1                                             Franţa napoleoniană

Timp de aproape 20 ani (1795-1815), Franţa a cunoscut „pecetea” personalităţii lui Napoleon Bonaparte. Afirmat în timpul Revoluţiei ca un militar de excepţie, acesta a urcat rapid în ierarhia militară şi politică, devenind general, prim-consul (1799-1804) şi apoi împărat (1804-1815). A determinat schimbări profunde în plan politic, militar, economic, legislativ, administrativ, care i-au asigurat un loc aparte în istoria Franţei şi în cea europeană. După înfrângerea Revoluţiei, Franţa a cunoscut 3 etape distincte: Directoratul, Consulatul şi Imperiul.

1.    DIRECTORATUL (1795-1799)
Convenţia Naţională a fost înlocuită de un regim politic bazat pe Constituţia anului III (1795), numit Directorat. Conform Constituţiei anului III, Franţa a fost condusă de un Directorat format din 5 membri, care exercitau puterea executivă. Puterea legislativă era atribuită Consiliului celor Cinci Sute şi Consiliului Bătrânilor (Senat), instituţii constituite prin vot cenzitar.
Situaţia politică a Franţei era complicată în anii Directoratului. Deşi noua Constituţie prezerva principiul separaţiei puterilor în stat, cele două adunări legiuitoare fiind constituite prin alegeri libere, iar libertatea cuvântului fiind garantată, în practică, însă, funcţionarea regimului democratic prezenta numeroase fisuri; astfel, în 1797 armata a fost folosită pentru a elimina majoritatea regalistă aleasă în Consiliul celor Cinci Sute, iar în 1798 alegerile au fost anulate datorită majorităţii iacobine ce se prefigura.
Economia era într-o situaţie critică, fiind caracterizată de inflaţie, speculă, creşterea preţurilor, imposibilitatea plăţii salariilor, lucruri aparţinând realităţii care intrau într-o puternică contradicţie cu viaţa luxoasă afişată de cei proaspăt îmbogăţiţi.
Criza economică profundă a generat ample mişcări sociale, precum „Conjuraţia egalilor” condusă de Gracchus Babeuf, care încerca astfel să continue revoluţia. Mişcarea sa, ca de altfel şi celelalte mişcări regaliste izbucnite în Franţa, au fost înfrânte, iar adepţii săi condamnaţi la moarte. Înfrângerea acestor mişcări a fost un bun prilej pentru tinerii ofiţeri de a se afirma, printre aceştia evidenţiindu-se şi Napoleon Bonaparte, care a ajuns general la numai 25 de ani.
În timpul Revoluţiei, Napoleon recucereşte Toulonul (1793), care era ocupat de englezi, iar sub Directorat a fost numit în fruntea armatei franceze care urma să opereze în Italia împotriva austriecilor. Era numai una din cele trei armate mobilizate de Directorat, şi anume cea mai slab dotată. Această campanie a marcat începutul unei excepţionale evoluţii în plan militar şi politic.
Campania din Italia (1796-1797) devenea principalul succes al războiului, Napoleon reuşind să obţină 12 victorii împotriva austriecilor în mai puţin de un an. Prin pacea de la Campo Formio, Austria ceda Franţei malul stâng al Rinului, Belgia şi se angaja să recunoască dominaţia franceză asupra unei părţi a statelor italiene.
Convins că numai noi victorii militare îi pot consolida reputaţia şi încercând să lovească indirect Anglia, Napoleon plănuieşte o mare campanie în Orient (1798-1799). Planul său este repede acceptat de un Directorat care cu greu mai reuşea să menţină în ţară echilibrul între dreapta regalistă şi stânga iacobină, şi care începuse să vadă în tânărul general un potenţial competitor. Astfel, în iunie 1798 Bonaparte îmbarcă 38 000 soldaţi şi 187 savanţi pe 335 de vase. Debarcând la Alexandria, i-a învins pe mameluci în bătălia de la piramide, ocupând astfel Egiptul. Între timp amiralul Nelson a distrus flota franceză, astfel încât Napoleon nu a mai avut mijloace de a se mai întoarce în Franţa. Campania din Egipt şi politica expansionistă a Directoratului au grăbit formarea celei de-a doua coaliţii antifranceze, în care intrau Anglia, Austria, Rusia şi Turcia. Generalul rus Suvorov a obţinut victoria de la Novi (august 1799) şi francezii au pierdut Italia. Un corp expediţionar englez a debarcat în Olanda. Invazia străină ameninţa din nou hotarele Franţei.
În vara anului 1799, aflat în campania din Egipt, Napoleon a citit într-un ziar englezesc despre înfrângerile francezilor în Europa. A predat comanda armatei generalului Kleber şi s-a întors în ţară cu o corabie. Franţa era din punct de vedere social şi economic într-o profundă decadenţă. Drumurile erau precum „terenurile arate”, călătoriile erau periculoase din cauza tâlharilor şi peste tot era sărăcie şi corupţie. Industria şi comerţul se prăbuşeau, iar războiul civil din interior era alimentat de revolte regaliste.

2.    CONSULATUL (1799-1804)
Sub pretextul ameninţării unei noi conspiraţii, Napoleon preia puterea. Este numit comandantul trupelor din Paris, adunările legislative sunt mutate în afara Parisului, Directorii demisionează sau „sunt puşi sub protecţia poliţiei”, opoziţia din Consiliul celor Cinci Sute este anihilată cu ajutorul grenadierilor. Cu sprijinul câtorva adepţi, dar mai ales cu cel al armatei, Bonaparte execută cu succes lovitura de stat de la 18 Brumar / 9 noiembrie 1799, care a însemnat sfârşitul Directoratului.
Generalul în vârstă de 30 de ani a instaurat o dictatură militară luând în mâinile sale întreaga putere. Baza juridică a noului regim, Consulatul, a fost Constituţia anului VIII, din 13 decembrie 1799, elaborată de abatele Sieyès şi modificată radical de Napoleon pentru a corespunde intenţiilor sale. Prevederile Constituţiei anului VIII demonstrau faptul că recent constituita democraţie franceză era departe de a fi una consolidată. Abandonând principiul separaţiei puterilor în stat, noua constituţie permitea amestecul direct al consulilor în zona puterii legislative.
Puterea legislativă era împărţită între 4 adunări: Consiliul de Stat care pregătea proiectele de legi, Tribunalul care le discuta, Corpul legislativ care le adopta sau respingea fără dezbateri şi Senatul care verifica constituţionalitatea legilor. Conform Constituţiei, puterea executivă era exercitată de 3 consuli aleşi pe 10 ani de Senat. Singurul care avea în realitate puterea era primul consul Napoleon Bonaparte. El avea iniţiativa legilor pe care apoi le promulga, numea consilierii de stat, miniştrii şi funcţionarii, comanda armata, declara război şi încheia pace. Ceilalţi doi consuli aveau doar un vot consultativ şi o prezenţă formală în actul de guvernare.
În timpul Consulatului, Napoleon a depus o febrilă activitate de organizare a statului în toate domeniile. Principiile liberale ale Revoluţiei în administraţie, puterea colegiilor, alegerea şi autonomia conducerilor locale, au fost abandonate pentru o centralizare excesivă şi riguroasă. Din punct de vedere administrativ, ţara era împărţită în departamente, aflate sub conducerea unor prefecţi numiţi de primul consul şi răspunzători în faţa acestuia. Districtele se vor numi arondismente şi aveau la conducerea lor subprefecţi, iar comunele aveau în frunte primari. Cei mai influenţi colaboratori ai lui Napoleon din perioada Consulatului au fost miniştrii Poliţiei Joseph Fouché, de Externe – Talleyrand, de Finanţe – Gaudin, de Interne – Chaptal.
Organizarea judiciară a fost adaptată la noua structură administrativă. Astfel, fiecare canton avea un judecător de pace pentru cauze mărunte, fiecare arondisment deţinea un tribunal civil de primă instanţă, fiecare departament avea un tribunal penal. În întreaga Franţă existau 29 de curţi de apel, iar la Paris se găsea Tribunalul de Casaţie, instanţa supremă. Judecătorii erau numiţi de primul consul şi erau inamovibili.
Banca Franţei a fost întemeiată în 1800 ca o instanţă privată, acordându-i-se dreptul exclusiv de emisiune monetară. În martie 1803 o lege crea francul de 5 grame de argint, faimosul franc germinal care avea să rămână stabil până în 1914.
Legea din 1801 a instituit liceele în locul şcolilor centrale, considerate prea independente şi prea ambiţioase. Ele vor fi supuse unei discipline militare, iar studiile se bazau aproape exclusiv pe latină şi matematică. Învăţământul era structurat pe trei etape: învăţământul primar pe care Napoleon l-a lăsat în seama comunităţilor locale, învăţământul secundar reprezentat de licee şi de colegiile comunale şi învăţământul superior rezervat facultăţilor şi academiilor. Acum apare bacalaureatul care permitea accesul în învăţământul superior.
Reconcilierea cu papalitatea s-a petrecut în 1801, când s-a semnat Concordatul dintre statul francez şi Papa Pius VII. În preambulul documentului se recunoştea religia catolică ca religie a majorităţii francezilor. Primul consul urma să-i numească pe episcopi, cărora Papa le acorda învestitura religioasă. Episcopii şi preoţii depuneau jurământ de fidelitate în faţa guvernului. În schimb ei primeau un salariu iar bisericile lor puteau beneficia de un anumit sprijin material. Papalitatea renunţa să mai revendice bunurile naţionalizate în 1789 şi se aplanau neînţelegerile provocate de Constituţia civilă a clerului din 1790. Pentru a grăbi reconcilierea dintre francezi, Napoleon a permis revenirea în patrie a miilor de emigranţi, mai ales nobili şi a instituit Legiunea de Onoare în 19 mai 1802. Această distincţie va fi acordată noii aristocraţii militare şi birocratice creată de Napoleon în dorinţa de a-şi legitima puterea.
Codul civil promulgat în 1804, consacra dispariţia legislaţiei feudale şi întărea principiile din 1789: libertatea persoanei, egalitatea în faţa legii, libertatea muncii, dreptul nelimitat la proprietate, libertatea de conştiinţă. Numit ulterior Codul Napoleon îşi dezvăluie limitele în reglementările care vizează familia şi legislaţia muncii. Astfel, şeful familiei, soţul, deţine autoritatea deplină asupra femeii, care datorează „supunerea soţului ei”, şi asupra copiilor pe care îi poate dezmoşteni sau trimite la închisoare, fără judecată, pe o durată de 6 luni. Se introduc „cărţile de muncă”, se interzic grevele şi asociaţiile sindicale, iar patronilor li se dă credit în conflictele cu muncitorii pe baza unei declaraţii verbale. Codul civil a fost urmat în 1808 de Codul comercial iar în 1810 de Codul penal. Peste tot unde a fost introdus de armatele franceze biruitoare, Codul Napoleon cea mai eficace armă împotriva regimurilor feudale şi a dat un impuls decisiv în adoptarea de legislaţii moderne, burgheze.
Continuau să fie prevăzute pedepse specifice timpurilor trecute, precum pierderea mâinii drepte sau stigmatizarea. Toate serveau, desigur, autorităţii noului regim.
Monarhii din Europa îl socoteau pe Napoleon Bonaparte „un Robespierre călare” şi au intensificat atacurile asupra Franţei. Primul consul reia campania din Italia, trece Alpii şi îi înfrânge pe austrieci la Marengo (14 iunie 1800), recucerind Lombardia. Austria e silită să încheie pace la Luneville (9 februarie 1801), recunoscând cuceririle franceze din Italia, Belgia şi de pe Rin, stabilite la Campo-Formio (1797). Rămasă singură, Anglia se afla într-o situaţie economică şi militară precară. Guvernul tory condus de William Pitt demisionează, iar noul guvern whig încheie pacea de la Amiens (25 martie 1802), care, deşi numită „pacea perpetuă”, a durat doar 1 an. Anglia renunţă la toate cuceririle cu excepţia Ceylonului şi Trinidad, iar insula Malta urma să fie retrocedată ordinului religios al cavalerilor de Malta.
În timpul Consulatului, ca rezultat al măsurilor autoritare promovate, Franţa şi-a recăpătat liniştea internă şi a regăsit pacea externă. Bazându-se pe o economie controlată şi pe o armată tot mai puternică, Franţa devenea un pretendent serios la hegemonia asupra Europei.   


    

1 3.    IMPERIUL (1804-1815)

Ca o recunoaştere a succeselor sale, în anul 1802 Napoleon este ales, prin plebiscit, prim-consul pe viaţă. Aceasta nu a fost decât o etapă intermediară spre instaurarea puterii personale absolute. În anul 1804, echilibrul intern şi cel extern erau din nou puse sub semnul întrebării: Anglia redeschisese conflictul militar, Fouché descoperă un nou complot regalist. Conjunctura favorabilă nu este ratată, astfel că Napoleon se proclamă „împărat al tuturor francezilor”, iar Franţa devine imperiu.  
În 1804 Napoleon a promulgat Constituţia anului XII care decidea că „Guvernul Republicii franceze va fi încredinţat unui împărat”. Astfel, primul consul a devenit Napoleon I „împărat al francezilor”, iar încoronarea s-a desfăşurat în catedrala Notre-Dame din Paris în prezenţa Papei Pius VII, la 2 decembrie 1804.
În noua sa calitate, Napoleon continuă politica promovată anterior. Pentru prevenirea comploturilor este accentuat controlul poliţienesc asupra societăţii: tribunalele speciale sunt conduse de „magistraţi pentru liniştea publică”, se reintroduce practica trimiterii la închisoare fără judecată sau arestul la domiciliu, iar ministrul poliţiei beneficiază de puteri extinse.
Formarea unei noi nobilimi supuse împăratului ia amploare. Pe lângă curtea imperială se creează noi demnităţi ce aduc venituri şi privilegii deţinătorilor acestora. Generali merituoşi sunt ridicaţi la rang de mareşali ai Franţei şi împroprietăriţi cu vaste domenii.
Imperiul napoleonian a fost o perioadă de prosperitate economică pentru burghezia franceză. În industrie s-au introdus procedee şi maşini noi, în agricultură se generalizează consumul cartofului şi se descoperă procedeul extragerii zahărului din sfeclă, putându-se înlocui trestia de zahăr importată. Napoleon a iniţiat un vast program de construcţii: cheiuri şi porturi modernizate, drumuri peste Alpi, canale navigabile pe râurile interioare. În pictură şi arhitectură se impune stilul neoclasic ilustrat de David, pictorul preferat al împăratului, iar în artele decorative se vorbeşte de stilul Empire. Progresul ştiinţelor a fost urmărit cu interes de împărat iar savanţii au fost onoraţi şi promovaţi în Institutul Franţei. Matematicienii Monge, Lagrange, Laplace, Cauchy, fizicienii Arago şi Ampère sau Lamark sau Cuvier în domeniul ştiinţelor naturale, au activat în perioada napoleoniană.
Autoritarismul politic şi cumpărarea de favoruri au fost dublate de reorganizarea armatei. Principiile de bază ale acestui program erau asigurarea unităţii de comandă şi a flexibilităţii în acţiune. S-au creat unităţi de cca. 25 000-30 000 soldaţi, la care se adăugau corpuri de cavalerie, unităţi de artilerie şi mai multe unităţi de elită, între care cea mai importantă era Garda Imperială. Comanda unităţilor era asigurată de celebrii mareşali, precum Ney, Murat, Lannes, Soul, Jounot, Jourdin sau Bernadotte. A fost introdus serviciul militar obligatoriu pentru toţi tinerii între 20 şi 25 de ani. Astfel s-a format „Marea armată” care, în anii 1805-1806, număra cca. 600 000 de oameni. Este armata care va asigura gloria militară a împăratului în anii următori.
Îngrijorate de ascensiunea Franţei şi simţindu-se sfidate de proclamarea Imperiului, Anglia, Rusia, Prusia şi Austria formează cea de-a treia coaliţie antifranceză. Aceasta va prilejui însă cele mai faimoase victorii ale lui Napoleon Bonaparte.    
Începutul campaniei nu a fost tocmai fructuos pentru francezi: flota franceză a fost distrusă la Trafalgar (21 octombrie 1805) de amiralul englez Nelson şi Napoleon a trebuit să abandoneze planurile de invadare a Marii Britanii. Înfrângerea a fost decisivă de această dată, Anglia păstrând supremaţia asupra mărilor până la sfârşitul războiului. Pe uscat, însă, francezii sunt imbatabili. Întâi la Ulm, apoi la Austerlitz (2 decembrie 1805), în Boemia, Napoleon obţine strălucite victorii împotriva armatelor austriece şi ruseşti. Imperiul Habsburgic este forţat să încheie pace separat, la Pressburg (Bratislava), 26 decembrie 1805, pierzând Veneţia şi Dalmaţia. Napoleon desfiinţează în 1806 Sfântul Imperiu Romano-German creat în 962 de Otto cel Mare şi comasează statele germane în Confederaţia Rinului al cărei „protector” se proclamă. În toamna anului 1806 Prusia sare în ajutorul aliatelor sale, declarând război Franţei. Soarta i-a fost rapid decisă, Prusia fiind înfrântă în numai 6 zile în bătălia de la Jena. Berlinul era ocupat şi din acest oraş a fost impusă blocada continentală împotriva Angliei (noiembrie 1806). Se interzicea orice comerţ sau corespondenţă cu insulele britanice şi se declanşa un necruţător război vamal. Rămasă singură, Rusia a fost înfrântă la Eylau (8 februarie 1807) şi Friedland (14 iunie 1807). Cea de-a treia coaliţie antifranceză înceta să mai existe.
Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată, o parte din teritoriile Prusiei fiind reunite în Regatul Westfaliei, Marele Ducat al Varşoviei, înfiinţat cu acest prilej, şi alte state înfiinţate de Napoleon fiind puse sub conducerea diverşilor membri ai familiei împăratului sau a unor aliaţi fideli. Mai importantă era însă alianţa cu ţarul Rusiei, Alexandru I, împreună cu care a împărţit practic Europa. Era momentul de apogeu al marelui imperiu napoleonian.
În timpul campaniei împotriva celei de-a treia coaliţii, Napoleon a folosit şi o nouă armă, cea economică. Nereuşind să se confrunte direct şi decisiv cu armata engleză, Napoleon încearcă să sufoce economia engleză, punând-o în imposibilitatea de a-şi vinde produsele, prin blocada continentală. Blocada trebuia să aibă şi un al doilea efect: să protejeze economia franceză, să asigure acesteia noi pieţe de desfacere.
În pofida contrabandei care a înflorit pe coastele Atlanticului, efectele blocadei au început să se arate curând. În 1811, balanţa de plăţi a Angliei se dezechilibrase vizibil şi, dacă evenimentele politico-militare nu ar fi luat o direcţie favorabilă Angliei, perspectivele sale economice ar fi fost sumbre.
Încercarea Franţei de a impune blocada întregii Europe a condus-o însă spre noi conflicte care, deşi i-au mărit teritoriul, au apropiat sfârşitul Marelui Imperiu. Napoleon a fost nevoit să ocupe Portugalia şi Statul Papal, în 1807-1808 şi apoi Spania, în 1808. Reacţia imediată a Austriei se încheie însă cu o nouă înfrângere, cea de la Wagram (5 iulie 1809). A fost ultima mare victorie a lui Napoleon.
Marele Imperiu ajunsese la întinderea sa maximă: Franţa în graniţele sale naturale (Rin, Alpi, Pirinei), teritoriile anexate, statele satelit (formal independente, dar conduse de membri ai familiei Bonaparte), statele aliate – Austria, Prusia, Rusia – aduse pentru anumite perioade de timp sub influenţa Franţei, pe căi diplomatice sau militare. Chiar şi Suedia a trebuit să accepte, în 1810, un mareşal francez ca moştenitor al tronului.
Îndelungii ani de război începeau să-şi arate efectele. Criza financiară reapare, Napoleon fiind nevoit să reintroducă taxe pe care el însuşi le înlăturase în trecut. Războiul devine tot mai costisitor, iar efectele sale economice nu mai sunt evidente, burghezia nu-l mai sprijină pe suveran cu entuziasmul de altădată. Recoltele proaste din 1811 au făcut să reapară criza alimentară şi, o dată cu ea, raţionalizarea consumului, chiar şi pentru armată. Obligat să intervină în Spania şi Portugalia, unde blocada era tot mai des încălcată, Napoleon înregistrează şi primele insuccese militare. Războiul de gherilă declanşat de spanioli blochează în peninsulă trupe dintre cele mai bune.
În noul context politico-militar, stabilitatea alianţei cu Rusia intra pe o pantă descendentă. Interesele divergente din zona Balticii, din Marele Ducat al Varşoviei şi problemele ridicate de nerespectarea blocadei continentale, îl determină pe Napoleon să atace Rusia. A fost decizia sa fatală, căci, spre deosebire de campaniile sale anterioare, nu şi-a mai putut învinge adversarul într-o luptă decisivă. Victoria de la Borodino împotriva generalului Kutuzov nu a putut salva situaţia. În 7 septembrie 1812, Napoleon intra în Moscova, dar oraşul era în ruine. Fără a găsi o soluţie de aprovizionare şi în condiţiile venirii iernii, Napoleon ordonă retragerea. Hărţuită permanent de cazaci, decimată de boli şi de cumplita iarnă rusă, întâlnind în calea sa oraşe şi sate distruse, Marea Armată de la începutul campaniei a fost pierdută în stepele Rusiei.
Încurajat de rezultatul războiului, ţarul Alexandru I pune bazele celei de-a patra coaliţii antifranceze. Formată din Prusia, Rusia, Anglia şi Austria, aceasta a acţionat în condiţii favorabile: Marea Armată pierise, războiul de gherilă din Spania bloca numeroase alte trupe, populaţia din restul imperiului era tot mai ostilă, resursele la care putea apela Napoleon pentru refacerea armatei erau tot mai limitate. În aceste condiţii, Napoleon este înfrânt în Bătălia Naţiunilor de la Leipzig (16-19 octombrie 1813), Parisul este cucerit (31 martie 1814), iar împăratul obligat să abdice (6 aprilie 1814) şi să se retragă pe Insula Elba.
Imediat după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost readuşi la tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Această revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaţilor, între care au intervenit repede divergenţe. Unitatea coaliţiei a fost însă salvată chiar de Napoleon. Încurajat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte Insula Elba, se întoarce la Paris pentru a fi reîntronat, fără să se tragă nici un glonţ, urmând să înceapă aventura celor 100 de zile. Acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815. Silit din nou să abdice (22 iunie 1815), Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena (octombrie 1815), unde a murit în condiţii neclare, câţiva ani mai târziu (5 mai 1821).   
Concluzionând, perioada 1795-1815 în care Napoleon guvernează Franţa, acesta concentrează puterea politică în mâna sa, instaurând un regim autoritar întemeiat pe cenzură şi control poliţienesc, fiind totodată o perioadă în care se realizează nenumărate reforme în domeniul legislativ, administrativ, fiscal, juridic şi în învăţământ şi economie. În aceeaşi perioadă harta politică a Europei suferă anumite modificări prin intervenţiile lui Napoleon în încercarea de a forma Imperiul universal, lucru care a stârnit de fiecare