat pe Bismarck în 1890, a încurajat militarismul, a susţinut măsurile de forţă – reprimarea grevelor, a manifestaţiilor antiguvernamentale, a condus o politică externă agresivă.
C.    AUSTRO-UNGARIA – COMPROMISUL POLITIC                                                             *Franz Josef (1848-1916)

La jumătatea secolului al XIX-lea, Habsburgii domnesc asupra unor regiuni întinse din jurul Austriei – incluzând Ungaria, Boemia, teritorii italiene, poloneze, româneşti şi ale slavilor sudici - , locuite de circa 12 naţionalităţi. Din cele 35 milioane de locuitori, cei mai numeroşi sunt germanii (9milioane), maghiarii (6,5 mil.) şi cehii (5,5 mil.), urmaţi de slovaci, polonezi, români, sârbi, sloveni, croaţi, italieni etc. Larga răspândire geografică a posesiunilor habsburgice şi diversitatea etnică din aceste teritorii reprezintă însă obstacole în calea unei guvernări eficiente. Lipsa unei coeziuni geografice şi culturale determină scăderea autorităţii statului în problemele internaţionale, precum şi necesitatea unei anumite flexibilităţi în politica internă, care rămâne totuşi una conservatoare, absolutistă. Imperiul îşi menţine stăpânirea de-a lungul întregului secol al XIX-lea, făcând faţă formidabilei forţe a naţionalismului. Autoritatea este întruchipată de împăratul Franz Josef I. Urcat pe tron la 2 decembrie 1848, la vârsta de doar 18 ani, el va conduce autoritar până în 1916, ca excelent administrator, fără să aibă însă, după cum spun unii istorici, „stofă de mare om de stat”. Este de apreciat modul în care împăratul, bazat pe pilonii tradiţionali (Biserica catolică, aristocraţia, armata şi birocraţia), gestionează un stat multinaţional, în care minorităţile sunt intotdeauna gata să se răzvrătească pentru a-şi redobândi drepturile lor istorice, nerecunoscute.
Între SOLUŢIILE POLITICE ALE HABSBURGILOR cea dintâi aplicată este politica neoabsolutistă, promovată, din ianuarie 1849, de ministrul de interne, Alexander von Bach. Aceasta se traduce prin reprimare, centralizare şi germanizare. Spre exemplu, principatul Transilvania redevine o unitate administrativă depinzând direct de Viena, Banatul, împreună cu Voivodina sârbească alcătuiesc o singură provincie, cu capitala la Timişoara, iar Bucovina devine Mare Ducat, aflat sub jurisdicţia directă a Vienei. În condiţiile luptei naţionale şi ale unor eşecuri în politica europeană, această politică nu poate fi însă durabilă. Astfel, unificarea germanilor şi a italienilor s-a făcut în defavoarea statului austriac. Drept urmare, acesta se reorientează în politica externă către SE Europei, îar pe plan intern abordează formule noi: liberalismul, în anul 1860 şi dualismul, începând cu anul 1867.
CONSECINŢELE POLITICII DUALISTE sunt sintetizate în formarea unui stat original, dubla monarhie austro-ungară. Despărţite de Leitha, mic afluent al Dunării, Cisleithania (Austria) şi Transleithania (Ungaria) sunt autonome în privinţa problemelor interne. Acest dualism, care îi avantaja pe maghiari, are drept scop perpetuarea subjugării celorlalte naţionalităţi din imperiu: îi nemulţumeşte pe cehii care pretind un trialism şi refuză, până în anul 1879, să participe la Parlamentul (Landtag) al Boemiei; la rândul lor, românii protestează criticând dualismul prin Pronunciamentul de la Blaj (1868), prin care se cerea repunerea în drepturi a naţiunii române din Transilvania. Din punct de vedere al orientării faţă de politica Budapestei, a doua ½ a secolului al XIX-lea a fost dominată de două tabere: pasiviştii (George Bariţiu, Ion Raţiu, adepţi ai neparticipării la viaţa politică) şi activiştii (Andrei Şaguna ş.a. adepţi ai implicării în viaţa politică maghiară). În 1869 au luat fiinţă Partidul Naţional Român din Transilvania (pasiviştii) şi Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (activiştii). În 1881, prin unificarea celor două formaţiuni s-a înfiinţat Partidul Naţional Român.
În 1892, Comitetul Central al PNR a definitivat şi dat publicităţii un memoriu (Memorandum) care punea sub semnul întrebării legitimitatea formei statale dualiste, principala nemulţumire a liderilor PNR fiind absenţa autonomiei etnice a românilor.
Reacţia autoritară maghiară a fost dură: autorii Memorandumului au fost daţi în judecată iar liderii arestaţi. Sistemul dualist a fost o scuză pentru Curtea de la Viena ca să nu intervină în problemele interne ale Budapestei şi, în consecinţă, să arbitreze cele două părţi implicate.
În Cisleithania, guvernul contelui Taafe (1879-1893) ştie să-i împace pe nobilii diferitelor naţionalităţi şi acordă câteva concesii cehiilor – folosirea alături de germană, a limbii cehe, organizarea unei universităţi cehe la Praga.
În Transleithania, doar croaţii beneficiază de câteva drepturi (Dieta de la Zagreb), iar guvernarea lui Tisza (1875-1890) duce o politică de maghiarizare, care înrăutăţeşte situaţia naţionalităţilor din zona care revenise maghiarilor: români, slovaci şi sârbi.
În ciuda nemulţumirilor acumulate, Imperiul austro-ungar prezintă o faţadă strălucitoare, simbolizată de Viena, cu o bogată viaţă intelectuală şi artistică. Într-un imperiu ameninţat de nemulţumiri din toate părţile, coeziunea este menţinută prin personalitatea lui Franz Josef I.