1
HEGEMONIA OTOMANĂ (1526 – 1593)






•    INSTAURAREA HEGEMONIEI OTOMANE

•    STATUTUL ŢĂRILOR ROMÂNE

•    PUTERE NOBILIARĂ ŞI ÎN STAT

•    CONFRUNTĂRI POLITICE ÎN CONTEXTUL RIVALITĂŢII OTOMANO-HABSBURGICE

•    CURENTE SPIRITUALE ŞI CULTURALE





HEGEMONIE = faptul de a avea rolul de conducere, supremaţie, dominaţie, de obicei a unui stat faţă de alte state - din fr. hégémonie


•    INSTAURAREA HEGEMONIEI OTOMANE
După o pauză de trei decenii, în cursul căreia regiunea Dunării de Jos nu a mai cunoscut confruntări majore, ofensiva otomană şi-a reluat cursul vertiginos în această direcţie în 1521. La adăpostul situaţiei de calm relative pe care o creaseră la frontiera dunăreană a imperiului lor prin acordurile încheiate cu Ungaria, Polonia, Ţara Românească şi Moldova, sultanii Baiazid al II-lea şi în deosebi Selim I au întreprins un şir de mari campanii în Orient, în urma cărora dominaţia otomană s-a extins asupra unor vaste teritorii din Asia şi bazinul răsăritean al Mediteranei.
Masiva angajare a turcilor în Orient a dat un impuls proiectelor de acţiune antiotomană în Europa. În 1516, Papa Leon al X-lea a proclamat cruciada antiotomană, insă mai grave pentru Imperiul otoman au fost deciziile Congresului de la Viena (1515), în cadrul căruia Habsburgii au reuşit să-şi asigure, prin convenţiile încheiate cu Polonia şi Ungaria, succesiunea la coroana ungară. Acest fapt, care anunţa constituirea unei puternice grupări de forţe în Europa Centrală sub conducerea Casei de Habsburg, chemată să preia cu forţe sporite iniţiativa luptei împotriva Semilunei, a provocat acţiunea preventivă a Imperiului otoman. În 1521, Soliman Magnificul cucereşte Belgradul, iar în 1526 nimiceşte oastea ungară la Mohács.
Catastrofa de la Mohács a deschis în Ungaria lupta pentru puterea supremă între Habsburgi, care revendicau coroana ungară în virtutea acordurilor de la Viena, şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, susţinut de majoritatea nobilimii ungare, tradiţional ostilă habsburgilor, şi sprijinită de turci. Dubla alegere regală, cea a lui Ferdinand de Habsburg si cea a lui Ioan Zápolya in cursul anului 1526, a declanşat conflictul armat între cei doi pretendenţi.
Câţiva ani mai târziu, ţelurile politicii ungare a sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord intre Zápolya şi Ferdinand de Habsburg (Oredea, 24 februarie 1538), care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urmă la coroana ungară.
Consecvent cu ţelul politicii sale in europa Centrală, acela de a menţine Ungaria în neutralitate, în afara coaliţiilor antiotomane, Soliman întreprinde o nouă campanie după moartea lui Zápolya (iulie 1540), ocupă Ungaria Centrală pe care o transformă in paşalâc (1541), punând o barieră fermă expansionismului habsburgic spre Răsărit.
Desprinderea Transilvaniei din Regatul ungar şi integrarea ei în acelaşi sistem internaţional cu Ţara Românească şi Moldova a consolidate mult raporturile dintre cele trei state şi s-a aflat la originea unor proiecte şi acţiuni commune.
Evenimentele din 1541 au desăvârşit procesul transformării Dunării, de la Buda şi până la vărsarea ei în Marea Neagră, în frontieră şi linie strategică a Imperiului otoman.
Deşi nu au reuşit sa realizeze decât intermitent obiectivele lor răsăritene în secolul al XVI-lea, Habsburgii, prin iniţiativele lor, prin înfruntarea lor permanentă, activă sau latentă, cu Imperiul otoman, prin reacţiile pe care acţiunile lor le-au provocat din partea Porţii Otomane, au influenţat puternic desfăşurările politice din ţările române. Antagonismul dintre Habsburgi şi Otomani pentru succesiunea ungară şi pentru spaţiul carpato-dunărean s-a răsfrânt abundant asupra istoriei româneşti în secolul al XVI-lea.

•    STATUTUL ŢĂRILOR ROMÂNE
Ţările române au reuşit să-şi păstreze şi în secolul al XVI-lea existenţa statală, în ciuda raportului nou de forţe creat în Europa Răsăriteană de marile victorii ale sultanului Soliman I. Proiectele sau încercările Porţii Otomane de a le transforma în teritoriu islamic s-au lovit de o puternică rezistenţă ăi au fost în cele din urmă abandonate. Autonomia statală s-a menţinut aşadar, dar ea a fost sensibil diminuată.
Ţara Românească şi Moldova au continuat să fie guvernate de principi autohtoni, dar Poarta îşi atribuie tot mai mult dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel principiului dinastic şi vechiului drept de alegere al boierimii. Învestiţi în domnie cu însemnele puterii conferite de sultan, domnii tind să fie asimilaţi cu înalţi dregători ai Porţii Otomane. Unii dintre ei guvernează sub protecţia gărzilor turceşti. Teritoriul ţărilor române e recunoscut intangibil, dar Imperiul procedează în câteva rânduri la amputări teritoriale în folosul său. În schimb, dreptul ţărilor române de a-şi conseva administraţia şi instituţiile laice şi ecleziastice, care le excludeau pe cele ale islamului, a rămas intact.
Sub presiunea noilor realităţi, Moldova şi Ţara Românească îşi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe plan extern. Acţiunile diplomatice ale domnilor români fie se încadrează în sistemul diplomaţiei otomane, fie se desfăşoară fără ştirea Porţii, în încercările lor de emancipare de sub tutela otomană. După 1526, obligaţia de a furniza ajutor militar Porţii, ocolită în practică adeseori în trecut de domni, devine tot mai mult o realitate, participând la campanii în interesul acesteia.
Din simbol al recunoaşterii puterii otomane, cum fusese în trecut, tributul (haraci) a devenit o realitate apăsătoare, sporul său care a atins cotele cele mai înalte în deceniul al şaptelea şi al nouălea al secolului al XVI-lea, indicând gradul de dependenţă a celor două state româneşti faţă de Înalta Poartă.
Haraciul nu constituia decât una din modalităţile de exploatare a resurselor economice ale celor două ţări, valoarea lui fiind egalată curând şi depăşită de cea a peşcheşurilor, daruri către sultan şi dregătorii săi, ocazionale la început, dar instituţionalizate cu vremea.
Poziţia Ţării Româneşti şi a moldovei faţă de Imperiul otoman s-a deteriorat considerabil în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea din toate punctele de vedere: economic, juridic şi politic. Sporurilor necontenite ale cuantumului tributului şi mai ales ale celorlalte obligaţii în bani şi în natură, livrărilor forţate de produse la preţuri impuse, datoriile imense contractate la Istambul de pretendenţii la domnie, penetraţiei masive a cămătarilor şi negustorilor levantini pe teritoriul celor două ţări le-au corespuns în sfera politică numirea arbitrară a domnilor de către Înalta Poartă, aşadar suprimarea drepturilor lor de a-şi alege conducătorii şi degradarea lor progresivă, în fapt, la condiţia de reprezentanţi ai sultanilor asimilaţi înalţilor săi demnitari.
Constituită în principat autonom sub suzeranitate turcescă Transilvania s-a bucurat de un statut superior faţă de cel al Ţării Româneşti şi al Moldovei. Deosebirea de statut se explică în primul rând prin poziţia principatului, care cuprinde şi Banatul şi un şir de comitate la apus şi nord, denumite Partium.
Autonomia principatului s-a manifestat prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe, care era doar confirmat şi învestit cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Împreună cu instituţia supremă a puterii, ţara îşi conservă şi întregul ei sistem tradiţional de guvernământ. Tributul impus principatului era mult mai redus ca şi peşcheşurile şi prestaţiile în produse, faţă de cele impuse celorlalte două ţări româneşti.
Deşi îngrădiţi de suprevegherea Porţii Otomane, principii Transilvaniei au iniţiative de politică externă şi în afara sistemului otoman de interese. Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii şi legăturile lor cu Polonia au limitat simţitor dependenţa principatului de Poarta Otomană, sub raportul politicii externe.

•  
1  PUTERE NOBILIARĂ ŞI STAT
Noua conjunctură externă – instaurarea dominaţiei otomane şi agravarea exploatării economice de către Poarta Otomană în cayul Ţării Româneşti şi al Moldovei, luptele între Habsburgi şi turci în cel al Transilvaniei – au favorizat în cele trei ţări tendinţa de consolidare a puterii nobilimii pe plan social şi politic. Mai precoce în Transilvania, unde realizase mari progrese încă din epoca anterioară, ofensiva seniorială şi nobiliară înregistraseră însemnate succese şi la sud şi la răsărit de Carpaţi, îndeosebi spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în ciuda rezistenţei puterii domneşti şi a tradiţiei ei de guvernare autoritară.
Restaurat legal în Ungaria în câteva rânduri de către Dieta regatului sub presiunea puterii centrale, vechiul drept al ţăranilor dependenţi de a părăsi domeniul nu a fost reintrodus şi în Transilvania, unde legarea de glie s-a menţinut necontestată în cursul secolului al XVI-lea. În raporturile sociale, nobilimea transilvană îşi impuse categoric interesele, iar principatul nu le-a mai pus în discuţie.
La obligaţiile în muncă şi în redevenţe în natură sau bani către stăpînii de pământ se adăugau cele către stat, dintre care unele noi, rezultate din situaţia politică modificată a Transilvaniei: contribuţia în bani pentru plata tributului către sultan, dările în bani sau corvoade pentru întreţinerea fortificaţiilor şi în general pentru susţinerea efortului militar şi divese subsidii impuse de puterea centrală.
Dieta, care apăra interesele celor trei ,,naţiuni” cu drept de reprezentare şi participare la viaţa politică, a legalizat luteranismul (1557), calvinismul (1564) şi antitrinitarismul (1571). Împreună cu catolicismul ele alcătuiesc cele patru ,,religii recepte”, adică oficial recunoscute. Modalitatea înlăturării românilor, care alcătuiau majoritatea populaţiei, din viaţa politică a principatului a rămas, ca şi înainte confesiunea, ortodoxismul fiind o religie neacceptată de constituţie.
Una din atribuţiile principale ale Dietei era alegerea principelui, alegere ce trebuia ratificată de Istambul, dar şi adoptarea legilor.
Oprimată de o fiscalitate din ce în ce mai apăsătoare, care îi smulgea la scurte intervale însemnate sume de bani, greu lovită de efectele devalorizării rapide a monedei de argint curente, mica proprietate ţărănească din Ţara Românească şi Moldova cedează în a jumătate a secolului al XVI-lea sub presiunea marelui domeniu laic şi ecleziastic. Împreună cu pământul, ţăranii îşi înstrăinează şi libertatea, intrând în rândul şerbilor (rumâni – vecini).
Absenţa unui principiu succesoral stabil la domnie a dat luptei pentru putere un caracter crud şi sângeros. Domnii, nesiguri pe puterea lor, au recurs frecvent la acţiuni de decimare a boierilor, înăbuşind opoziţia lor reală sau potenţială tot mai primejdioasă pe măsura extinderii puterii sociale şi economice a boierimii (Mircea Ciobanul , Alexandru Lăpuşneanu). La rândul lor, boierii nu ezitau să-i ucidă pe domnii potrivnici intereselor şi politicii lor.
Instabilitatea, larg favorizată de politica otomană, a fost trăsătura dominantă a vieţii politice a Moldovei şi Ţării Româneşti în vremea când s-au stins dinastiile întemeietorilor celor două ţări: Basarabii şi Bogdăneştii.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea însă, idealul statului boieresc se conturează foarte clar în ambele ţări şi cunoaşte un început de înfăptuire.

•    CONFRUNTĂRI POLITICE ÎN CONTEXTUL RIVALITĂŢII OTOMANO-HABSBURGICE
Viata politica a tarilor romane a dost dominate in secolul al XVI-lea de imbinarea dintre luptele interne, generate de alternativa regim autoritar sau putere nobiliara, si optiunea intre suzeranitatea otomana si cooperarea cu habsburgii. Din jocul foarte schimbator al fortelor care se confruntau in raport cu aceste chestiuni capitale au rezultat principalele tendinte si evenimente in viata politica a celor trei tari, ale caror legaturi politice s-au consolidate considerabil dupa 1526.
Rolul esential al Transilvaniei in lupta dintre cele doua imperii pentru succesiunea regatului ungar dupa Mohács a facut din acesta tara teatrul unei puternice concurente politice. Rivalitatea dintre Ioan Zapolya, sprijinit de turci, si Ferdinand de Habsburg a devenit acum realitatea politica principala, in raport cu care s-a fixat atitudinea fortelor in joc.
Anexarea Ungariei Centrale la Imperiul ottoman si constituirea Principatului Transilvaniei nu au pus capat rivalitatii otomano – habsburgice. Dupa moartea lui Ioan Zapolya, lupta pentru putere se intensifica in Transilvania al carei guvernator, episcopul Gheorghe Martinuzzi, impus de sultan, deschide curand negocierile cu Ferdinand. Nici campania otomana din 1542, la care a participat si Petru Rares, reconciliat cu sultanul si readus de acesta in domnia moldovei, nu a reusit sa incline decisive balanta in favoarea fiului minor al lui Zapolya, Ioan Sigismund, si a mamei sale, regenta Isabella.
Pacea turco-imperiala din 1568 care avea sa ramana in vigoare timp de peste doua decenii, instaurarea lui Stefan Bathory la conducerea Transilvaniei, sub protectia otomana, infrangerea rascoalei Moldovei sub Ioan Voda au consolidat mult hegemonia otomana in spatial romanesc. Dominatia otomana, agravata de criza economica a Imperiului, se asaza mai apasator decat in trecut asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, care cunosc acum perioada celei mai grele exploatari a resurselor lor.
Opresiunea otomana, devenita insuportabila, a precipitat adeziunea celor doua tari la marea coalitie antiotomana cunoscuta sub numele de Liga Sfanta.

•    CURENTE SPIRITUALE ŞI CULTURALE
Secolul al XVI-lea a cunoscut in lumea romaneasca cea mai mare inflorire a culturii ortodoxe traditionale, de expresie slavona, si inceputul declinului ei. Limba slava continua sa indeplineasca functia ,,sacra” asumata in secolele anterioare. Mijloc de comunicare a adevarurilor bisericii, ea a servit in acelasi timp cancelariei domnesti si, in general, scrierilor inspirate de sfera oficiala a domniei.
In manastiri, in cele din Moldova mai ales , larg sprijinita de domnie, continua cu zel activitatea de transcriere a principalelor texte bisericesti, a unor scrieri laice bizantine in traducere slava si a unor opera juridice.
Inmultirea manuscriselor cuprinzand culegeri cu norme juridice preluate din dreptul bizantin, pravile, exprima de asemenea efortul domniei de a-si impune autoritatea in sfera justitiei prin extinderea dreptului scris in detrimental traditiei si a justitiei orale intemeiate pe traditie.
La comanda directa a unora dintre domnii Moldovei, un sir de clerici invatati au redactat in limba slavona cronici care infatiseaza istoria tarii de la moartea lui Stefan cel Mare pana in ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Aceste scrieri, care fac tranzitia intre analele secolului al XV-lea si cronicile secolului al XVII-lea reflecta ideologia politicii autoritare a domniei si sprijinul de care aceasta s-a bucurat din partea bisericii, cu exceptia situatiilor cand domnii au tradat conditiile pactului originar, cand s-au indepartat de invataturile traditionale ale bisericii pravoslavice sau cand i-au spoliat bunurile. Sub raport formal, cronicile moldovenesti se afla in mare masura sub influenta retorismului modelului din care s-au inspirit, cronica bizantina a lui Manasses in versiunea slava.
Continuitatea istoriografica a fost asigurata in generatia urmatoare de calugarul Eftimie, a carui cronica, intocmita din ordinal lui Alexandru Lapusneanu, expune evenimentele dintre 1551 si 1554, fireste, tot in optica domniei. Cronica justifica executarea boierilor rebeli si exaltata devotamentul domnului fata de biserica.
Scrierile in limba slavona erau accesibile doar infimei minoritati a stiutorilor de carte laici si mai ales oamenilor bisericii. Marea masa a populatiei, necunoscatoare a slavonei, si in general a scrisului, nu avea acces decat la operele literare in limba romana, care circulau oral in cea mai mare parte. Aceasta literature de circulatie orala, ,,ocreatie fara sfarsit” (N.Iorga), a contribuit la mladierea limbii romane, la pregatirea ei pentru functia de limba a literaturii scrise, evolutie care incepe sa-si croiasca drum in secolul al XVI-lea.
Realizarea cea mai originala si impresionanta a artei moldovenesti in secolul al XVI-lea e pictura bisericeasca exterioara, inovatie a epocii lui Petru Rares. Larga desfasurare a acestei picture, in centrul careia se afla tema Judecatii de Apoi, poarta si amprenta tensiunilor politice si confesionale care au dominat societatea moldoveana la mijlocul secolului al XVI-lea. Jocul cromatic original si aparitia elementului folcloric dau o puternica amprenta locala acestei ramificatii inseminate a picturii de traditie bizantina.
In 1521, un orasean din Campulung-Muscel, pe nume Neacsu, a trimis judelui Brasovului. Johannes Benckner, un mesaj scris in limba romana cu vesti importante privitoare la pregatirile militare ale sultanului Soliman al II-lea. Scrisoarea lui Neacsu dezvaluie aptitudinile scrisului laic din acea vreme de a inlatura invelisul slavon in care se afla constrans de cateva secole, puternic aparat de traditia oficialitatilor laice si ecleziastice. Expansiunea in Europa central- rasariteana a curentelor Reformei declansate de Martin Luther in Germania, extindere care nu a ocolit spatial romanesc, a precipitat daca nu chiar a declansat un effort sustinut de introducere a limbii romane in biserica, de inlaturare a monopolului slavonei in scrisul si cultul bisericesc.
Dupa cateva carti aparute la mijlocul secolului al XVI-lea la Targoviste, carti de cult tiparite in slavona, tiparul din Tara Romaneasca a emigrat in Transilvania, poate si din cauza suspiciunii turcesti fata de cuvantul tiparit. O data cu tiparul a trecut muntii sic el mai de seama slujitor al sau in lumea romaneasca a secolului al XVI-lea, diaconul Coresi.
Sub influenta directa sau indirecta a Reformei, luterana sau calvina, au aparut tipariturile in limba romana. Textele sacre au format obiectul acestor tiparituri au fost poate traduse inca dinainte, din initiativa unor curente straine ortodoxiei; dar tiparirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania si a clericilor romani care au aderat la initiative lor.
Curentului reformat ii apartin: Catehismul( Sibiu-1544), Tetraevanghelul (Brasov-1561), care argumenteaza pe baza textelor testamentare necesitatea folosirii limbii poporului in savarsirea ritualului bisericesc; Pravila (Brasov-1560), Apostolul (Brasov-1566, Cazania, Molitvenicul, Psaltirea (Brasov-1570), Liturghierul (Brasov-1570), Palia (Orastie-1582).
Consolidarea Contrareformei in spatial romanesc in ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, cooperarea curentului de restauratie catolica cu reactia ortodoxiei impotriva curentelor novatoare in biserica au pus capat efervescentei scrisului si tiparului romanesc.
Desi incercarea Reformei de a impune limba romana in biserica s-a incheiat cu un esec, marele current de traducere in limba romana a textelor sacre, dintre care cele considerate mai insemnate  au fost multiplicate prin tipar, a lasat urme adanci in cultura romaneasca, pregatind mare opera de romanizare a scrisului in secolul urmator.




Bibliografie:
-Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea, Pompiliu Teodor - ,,Istoria Romaniei”, editura Corint, Bucuresti, 2005