1
Geto-dacii, înaintaşii
poporului român



    Pământul românesc este unul din cele mai frumoase şi mai bogate din întreaga lume.
    Întotdeauna a fost o legătură între istoria unui popor şi pământul pe care îl locuieşte. Aşezarea acestui pământ, înfăţişarea şi bogăţia lui determină în bună parte viaţa poporului respectiv. Faptul apare cu atât mai evident cu cât e vorba de o epocă mai îndepărtată. Pe măsură ce sporeşte civilizaţia, adică sporesc mijloacele prin care spune sau modifica mediul fizic, însemnătatea acestuia scade; ea nu va dispărea însă niciodată. De aceea e necesar înainte de a începe povestirea vieţii unui popor să cunoaştem locurile pe care a trăit şi trăieşte el.
    „Documentele istorice, descoperirile arheologice atestă faptul că pe teritoriile de bază ale vechii Dacii s-a accentuat procesul de formare şi dezvoltare a poporului român, acesta continuându-şi aici existenţa neclintit, muncind şi creând, păşind mereu înainte pe calea progresului şi civilizaţiei (…)” – Nicolae Ceauşescu.
    Regiunea carpato-danubiano-pontică a oferit în toate vremurile, condiţii favorabile pentru dezvoltarea omului şi închegarea societăţii omeneşti. Ea a constituit o unitate fizico-geografică distinctă, caracterizată printr-o proporţie echilibrată a diferitelor forme de relief: munţi, coline, platouri, câmpie, lunci şi litoral. Carpaţii, Dunărea, Marea definesc individualitatea teritoriilor româneşti. În regiunile de munte se găseau peşteri, care au fost primele adăposturi ale omului preistoric, iar pe plaiuri, în depresiuni, pe terase, în apropierea lacurilor şi în special în valea Dunării şi pe litoralul Mării Negre s-au înfiripat de timpuriu aşezări omeneşti, a căror continuitate a durat milenii.  
    Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul ţării noastre arată că încă din cele mai îndepărtate vremuri « acum peste un milion de ani » existau în aceste părţi ale Europei cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului, atunci când el se forma prin muncă şi cadrul unei colectivităţi, ea însăşi în curs de închegare. Uneltele, atât de primitive sub raportul tehnic şi funcţional, găsite în ultimele două decenii pe Valea Oltului, a Argeşului şi a afluenţilor acestora, prezintă cea mai veche mărturie a muncii omului din întreaga Europă sud-estică şi de încadrare a regiunii carpato-dunărene în aria de antropogeneză.
    Descoperiri
                  arheologice făcute
                               pe Văile Oltului şi a Argeşului



    Multe milenii, până către 10.000 î.Hr., dezvoltarea comunităţilor omeneşti a fost neîncetată, în întreaga epocă, numită de specialişti paleolitic, verigile materiale ale acestei epoci acoperă toate zonele ţării, aşa cum atestă descoperirile arheologice.
    La sfârşitul acesteia se trecuse la o viaţă stabilă şi treptat se ajunge la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domestice, cele două forme fundamentale ale economiei epocii numite neolitic, a cărei dezvoltare se încheie înainte de 2.000 î.Hr. Din această epocă a rămas o bogată moştenire în domeniul vieţii materiale şi spirituale, pe care o vor fructifica şi dezvolta mai departe neamurile tracice. În mileniile al V-lea şi al VI-lea î.Hr. a înflorit în spaţiul carpato-danubiano-pontic o civilizaţie unitară în aspectele ei generale şi cu particularităţi regionale reprezentate convenţional prin numirile culturilor neo-eneolitice (ultimele din faza de tradiţie spre epoca bronzului) de pe teritoriul ţării noastre: cultura Boian, Vădastra, Gumelniţa, Petreşti, Hamangia, Cucuteni (cu splendida ei ceramică pictată), etc. Moştenirea fondului neolitic şi eneolitic stă la baza perioadei de tranziţie spre epoca bronzului tracic, în ultimele secole ale mileniului al III-lea î.Hr. În această perioadă se pun bazele neamurilor tracice, având loc şi procesul de indoeuropenizare (fenomen lingvistic).
    La cumpăna dintre mileniul al III-lea şi mileniul al II-lea î.Hr., neamurile tracice se constituiseră şi se individualizaseră în masa indoeuropenilor.
    În cursul mileniului al II-lea î.Hr., tracii au creat o remarcabilă civilizaţie a epocii bronzului, pe care V. Pârvan o compara cu o civilizaţie miceniană din Grecia şi bazinul Mediteranei. În structura sa, această civilizaţie de etnicitate tracică era unitară şi de o mare vitalitate.
    Tracii au exploatat zăcămintele de cupru din Transilvania şi au dezvoltat o avansată metalurgie a bronzului. Produsele atelierelor tracice s-au răspândit, pe calea schimbului intertribal, până departe spre vest şi est. Armele tracice de bronz erau renumite şi rivalizau prin formă, decor, eleganţă şi eficienţă cu cele ale civilizaţiei miceniene. Cu foarte mare pricepere meşterii traci din mileniul al II-lea î.Hr. şi din primele secole ale mileniului următor lucrau obiecte de aur, îndeosebi podoabe (brăţări, cingători, pandantive, cercei, etc.).  
    Începând cu secolele XII-XI î.Hr. tracii au început să stăpânească cunoştinţele tehnologice legate de metalurgia fierului, care va juca un rol important în dezvoltarea forţelor de producţie. Primele obiecte de fier apar pe teritoriul României după 1.200 î.Hr. şi se vor înmulţi mereu, fierul fiind folosit abia în epoca de afirmare a lumii geto-dace.
    În secolele VIII-VII î.Hr. se constată în aria de locuire a tracilor cristalizarea unei unităţi de cultură pe care arheologii o numesc cultura Basarabi, după o localitate din judeţul Dolj. Aceasta ocupă o mare arie geografică, al cărei centru era axat pe Carpaţi. Din punct de vedere etnic, această cultură este tracică, în cadrul ei individualizându-se ramura de nord a tracilor, geto-dacii. Ei constituiau o puternică grupare etnică, lingvistică, economică, de civilizaţie, iar în vremea lui Burebista au înjghebat cea mai vastă unitate politică. Şi pe plan spiritual, geto-dacii se manifestau în cadrul aceleiaşi unităţi. Ei locuiau pe întreaga arie geografică dintre pantele de nord ale Munţilor Haemus (Balcani), Carpaţii Păduroşi la nord, litoralul de nord al Pontului Euxin şi Tyras, spre est, Dunărea mijlocie şi Morava către vest şi sud-vest. Pe această întinsă vatră, geto-dacii au creat o civilizaţie materială şi spirituală superioară aceleia a neamurilor învecinate. Poporul român avea să se formeze, ca grupare etnică, lingvistică şi spirituală, pe toată această arie geografică locuită de geto-daci şi pe care avea să se petreacă, diferenţiat, procesul contopirii, împletirii celor doi factori fundamentali ai etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman.
    Geto-dacii au intrat în lumina istoriei scrise încă de la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., când Darius, regele perşilor, întreprindea în anul 514 î.Hr. expediţia împotriva sciţilor şi păşea în Balcani; el întâlnea la nord de Haemus pe geţi, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum spunea Herodot, istoricul grec din secolul al V-lea î.Hr., care a relatat expediţia persană. Dintre toţi tracii, numai geţii s-au opus cu armele „Marelui rege”. Relatarea lui Herodot este deosebit de importantă, întrucât ea dovedeşte că geţii de la nord de Balcani şi dinspre Pontul Euxin dispuneau de organizare militară capabilă să încerce o opunere „marei armate”  a regelui persan, fapt care postulează existenţa în secolul al VI-lea î.Hr. a unor structuri politici-administrative cu premise mai vechi. De aceea, se poate vorbi despre geto-daci ca grupare etnică cel mai târziu în secolul al VI-lea î.Hr. Geţii sud-dunăreni sunt menţionaţi de izvoarele scrise ale antichităţii în sec al IV-lea î.Hr., şi anume în 339 î.Hr., cu prilejul expediţiei lui Filip al II-lea al Macedoniei împotriva sciţilor. În aceste împrejurări, izvoarele amintesc un „rege al istrianilor”, al geţilor de la Istros, de la gurile Dunării, o căpetenie a unei uniuni tribale getice, care se găsea pe linia tradiţiei organizării social-politice a geţilor din vremea lui Darius I. Continuând politica macedoneană a tatălui său, Alexandru Macedon  a ajuns în 335 î.Hr. la Dunăre şi a trecut la nord de acest fluviu, unde izvoarele antice menţionează acum prezenţa geţilor, care dispuneau şi de o puternică armată, de 10.000 pedestraşi şi 4.000 călăreţi. Forţa şi coeziunea geţilor se vor resimţi spre sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. şi începutul celui următor, când în fruntea unei puternice formaţiuni politice şi militare se va găsi Dromichaites, învingătorul în două rânduri al lui Lysimach, rege macedonean al Traciei, pe care l-a luat prizonier. Puterea militară şi politică, dar şi viaţa economică prosperă, a făcut ca regii geţi, Zalmodegikos (secolul al III-lea î.Hr.) şi apoi Burebista să devină protectorii cetăţilor greceşti, Histria, Tomis şi Callatis, care se întemeiază începând de la jumătatea secolului al VII-lea î.Hr. pe ţărmul Pontului Euxin, în mediul etnic şi de civilizaţie getic. Relaţiile cu coloniile greceşti, cu negustorii greci, au avut un caracter reciproc. Geto-dacii au fost influenţaţi de lumea elenică şi elenistică, dar ei au asimilat în mod creator elementele de civilizaţie şi-au păstrat originalitatea şi varietatea. De asemenea şi contactul cu civilizaţia, dar în special cu arta persană din epoca achemenizilor a stimulat apariţia şi dezvoltarea unei arte proprii traco-getice, fără a diminua puterea de creaţie originală a acestuia. Acelaşi lucru s-a petrecut cu influenţa scitică.
    Geţii şi dacii constituiau acelaşi popor, care vorbeau aceeaşi limbă tracică. Acestei unităţi lingvistice îi corespundea unitatea etnică, de civilizaţie şi economică. În afară de descoperirile arheologice, sunt concludente şi relatările autohtonilor antici. Trogus Pompeius făcea precizarea că „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii”, că sunt o mlădiţă a celor dintâi. Strabon arată că „dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii” – cea tracică. Pliniu cel Bătrân vorbea de geţii „pe care romanii îi numesc daci”. Termenul de daci îl întâlnim prima dată la Iulius Caesar, cuceritorul Galiei, iar pe acela de Dacia la Tacit şi Agrippa. Strabon relata că „geţii sunt care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre Izvoarele Istrului” subliniind prin aceasta deosebirea doar teritorială dintre daci şi geţi. Termenul de geto-daci este folosit ca şi acela de traco-geţi sau traco-geto-daci, pentru a scoate în evidenţă unitatea etnică şi originea tracică a geţilor şi dacilor.
    Pe întreaga arie de locuire, aceştia au creat o civilizaţie unitară, cu toate înrâuririle venite din afară. Deosebit de concludentă în această privinţă a fost evoluţia ceramicii, constatându-se un permanent progres, atât în tehnică, în repertoriul de forme, dar şi în ornamentare. Roata olarului e cunoscută încă din secolul al V-lea î.Hr. Alături de imitaţii după prototipuri străine, dar trecute prin sensibilitatea proprie, meşterii olari autohtoni au modelat forme de vase luate din fondul tracic hallstatian (prima epocă a fierului) fie în tehnica tradiţională, cu mâna, fie cu cea nouă şi mereu perfecţionată, cu roata olarului. Tradiţiile tracice moştenite din prima epocă a fierului s-au păstrat şi în modul de construcţie, de fortificare a cetăţilor şi aşezărilor geto-dacice, unde se întâlnesc, ca şi în epoca anterioară, folosirea valurilor de pământ, a şanţurilor de apărare si a palisadelor, în special în regiunile de şes, de dealuri, ba chiar şi în zonele subcarpatice, ca la Ocniţa – Buridava, judeţul Vâlcea. Cele mai răspândite aşezări de tip „dava” se aflau în Muntenia şi Oltenia; s-au descoperit „dave” şi în Dobrogea la Beidaud şi Beştepe, care prezintă analogii ca cele de la Popeşti pe Argeş şi de la Tinosu, ele fiind fortificate numai cu şanţuri şi valuri de pământ. Similitudini se întâlnesc în secolul V-IV şi în Moldova la Stânceşti şi lângă Piatra Neamţ.   
    În societatea geto-dacă din secolul al IV-lea î.Hr. s-au petrecut structurări ce au dus la conturarea unei aristocraţii tribale, din mijlocul căreia s-au ridicat unele căpetenii care deţineau o poziţie militară şi economică mai de seamă. Cu această aristocraţie (tarabostes – nume traco-getic al nobililor) întreţineau legături comerciale negustorii greci din coloniile de la Pontul Euxin, de la Marea Adriatică şi din alte centre elenice. Arta „princiară”, aşa de concret documentată prin importante tezaure de aur şi argint, din morminte sau din alte descoperiri ca acelea de la Agighiol (judeţul Tulcea), Băiceni (judeţul Iaşi), Craiova, Peretu (judeţul Teleorman), Poiana Coţofeneşti (judeţul Prahova) de unde provine binecunoscutul coif de aur, o capodoperă a artei traco-getice, toate aparţin vârfurilor aristocraţiei autohtone şi dând măsura unei vieţi de bunăstare şi de fast.
    Către sfârşitul secolului al III-lea şi îndeosebi în secolul al II-lea î.Hr., se constată în toată aria de locuire a geto-dacilor o creştere a populaţiilor. Hărţile întocmite cu aşezările deschise, cu cele fortificate, cu cetăţi, necropole (cimitir subteran în antichitate, nekropolis – cetatea morţilor) şi morminte izolate, oglindesc acest fenomen important demografic. La baza progreselor realizate în această perioadă în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale a stat, în primul rând, metalurgia fierului, a cărei dezvoltare a fost favorizată de bogăţia minereului de fier şi de stăpânirea procedeelor tehnologice avansate de către maeştrii locali. În multe regiuni au fost descoperite cuptoare pentru reducerea minereului, cât şi unelte specializate în prelucrarea fierului. În procesul reducerii minereului s-a constatat că dacii erau în posesia unor cunoştinţe superioare acelora ale celţilor. Meşterii locali au folosit, de asemenea, şi argintul, creând opere de mare valoare artistică. Au fost descoperite multe tezaure de argint (fibule, coliere, brăţări, pandantive, lanţuri, vase elegante, etc.), asociate uneori cu monede, care ajută datarea. Unele obiecte de lux erau din argint aurit. Dacii au creat deopotrivă şi remarcabile obiecte de artă lucrate din fier şi frumos împodobite, spre exemplu, învelişul scutului descoperit în cetatea Piatra Roşie din Munţii Orăştiei, având un decor cu motive ornamentale vegetale, zoomorfe şi cu caracter geometric, de veche tradiţie.
    Încă înainte de epoca lui Burebista, geto-dacii şi-au organizat viaţa socială în jurul unor aşezări fortificate, dar o adevărată arhitectură de piatră, o caracteristică de fort a civilizaţiei dacice, se va dezvolta în perioada clasică a acesteia, adică în secolul I î.Hr. şi în secolul I d.Hr, deci în vremea celor două mari personalităţi ale geto-dacilor: Burebista şi Decebal.  
    Ştirile oferite de izvoarele literare privind secolele III-II î.Hr. sunt completate şi de o artă categorie de izvoare. Este vorba de cele numismatice, pe baza cărora s-a putut stabili că geto-dacii au avut o monetărie proprie (prototipul monetar fusese luat după moneda macedoneană). Studii aprofundate au determinat tipuri specifice de monede tradiţionale geto-dacice şi s-au întocmit hărţile de răspândire a acestora, care corespund unei formaţiuni social-politice, de caracter unional-tribal, premergătoare statului dac centralizat de Burebista. Moneda, legăturile comerciale cu negustorii greci şi romani, dezvoltarea meşteşugurilor şi exploatarea unei bogăţii naturale, cum era sarea, a dus la sfărâmarea legăturilor gentilice, trecându-se la constituirea comunităţilor teritoriale, care au facilitat închegarea politică a statului din vremea lui Burebista şi Decebal. În documentarea numismatică se întrevăd patru asemenea formaţiuni, «care în raport cu statul dac creat de Burebista pot fi considerate prestatale» una în partea centrală a Munteniei, a doua în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, a treia în Oltenia cu întindere şi la nord de Carpaţi şi a patra în Transilvania, pe Mureşul mijlociu, şi altele, dar, oricum, particularităţile oricărui tip monetar regional indică o unitate în diversitate, ce se regăseşte şi în alte sectoare. Progresele înregistrate în dezvoltarea culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor au creat premisele obiective ale trecerii la o fază superioară de organizare, cu caracter politic: STATUL.      







STATUL  CENTRALIZAT  ŞI  INDEPENDENT  GETO-DAC 
SUB CONDUCEREA  LUI  BUREBISTA 

În perioada secolelor IV-II î.Hr şi până în pragul secolului I î.Hr se realizează progrese însemnate, atât pe tărâmul vieţii materiale, şi cât pe acela al celei spirituale, politice şi sociale. Pe măsură ce se dezvoltau forţele de producţie, se adâncea structura unitară a civilizaţiei geto-dacice, în care se încorporau în chip organic elemente de cultură mediteraneană. Se perfecţiona organizarea social-politică şi se intensificau relaţiile economico-comerciale cu lumea din afară. Volumul importurilor elenistice începea să scadă treptat, în favoarea celor romane, al căror număr şi diversitate au sporit cu cât ne apropiem de epoca lui Burebista şi în timpul acestuia. Se constată o pătrundere şi continuă creştere a monedei Romei republicane, la care se alătura aceea a oraşelor greceşti de la Marea Adriatică, ceea ce indică o orientare spre lumea romanică vieţii economice a geto-dacilor. Moneda tradiţională a geto-dacilor a dispărut în primele decenii ale secolului I î.Hr. şi în locul ei, s-a răspândit moneda republicană romană şi imitaţiile acesteia, ieşite din atelierele dacice, ca cel de la Tilişca judeţul Sibiu. Prin folosirea monedei unice  în epoca lui Burebista şi Decebal se consolida şi entitatea economică a geto-dacilor şi intra în circuitul comercial universal de atunci, care era cel roman.
Din punct de vedere social, geto-dacii se găseau in secolul I î.Hr. şi în următorul secol în condiţiile unei societăţi specific structurate. Geto-dacii nu au cunoscut orânduirea sclavagistă. Ei au creat statul lor în condiţiile unei societăţi nesclavagiste. Fără îndoială că în comunităţile geto-dacice puteau să existe sclavi, dar aceştia nu au avut un rol hotărâtor în producţie. Izvoarele scrise din vremea lui Burebista nu dau amănunte despre structura societăţii, dar din relatările lui Dio Chrisostomul, contemporan al lui Decebal şi al împăratului Traian, aflăm că pătura conducătoare a societăţii o formau nobilii, care în limba traco-getică se numeau tarabostes, iar în cea latină pileati (pileus sau pilleus, căciula caracteristică). Alături de aceştia, se găseau membrii păturii celei mai numeroase a oamenilor liberi, capillati sau comati (cu părul în plete căzând pe umeri). Cele două categorii sau pături sociale au apărut reprezentate şi pe Columna lui Traian, pe Monumentul de la Adamclisi şi în alte documente antice. Din rândul nobililor se alegeau regii şi marii preoţi. Masa cea marea a populaţiei, capillati, nu constituia o pătură privilegiată.
Dezvoltarea economică şi socială a Daciei pre-romane s-a
reflectat direct în organizarea politică statală. „Pentru acele vremuri,, diferite formaţiuni statale ale dacilor au cunoscut o viaţă materială şi spirituală avansată – sublinia Nicolae Ceauşescu la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie 1982. Ele au întreţinut relaţii cu alte popoare şi civilizaţii din vecinătate”. Crearea statului condus de Burebista, şi în secolul I de Decebal, a reprezentat un moment de cea mai mare însemnătate pentru istoria poporului român, întrucât ridicarea geto-dacilor în vremea celor doi regi a imprimat un ritm accelerat întregii dezvoltării ulterioare. Jordanes (istoric got din secolul al VI-lea) aşează începutul domniei lui Burebista în jurul anului 80 î.Hr. Procesul de unificare a început mai înainte. Formaţiunile social-politice au fost incluse treptat într-un singur stat. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de dese războaie «scrie istoricul grec Strabon (secolul I î.Hr.)», getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, încât câţiva ani a creat un stat puternic (arhé) şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii, ba a ajuns să fie temut de romani…”. Din relatările lui Strabon rezultă că Burebista a pus capăt disensiunile ce aveau loc între diferite triburi sau uniuni de triburi care slăbeau puterea geto-dacilor. Concomitent cu opera de consolidare unei mari unităţi politice autohtone, Burebista a dus lupta împotriva celţilor din părţile de vest şi sud-vest ale Daciei şi împotriva bastarnilor germanici din estul şi nord-estul Daciei, consolidând străvechea stăpânire peste ţinuturile geto-dace, în care se instalaseră celţii şi bastarnii. Resturi ale acestor populaţii s-au topit în masa localnicilor. În lumina documentării şi cercetării actuale, nu suntem încă în măsură să răspundem cu certitudine dacă Burebista a început acţiunea de unificare a lumii geto-dace din zona extra-carpatică sau din cea intra-carpatică. Pornind de la modul în care se concentrează tezaurele monetare şi monede izolate, datând din a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr. şi de la începutul secolului următor, în ţinuturile de centru ale Munteniei, dintre Dunăre şi Carpaţi, se consideră că procesul de închegare a marii formaţiuni statale a putut începe din această zonă. Indiferent de unde s-a iniţiat procesul de unificare «din regiunea sud-carpatică sau intra-carpatică» cert este că Burebista a reuşit să cuprindă sub autoritatea sa toate zonele locuite de neamul geto-dac, în fruntea căruia s-a găsit aproape patru decenii. În tradiţia antichităţii greco-romane, Burebista apare ca o mare personalitate istorică, asemănătoare contemporanilor săi: Caesar, Pompei, Ariovist, Mithridate al V-lea Eupator şi Vercingetorix. În contextul existenţei şi activităţii acestor mari personalităţi din secolul I î.Hr. trebuie să fie înţeleasă şi aşezată marea operă de unificare a lumii geto-dacice, cât şi prestigiul de care se bucura regele geto-dacilor.
Dacă în domeniul vieţii economice se constată tocmai în vremea lui Burebista o masivă penetraţie a importurilor romane, în cel politi regele geto-dacilor a dus o acţiune antiromană , din cauza pericolului care îl prezenta înaintarea Imperiului spre Dunăre. În vederea preîntâmpinării unei asemenea înaintări, Burebista a înglobat în statul său toate cetăţile greceşti din aria de locuire dacică de pa litoralul nordic şi cel vestic al Mării Negre, de la Olbia (de la gurile Bugului) şi până la Apollonia (Sozopol astăzi, în Bulgaria). Prin încorporarea oraşelor greceşti sporea activitatea economică a statului dac şi se intensificau legăturile comerciale. În interiorul statului dac, negustorii şi meseriaşii greci puteau, de data aceasta, să circule în toată libertatea, să amplifice activitatea lor economică şi socială. Paralel cu consolidarea internă a statului, Burebista a asigurat liniştea şi la frontierele de vest şi sud-vest ale Daciei din vremea lui, fiind distruse, după cum se ştie, centrele celţilor.
Schimbările politice şi militare  generate de expansiunea romană în Balcani l-au determinat pe Burebista să acorde o atenţie sporită desfăşurărilor de la frontiera sudică a statului şi să organizeze o puternică armată, capabilă să stăvilească înaintarea legiunilor romane la nord de Dunăre. Geograful şi istoricul Strabon scria că Burebista putea ridica o armată de 200.000 ostaşi, număr impresionant de mare pentru acea vreme. Pentru a evita o confruntare directă cu Roma, Burebista a recurs la mijloace diplomatice, intervenind între conflictul dintre Caesar şi Pompei, luând partea celui din urmă. Potrivit inscripţiei lui Acornion, descoperă la Dionysopolis (astăzi Balcic, în Bulgaria), Burebista s-a folosit de aceasta pentru a purta tratative cu Pompei. Este semnificativ pentru poziţia şi prestigiul regelui, caracterizarea sa drept „cel mai mare rege din Tracia”, în amintita inscripţie. De altfel, mărturiile antichităţii «scrieri sau inscripţii» evidenţiază individualitatea statului dac şi puterea sa.
Cât priveşte organizarea internă, se poate aprecia că Burebista va fi introdus şi un sistem de legi, câtă vreme Strabon menţiona că şi prin „supunere faţă de porunci” Burebista a ridicat neamul său. Tot aşa regele geto-dac a procedat şi la o reformă religioasă ajutat de marele preot Deceneu, care era cel mai apropiat sfetnic, având o putere similară cu a unui vice-rege. Deceneu a asigurat continuitatea regalităţii prin faptul că el a devenit unul dintre cei patru, cinci basilei (conducători), păstrând prin aceasta şi tradiţia statală statornică de Burebista.                

STATUL  GETO-DAC  SUB DECEBAL  ŞI CONFRUNTAREA
SA MILITARĂ CU IMPERIUL ROMAN 

    Împărţirea vremelnică după moartea lui Burebista a statului centralizat nu a afectat unitatea de cultură, lingvistică şi economică a societăţii geto-dacice. Formaţiunile politice desprinse din statul lui Burebista au continuat să conserve în limitele lor teritoriale, aceleaşi structuri sociale şi politice.
    Unificarea lor şi-a asumat-o şi realizat-o regele dac Decebal (87–106), personalitate de mare orizont politic şi remarcabile însuşiri militare, care a preluat puterea în momentul când pericolul cuceririi Daciei de către romani devenise iminent. Acesta i-a determinat pe daci să ia măsuri de prevenire sau, cel puţin, de întârziere şi încetinire a înaintării romanilor. În legătură cu pericolul roman se explică şi ridicarea, iniţiată de Burebista, a puternicilor cetăţi de piatră din Munţii Orăştiei, potrivit unui plan bine conceput, care va cunoaşte în vremea lui Decebal cea mai mare desfăşurare. Pe întinsul teritoriu locuit de geto-daci se găseau numeroase aşezări fortificate şi cetăţi de piatră sau de lemn şi pământ. Acestea erau centre economice, militare, politice şi religioase şi în care limba traco-getică se numeau „dava”, în timp ce autorii greci foloseau termenul de ,,polis’’. Geograful Ptolemeu (secolul al II-lea) nota patruzeci şi patru asemene „davae” în Dacia. Asemene centre fortificate aveau în general un aspect cvasi-urban cu construcţii pentru ateliere şi sanctuare. Capitala regatului lui Decebal, pe care geograful alexandrin Ptolemeu o numea Sarmisegetusa Basileon, adică reşedinţă regală, care prezenta un amplu complex urban, aşa cum se vede şi astăzi prin monumentele ruine de la Grădiştea Muncelului. La geto-daci exista o arhitectură militară, impresionantă, una civilă şi alta religioasă. Centrul sistemului unitar defensiv era în Munţii Orăştiei, de el depinzând şi cetăţile din Munţii Apuseni, cum era cea de la Piatra Craivii şi cea din Carpaţii Orientali (cetatea de la Bâtca Doamnei – Piatra Neamţ) şi cei Meridionali (Polovraci – Gorj). Lor li s adaugă numeroase cetăţi, din pământ şi lemn în jurul Carpaţilor, care aveau aceeaşi funcţie de apărare. Cea mai impunătoare dintre cetăţile dacice cercetate până acum este cea de la Sarmisegetuza  dacică, a cărei suprafaţă cuprindea aproximativ trei hectare şi se afla la o altitudine de 1.200 m. Complexul militar de aici îi aparţinea şi ansamblul impunător al sanctuarelor din incinta sacră, unele având un plan rectangular, altele un plan rotund. Atât arhitectura militară cât şi cea religioasă, cu toate influenţele elenistice, sud-tracice, sau celtice, se sprijinea pe elemente tradiţionale esenţiale, opere şi ansambluri originale. Arhitectura dacică în piatră, dar şi din lemn, se află în legătură cu dezvoltarea metalurgiei, cu sporirea numărului şi diversificarea uneltelor de tot felul, dar mai ales, cu civilizaţia geto-dacică în ultimele trei secole înainte de cucerirea romană. Arhitectura militară şi aceea religioasă s-au realizat în cadrul unei societăţi bine articulate, coordonată şi apărată de o autoritate statală proprie. Impresionante construcţii de piatră dau şi ele măsura puterii politice, militare şi economice, care s-a sprijinit şi pe unitatea spirituală a geto-dacilor, aşa cum rezultă ea atât din izvoarele literare ale antichităţii, cât şi din descoperirile arheologice cunoscute până acum.
    Dovezile privind răspândirea şi utilizarea scrierii la geto-daci, îndeosebi după organizarea statului sunt izolate. S-a făcut dovada că scrierea grecească era cunoscută de aristocraţia locală în zona histro-pontică încă în secolul al IV-lea î.Hr. şi că în secolul I î.Hr. s-a putut folosi concomitent alfabetul grecesc şi cel latin, ca în secolul I să rămână în uz numai cel latin. Se cunosc numeroasele litere greceşti de pe blocurile de piatră de la Sarmisegetuza şi inscripţiile în limba greacă de la Ocniţa (vechea Buridava dacică), care redau titlul de basileu al unei formaţiuni politice locale statale din sec I î.Hr.
    În vremea lui Decebal romanii s-au stabilit definitiv la Dunăre. Dobrogea era încorporată în Imperiu. Decebal nu mai stăpânea nici cetăţile greceşti de la Pontul Euxin şi nici aria sud-dunăreană de etnicitate traco-dacică. În plus, pe o zonă adâncă la nord de Dunăre, se exercita o supraveghere din partea armatei şi flotei romane pe Dunăre. Romanii îşi întăreau pe fluviu, cu scopul de a preveni incursiuni ale dacilor şi de a slăbi rezistenţa acestora. Se poate chiar susţine că în epoca împăratului Augustus autoritatea romană se exercita până în Subcarpaţii Meridionali. În acea vreme au dispărut şi cetăţile „davae” dacice dintre Dunăre şi Carpaţi şi nu s-au mai refăcut, aşa încât această zonă nu a mai putut intra în sistemul de apărare a Daciei libere din timpul lui Decebal. În schimb, dacii, în epoca acestuia, au fortificat centrele de rezistenţă din Transilvania şi îndeosebi acelea din Munţii Orăştiei.
    În anul 87 armatele romane conduse de Cornelius Fuscus au fost înfrânte de daci şi comandantul a căzut în luptă, iar în anul următor, în 88, dacii au fost înfrânţi la Tapae în Banat. În 89 s-a încheiat pacea dintre Decebal şi Domiţian. Regele dac a devenind rege clientelar al statului roman. Domiţian se obliga să plătească regelui dac o sumă de bani anual, să-i dea instructori, maiştri, ingineri pentru construirea de fortificaţii şi maşini de război. Lui Decebal i se impunea condiţia de a îngădui trupelor romane de a trece teritoriul dac, în caz de război cu alte neamuri. Tratatul din 89 reprezintă un moment important în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, în procesul în procesul de contopire a celor doi factori, cel dac şi cel roman.  Se mai evidenţiază marea personalitate a lui Decebal, pe care Dio Cassius îl caracteriza în acest fel: „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a ieşi cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. După pacea din 89, când Roma însăşi recunoştea existenţa unui stat dac unic şi a unui singur rege, atât statul cât şi regalitatea îşi continuau existenţa.
    În urma încordării eroice din 101-102 şi 105-106 mare parte a Daciei devine provincie romană şi statul dac este desfiinţat. În vara anului 106, Sarmisegetuza este cucerită de romani, iar regele erou Decebal preferă să-şi curme viaţa decât să cadă în captivitate. A început o epocă ale cărei urmări în istoria poporului nostru au fost decisive prin simbioza daco-romană din secolele imediat următoare.

CONTINUITATEA DACICĂ SUB STĂPÂNIREA ROMANĂ  

În cele două războaie cu Imperiul roman, dacii suferiseră pierderi însemnate, majoritatea populaţiei dacice din Transilvania, Oltenia şi Banat continuând să trăiască sub stăpânirea Romei. Dăinuirea autohtonilor este demonstrată de numeroase şi variate documente.
Se cunosc, din diferite izvoare, o scriere de unităţi militare auxiliare de pedestraşi şi de călăreţi formate din daci pe vremea lui Traian şi a împăraţilor care i-au urmat la tronul Romei. Elementele de origine dacică sunt atestate epigrafic şi în unele legiuni romane. Recrutarea acestor soldaţi se făcea din Dacia romană unde exista o numeroasă populaţie autohtonă.
În inscripţiile latine din provincie apar nume traco-dacice, din care o bună parte aparţin autohtonilor şi nu coloniştilor. Numărul lor este mic: câteva procente din totalul numerelor atestate epigrafic, dar lucrul acesta este firesc. Populaţia dacică locuia mai ales la ţară; ea nu era obişnuită şi nici nu avea mijloace să ridice inscripţii costisitoare. Dacilor care locuiau la oraş, interesele practice le dictau să-şi afişeze cât mai puţin originea. Mulţi daci, în special din aristocraţie, au dobândit cetăţenia romană şi au luat, cu acest prilej, nume curat romane, care abundă în inscripţii. Este semnificativă în această privinţă, existenţa unor Aelii (care au primit cetăţenia de la Hadrian) originari din Napoca sau din teritoriul napocens.
Toponimia atestă prezenţa comunităţilor daco-getice, majoritatea covârşitoare a oraşelor provinciei Dacia poartă numele mai vechilor aşezări dacice, prelucrate de administraţia romană: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum. Dacice sunt şi numele râurilor: Maris (Mureş), Samus (Someş), Alutus (Olt), Tibiscum (Timiş), Sargetia (Streiul sau Apa Grădiştii)
Deosebit de semnificativ în această privită este cazul capitalei Daciei. Întemeiat în 108-110, acest oraş a puratat la început numele Colonia dacică, pe care Hadrian îl dezvoltă, adăugându-i, printre altele, şi apelativul indigen Sarmisegetuza, numele vechii capitale a lui Decebal. Acest gest al împăratului are sens numai dacă în provincie exista o numeroasă populaţie dacică, pe care Hadrian voia s-o integreze în noile rânduieli şi s-o atragă de partea sa prin sublinierea continuităţii dintre regatul lui Decebal şi stăpânirea romană.
Grăitoare, pe lângă alte argumente este descoperirea, în circa 100 de puncte de pe teritoriul Daciei romane, în special din Transilvania, a urmelor de cultură materială dacică datând din secolele II–III. Săpăturile efectuate chiar castrele romane de la Augustia (Breţcu, judeţul Covasna), Cumidava (Râşnov, judeţul Braşov), Micia (Veţel, judeţul Hunedoara( Gilău şi Bologa (judeţul Cluj), Buciumi (judeţul Sălaj), Porolissum (Moigrad, judeţul Sălaj), Orheiu Bistriţei (judeţul Bistriţa-Năsăud) au scos la iveală, amestecate cu obiecte romane, vase şi fragmente de vase dacice lucrate cu mâna, care nu puteau aparţine decât soldaţilor recrutaţi dintre băştinaşi. Vestigii s-au descoperit şi în alte complexe romane, cum ar fi cele de la Cinciş Sântămăria Orlea (judeţul Hunedoara). Despre multe dintre dintre tezaurele monetare ascunse în pământ în epoca romană s-a putut stabili că aparţineau autohtonilor, acumularea lor începând înainte de cucerirea traiană.
Datorită săpăturilor din ultimele trei decenii, astăzi se cunosc aşezări rurale aparţinând populaţiei dacice din provincie; asemenea descoperiri s-au făcut la Lechinţa de Mureş (judeţul Mureş), Coşolţ (judeţul Braşov), Sura Mică şi Slimnic (judeţul Sibiu), Obreja şi Noşlac (judeţul Alba). S-au descoperit şi cimitire dacice, cum sunt cele de la Soporu de Câmpie (judeţul Cluj), Obreja, Moreşti (judeţul Mureş), Locusteni (judeţul Dolj). Uşor de recunoscut după ritul de înmormântare (incineraţia) şi după materialul specific, mai ales ceramic, găsit, aceste necropole cuprinzând sute de morminte din secolele II–III sunt cea mai bună dovadă a dăinuirii masive a dacilor în epoca romană între fruntariile provinciei.
Vestigiile dacice din complexele arheologice romane şi vestigiile de factură provincial-romană din complexele arheologice dacice dovedesc contacte strânse, convieţuirea autohtonilor cu coloniştii, condiţie esenţială pentru înfăptuirea procesului romanizării.
Regiunile Daciei neocupate de romani au continuat să fie locuite de cei pe care istoriografia îi numeşte îndeobşte daci liberi. Numele unora din aceştia care nu erau sub dominaţie romană sun cunoscute: costobocii în nordul Moldovei şi în Ucraina subcarpatică, carpii în Podişul central moldovenesc, dar şi în ţinutul dintre Prut şi Nistru, precum şi aşa numiţii daci mari de la nord de provincia romană Dacia; pe alţi daci liberi din nord-vestul Daciei îl cunoaştem însă numai datorită descoperirilor arheologice (Medieşu Aurit, Lazori, Călineşti).
Vecinătatea provinciilor romane, Dacia, Moesia Inferioară şi Pannonia a făcut ca pe planul culturii materiale dacii liberi să fie destul de puternic influenţaţi de civilizaţia romană. În absenţa unei colonizări romane şi, deci, a unei convieţuiri între coloniştii latinofoni şi dacii liberi, în secolele II-III, procesul romanizării acestora din urmă s-a desfăşurat mai lent. Dimpotrivă, istoria consemnează conflictele relativ frecvente ale Romei cu dacii liberi, mai ales cu carpii, în secolul al III-lea.
Cassius Dio relarează că, în anul 180, guvernatorul Daciei, C. Vettius Sabinianus a supus 12.000 de daci mărginaşi, alungaţi din ţinutul lor de baştină, promiţându-le că le va da pământ în provincie. Nu se ştie dacă guvernatorul şi-a respectat promisiunea, iar dovezi arheologice despre asemenea colonizări nu există deocamdată. Totuşi, fenomenul colonizării nu poate fi principal negat; odată produs, grupurile de daci liberi aşezate în provincie au fost, desigur, supuse şi ele procesului romanizării.
Istoricul antic Eutropius relatează că, după cucerirea Dacei, Traian a adus în această provincie „din toată lumea romană, nesfârşite mulţimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor”. Inscripţiile descoperite atestă, într-adevăr, prezenţa în Dacia a unor colonişti veniţi din cele două Moesii, din Dalmaţia, din Pannonia, Noricum, Tracia, dar şi din alte ţinuturi, mai îndepărtate: Italia, Grecia, Asia Mică, Siria. Spre deosebire de alte provincii, unde colonizarea a fost mai mult sau mai puţin spontană, în Dacia ea a fost organizată de statul roman, dornic să împânzească acest bastion înaintat al Imperiului cu cât mai multe elemente romane. Desigur, alături de colonizarea oficială a existat şi una privată.
Relatarea lui Eutropius, confirmă descoperirile arheologice, dovedeşte că această colonizare oficială romană a fost masivă şi că ea a cuprins nu numai viitoare centre urbane, ci şi zone rurale ale provinciei. Deosebit de important este faptul, demonstrat documentele epigrafice (circa 2.000 de inscripţii latineşti faţă de numai 35 greceşti şi de câteva palmyriene), că elemente colonizate erau, în marea lor majoritate , latinofone, iniferent de originea lor etnică şi de provincia din care fuseseră aduse. Acest aport masiv de populaţie latinofonă a făcut din Dacia, chiar de la început, o provincie de limbă latină, comparabilă, din acest punct de vedere, cu provinciile accidentale ale Imperiului: Hispania, Gallia, Panonia, etc.
Caracterul atât urban cât şi rural al colonizării a făcut ca noii veniţi să ajungă, peste tot în provincie, în contact, cu autohtonii daci, împrejurare care a favorizat romanizarea acestora din urmă.     





    

1 SINTEZA  DACO-ROMANĂ  FACTOR  ESENŢIAL
ÎN  CONSTITUIREA  POPORULUI  ROMÂN  

    Roma a introdus în provincia Dacia o civilizaţie şi tehnică superioară. În agricultură, masivul brăzdar de plug de tip roman, mai productiv, l-a înlocuit cu cel traco-getic; uneltele meşteşugăreşti s-au perfecţionat şi ele, iar meşteşugurile s-au diversificat faţă de epoca anterioară. Productivitatea a crescut, în agricultură ca şi în meşteşuguri, satisfăcând nevoile unei populaţii considerabil sporite; chiar şi în aşezările autohtone, dacice ceramica de factură romană provincială, de bună calitate, lucrată exclusiv la roata olarului, este foarte frecventă, dacă nu chiar predominantă cantitativ. Au apărut meşteşuguri inexistente în epoca precedentă, cum ar fi fost acela al cioplitorilor de statui şi de inscripţii de piatră, acela de agrimensori, cărămidari, sculptori de geme şi altele. Meşteşuguri altădată exclusiv casnice (de exemplu ţesutul) au început să se practice în ateliere specializate. Avântul meşteşugurilor producătoare de marfă a determinat şi dezvoltarea comerţului. S-a construit o vastă şi bine întreţinută reţea de drumuri, au apărut şi au înflorit oraşe.
În Dacia romană se ridică sute de edificii monumentale de piatră nu numai de caracter militar sau religios, ci şi de caracter civil. Se răspândesc ştiinţa de carte şi utilizarea scrierii, atestate de numeroase inscripţii.
    Nu este mai puţin adevărat că această dezvoltare a provinciei a fost plătită cu preţul greu al jertfelor omeneşti.
    Organizarea provinciei s-a făcut după modelul roman.
    Punându-e în aspecte pozitive şi negative ale stăpânirii romane în Dacia, nu trebuie să se uite că pe pământul provinciei s-a petrecut fenomenul romanizării, că a avut loc o sinteză daco-romană, creatoare a unei noi civilizaţii şi a unui nou popor. Aş cum se arată în Programul Partidului Comunist Român: „cucerirea Daciei şi transformarea ei într-o provincie a Imperiului roman «cu toate aspectele negative pe care le-au avut» au dus la împletirea celor două civilizaţii, au determinat o nouă înflorire economico-socială a acestor meleaguri, şi-au pus amprenta asupra întregii evoluţii istorice ulterioare a societăţii din acest spaţiu geografic.”  
    Romanizarea reprezintă, în primul rând, un fenomen spiritual (acesta reflectându-se, uneori, şi în vestigiile culturii materiale). O populaţie oarecare poate fi considerată romanizată atunci când utilizează în viaţa cotidiană limba latină (indiferent de caracterul popular, rustic, la acesteia) şi când a dobândit o modalitate (forma mentis) romană, adoptând credinţele, obiceiurile şi alte elemente ale culturii spirituale romane.
    Pentru ca procesul romanizării unei provincii să se poată realiza era necesar ca două condiţii principale să fie satisfăcute. Cea dintâi era colonizarea intensă cu elemente latinofone, o colonizare care să nu se limiteze la centrele urbane, ci să pătrundă masiv în zonele rurale. A doua condiţie constă în convieţuirea reală şi permanentă a autohtonilor cu elementele colonizate.
    Formarea limbii române ca limbă romanică şi implicit, formarea poporului român cu fiinţa sa etnică proprie presupun fenomenul romanizării. Limba română nu a derivat din limba dacică; majoritatea fondului ei lexical principal şi structura ei gramatică sunt de origine latină. Etnogeneza românească are ca premisă fundamentală împletirea celor două civilizaţii «dacice şi romane» şi impunerea limbii latine din Dacia.
    În Dacia existau cele două condiţii esenţiale pentru înfăptuirea romanizării: colonizarea masivă, urbană şi rurală, cu elemente latinofone şi convieţuirea autohtonilor daci cu coloniştii Romei.
    În aceste condiţii, dacii din provincie, creatori ei însăşi ai unei civilizaţii avansate specifice celei de-a doua vârste a fierului, adoptă relativ repede elementele civilizaţiei romane superioare. Se impun mai întâi elementele culturi materiale romane (care coexistă, de alminteri, cu cele da factură dacică), apoi elementele de cultură spirituală şi în cele din urmă, limba latină.
    Caracterul oficial al limbii latine, limba armatei, a administraţiei şi a justiţiei, limba procesului de producţie, faptul că ea era singurul eficient de comunicare între coloniştii de origini atât de diverse, precum şi între aceştia şi autohtoni, superioritatea culturii romane care se difuza prin intermediul latinei, toate acestea au favorizat şi au grăbit romanizarea dacilor.
    În procesul de romanizare, rolul principal l-au jucat coloniştii agricultori, deoarece contactul cel mai extins dintre daci şi colonişti s-a produs în zonele rurale. Un rol important i-a revenit şi armatei romane din provincie. Răspândite în întreaga provincie, în interior ca şi la hotare, castrele (denumire dată taberelor fortificate de-a lungul frontierelor Imperiului roman) au fost, ţinând seama de lunga durată a serviciului militar, o adevărată şcoală latină pentru soldaţi. Aşa cum au demonstrat descoperirile arheologice din castre, o parte din efectele acestor trupe erau formate din daci. Stabilirea veteranilor lăsaţi la vatră în regiunile unde serviseră ca soldaţi, înrudirea lor cu autohtonii, poziţia superioară pe care o ocupau în aşezările unde se stabileau contribuiau la extinderea procesului de romanizare, conferindu-i un caracter permanent.
    Romanizarea fiind, în primul rând, un fenomen lingvistic, este mai dificil ca ea să fie sesizată arheologic. Totuşi, compararea datelor lingvistice, epigrafice şi arheologice permite formularea anumitor concluzii.
    Se ştie că un număr de cuvinte (160-170) din limba română sunt de origine traco-dacică, ele transmiţându-se limbii noastre prin intermediul latinei populare. Acest fond lexical este destul de însemnat, reprezentând cam 10% din fondul antic al limbii române; în orice caz, cuvintele româneşti de origine traco-dacică sunt mai numeroase decât, de exemplu, cuvintele de origine celtică din limba franceză.
    Prezenţa acestor cuvinte în limba română reprezintă rezultatul simbiozei coloniştilor latinofoni cu autohtonii daci şi al asimilării lingvistice a acestora din urmă.
    Chiar dacă, aşa cum s-a văzut mai sus, numărul antroponimelor autohtone în inscripţiile provinciei este redus, simpla lor existenţă demonstrează că o parte a dacilor a adoptat obiceiul roman de a ridica inscripţii funerare sau votive. De altminteri, trebuie să se ia în considerare şi faptul că cei mai mulţi dintre autohtoni care se romanizaseră într-atât încât să ridice inscripţii în limba latină îşi vor fi schimbat şi vechile lor nume dacice, adoptând nume romane. Analiza inscripţiilor duce la concluzia că mulţimea unor nume genetice ca Ulpii (cei mai puţini), Aurelii (mai numeroşi) şi Aurelienii (cei mai numeroşi) ilustrează, măcar în parte, dobândirea de către autohtonii daci, într-un ritm din ce în ce mai intens, a cetăţeniei romane.
    Progresul ral al romanizării se reflectă şi în crearea succesivă de oraşe (municipia şi coloniae) de-a lungul secolelor II-III.
    Convieţuirea autohtonilor daci cu coloniştii Romei a dus la o adevărată simbioză a lor şi la împletirea strânsă a celor două civilizaţii: dacică şi romană.   
    Viaţa urbană, cu aportul ei de confort şi de civilizaţie (pe plan material şi spiritual), i-a atras pe dacii locuitori în aceste centre sau în zonele învecinate. În relaţiile cu administraţia, cu coloniştii, cu armata au geto-dacii început să vorbească latineşte; pentru toţi cei care doreau să promoveze în ierarhia socială, cunoaşterea şi utilizarea latinei era o necesitate.
    Către mijlocul secolului al III-lea, Dacia se înfăţişa prin cea mai mare parte dacă nu chiar prin totalitatea populaţiei sale (urmaşi ai primilor colonişti şi autohtoni romanizaţi) ca o provincie puternic şi ireversibil romanizată, ca o parte componentă a zonei litorale a Imperiului.
    La mijlocul secolului al III-lea, criza generală a Imperiului îşi face simţite efectele şi în Dacia. Pe vremea împăratului Gallienus (253-268) se produce o netă înrăutăţire a situaţiei economice, ilustrată de reducerea circulaţiei monetare şi de încetarea emisiunilor monedelor provinciale. Totuşi, armata Daciei îşi face datoria şi atacurilor din afară afectează provincia numai într-o măsură redusă. Aceste atacuri supun însă linia Dunării la opresiune mereu crescândă şi împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în faţa unei grele dileme: să abandoneze Dacia, retrăgând armatele de aici pe linia Dunării, unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate sau pierdute ţinuturile sud-dunărene. Împăratul optează pentru prima soluţie, sacrificând Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din ordinul său, trupele şi administraţia romană părăsesc, în anii 271-272, provincia creată de Traian, lăsând pe loc o numeroasă populaţie latinofonă.         Relatările autohtonilor antici Eutropius, Rufius Festus, Scriptores Historiae Augustae, Iordanes cuprind referiri diverse în privinţa elementelor care au părăsit provincia la retragerea aureliană. Interpretarea lor cea mai raţională este aceea că Aurelian a retras armata, administraţia şi o parte din populaţie, ale cărei interese erau legate de stăpânirea romană; este o interpretare pe deplin confirmată de descoperirile arheologice, care demonstrează categoric continuitatea daco-romană în fosta provincie imperială.
    Deşi Aurelian retrăsese frontiera Imperiului pe Dunăre, armata romană deţinea, în continuare, numeroase puncte întărite pe ţărmul stâng al fluviului, la Gornea (judeţul Caraş-Severin), Dierna, Drobeta, Hinova (judeţul Mehedinţi), Bistreţ (judeţul Dolj) şi Smârdan, Celei (judeţul Olt). Mai mult, sub Constantin I, o parte a teritoriului nord dunărean (până la valul numit „Brazda lui Novac”) a fost realipită la Imperiu şi împăratul a construit mai multe poduri peste Dunăre. După o slăbire datorată năvălirilor gotice şi hunice, legăturile dintre cele două ţărmuri ale Dunării se intensifică din nou pe vremea lui Justinian (527-565).
    În tot acest timp (de al retragerea aureliană până la începutul secolului al VII-lea), Dobrogea a făcut parte integrantă din Imperiul roman (de răsărit), apartenenţă care a avut o certă însemnătate şi pentru consolidarea romanităţii nord-dunărene.
    De altminteri, retragerea aureliană, care nu s-a efectuat atât sub presiunea unor atacuri îndreptate împotriva Daciei, ci ca urmare a necesităţii de a întări linia Dunării şi apărarea provinciilor sud-dunărene, a lăsat să dăinuiască şi în Transilvania vechile aşezări. La Sarmisegetuza s-au descoperit ziduri ridicate în secolul al IV-lea şi s-a constatat că, tot atunci, porţile amfiteatrului au fost blocate, întreaga construcţie fiind transformată într-o fortăreaţă, pe care populaţia oraşului, mai redusă acum ca număr, era capabilă s-o apere, deşi nu mai putea străjui zidurile întinse ale fostei capitale.
    Numeroase obiecte de factură romană posterioare părăsirii au fost descoperite şi la Apulum (acum Alba-Iulia): opaiţe de lut, un pahar conic de sticlă, fibule datând din secolul al IV-lea. Locuitorii acestei aşezări au început, în prima jumătate a secolului al IV-lea, să-şi îngroape morţii în ruinele unor terme romane. Un fenomen asemănător se constată şi la Porolisum, unde, tor în ruinele unei clădiri din epoca romană, s-au descoperit morminte de inhumaţie (unele cu cutie de cărămidă) datând din secolul al IV-lea. La Napoca (astăzi Cluj-Napoca) sunt de amintit morminte de incineraţie, sigur posterioare retragerii aureliene, descoperite în suburbia Baci, mormintele de inhumaţie din străzile Avram Iancu şi Plugarilor, precum şi două cuptoare romane de olărie care au funcţionat şi în secolul al IV-lea. Într-o urnă funerară romană descoperită la Iernut (judeţul Mureş), alături de oasele umane calcinate se afla şi o monedă romană de argint, emisă în anul 275, deci după părăsirea provinciei. Viaţa continuă în aşezarea de la Obreja, iar locuitorii de la Taga (judeţul Cluj) se mută, în secolul al IV-lea, cu câţiva kilometri mai departe, într-un loc mai ferit. Aşezările daco-romane de la Biertan, Brateiu, Laslea (judeţul Sibiu) şi Sighişoara, aflate într-o zonă relativ retrasă pe valea Târnavei Mari, conturează imaginea unui colţ de provincie  după abandonarea oficială a Daciei.  
    Deosebit de semnificative pentru ilustrarea continuităţii sunt monumentele şi obiectele creştine (circa 20 la număr) datând din secolele IV-V. La Napoca o piatră funerară păgână a fost transformată în sarcofag şi „creştinată” prin incizarea unei cruci şi a literelor greceşti alfa şi omega. Tot aici, mormintele descoperite la periferia uneia din necropole romane par să fie creştine, judecând după orientarea lor constantă vest-est. Un monument „creştinat” a fost descoperit şi la Ampelum (astăzi Zlatna, judeţul Alba), în timp ce la Potaissa (astăzi Turda, judeţul Cluj) se cunoaşte o gemă cu scena Bunului Păstor, iar la Apulum şi Dej (judeşul Cluj) câte un opaiţ creştin (primul de lut ars, al doilea de bronz). Foarte important este donariul creştin (o parte dintr-un candelabru de bronz) cu inscripţia latină şi cu crux monogramatica descoperit la Biertan. Asemenea cruci monogramatice se mai cunosc, incizate pe vasele de lut ars, la Sarmisegetuza şi la Porolissum, în ultimul caz simbolul creştin fiind însoţit şi de o scurtă inscripţie latină.
    Creştinismul începe să se răspândească şi să se afirme în Dacia romanizată în secolul al IV-lea, adică după retragerea aureliană. Descoperirile arheologice dovedesc că el se răspândeşte numai în ţinuturile romanizate ale Dacei, adică printre daco-romani. În nici unul din complexele aparţinând  populaţiilor migratoare şi datând din secolul al IV-lea nu există obiecte cu caracter creştin; la aceste populaţii (goţi, gepizi), aşezate pe frontierele provinciei traiane, noua credinţă va pătrunde cel puţin un secol mai târziu.
    Continuarea circulaţiei montare pe teritoriul provinciei şi după Aurelian, deşi într-o măsură mai redusă faşă de perioada stăpânirii romane, reprezintă o altă dovadă certă a dăinuirii autohtonilor. Elocvent este faptul că majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt din bronz, iar altele, mai puţine, din argint. Se ştie că populaţiile migratoare nu foloseau şi nu acceptau monedele de bronz, preferând banii de argint şi, mai ales pe cei de aur. Circulaţia monedelor de bronz se explică, deci, numai prin răspândirea în fosta provincie a unei populaţii daco-romane, obişnuite cu folosirea monedei mărunte pentru nevoile vieţii ei economice locale. La Sarmisegetuza, Cipău (judeţul Mureş), Răcăjdia (judeţul Caraş-Severin) şi în alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede îngropate în secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure, cum sunt cele de la Dierna (Orşova), Hunedoara, Nireş (judeţul Cluj), începuse înainte de Aurelian şi continuase după abandonarea oficială a provinciei, aşa încât proprietarii lor nu puteau fi decât daco-romanii rămaşi pe loc.
    În noile condiţii istorice ale Daciei romanizate, cu o economie pe cale de a redeveni rurală, absenţa monumentelor epigrafice nu este de natură să surprindă. Totuşi, mărturiile nu lipsesc cu desăvârşire: inelul de argint de la Micia cu inscripţia „Quartine vivas”, donariul de bronz de la Biertan cu menţionarea numelui donatoriului („Ego Zenovius votum posui” şi înseamnă „Eu Zenovie am făcut această ofrandă”), inscripţia asemănătoare de pe fundul unui vas de la Prolissum şi cărămidă epigrafică de la Gornea (judeţul Caraş-Severin), toate datând din secolul al IV-lea, nu lasă nici o îndoială asupra limbii vorbite de cei care nu armaseră armata romană în replierea ei la sud de Dunăre; devreme ce Dacia devenise o provincie latinofonă, era absolut firesc ca locuitorii ei rămaşi pe loc să continue să vorbească latineşte. În Transilvania, pe lângă cimitire cu caracter gepid, s-au descoperit şi aşezări, la Moreşti şi Porumbenii Mici (judeţul Harghita) care aparţin populaţiei autohtone locuind împreună cu gepizii. Există o serie de descoperi arheologice concrete care aparţin autohtonilor daco-romani.
    Dovezi grăitoare al continuităţii daco-romane oferă şi lingvistica. Ea a stabili că numele râurilor Olt, Mureş, Someş, etc. derivă din denumirile foste în epoca romană: Alutus, Maris, Samus. Evoluţia acestor hidronime păstrează urme ale folosirii lor de către slavii aşezaţi pe teritoriul României în secolele VI-VII sau mai târziu, dar nu reprezintă nici o urmă de transmitere prin filieră germanică. Faptul acesta demonstrează că slavii au aflat denumirile râurilor nu de la vre-o populaţie germanică, ci de la daco-romani care vorbeau latineşte şi care păstrau hidronimele utilizate şi în vremea stăpânirii romane.
    Tot lingvistica arată că pe teritoriul fostei Dacii romane, limba latină a fost purtătoarea creştinismului. Într-adevăr, în româneşte termenii de bază privind doctria creştină sunt de origine incontestabilă latină: cruce, dumnezeu, înger, (a) cumineca, etc. cel mai semnificativ în această privinţă este termenul „biserică”. Numai în limba română şi în cea (şi cea reto-romană) s-a păstrat de din latineşte (de la basilica), în celelalte limbi romanice (franceza, italiana, spaniolă, portugheză) el derivând din termenul grecesc ecclesia (în franceză – église, în italiană – chiesa, în spaniolă – iglesia). Explicaţia acestui fenomen constă în împrejurarea că în secolul al IV-lea, când se produce înlocuirea basilica-ecclesia, daco-romanii nu mai aparţineai Imperiului. Dacă ei ar fi trăit la sud de Dunăre, în cadrul Imperiului ar fi pătruns această inovaţie şi în limba română, aşa cum s-a întâmplat la albanezi, care au termenul nou „qeshë”.
    Descoperirile arheologice şi numismatice, precum şi date lingvistice demonstrează inconsistenţa teoriei formulate de Robert Roesler în 1871, potrivit căreia românii ar fi apărut ca popor în Balcani, de unde ar fi migrat la nord de Dunăre abia în secolul al XII-lea; ceea ce ar explica atât caracterul sudic (bulgăresc) al elementelor slave din limba română şi adoptarea creştinismului în varianta sa ortodoxă slavă, cât şi prezenţa unor cuvinte albaneze sau absenţa elementelor germanice din limba română. Această teorie a fost combătută cu o serie de argumente de mai mulţi istorici ai acelui timp cum ar fi A.D. Xenopol şi B.P. Hasdeu.  
    În continuarea procesului de romanizarea la nordul Dunării au jucat, fără îndoială, un anumit rol şi relaţiile continue cu romanitatea sud-dunăreană, care se mai dezvoltă timp de peste trei secole sub scutul armatelor Imperiului. Aceste raporturi sunt dovedite de penetraţia continuă a monedelor romane de bronz (deosebit de puternică în perioada constantiniană) şi a diverselor produse romane.
    Răspândirea creştinismului de limbă latină la nordul Dunării constituie o altă dovadă temeinică a acestor raporturi. În noile condiţii, când Dacia nu mai făcea parte din Imperiul roman, propagarea noii credinţe nu putea avea loc decât prin misionari veniţi din dreapta fluviului. Tot din sud, din Imperiu, a ajuns la fosta provincie nord-dunăreană şi timpul specific constantinian de crux monogramatica, atestat prin descoperirile de la Biertan, Sarmisegetuza  şi Porolissum.
    Condiţiile istorice de la Dunărea de jos în secolele IV-VI au permis ca pe lângă circulaţia comercială a oamenilor şi a bunurilor şi pe lângă trecerea temporară a misionarilor spre nord să existe şi fenomenul mutării voluntare şi definitive. Spre nord puteau trece, în anumite momente, cei care fugeau de apăsarea fiscală a aparatului dominator roman sau de sclavie; în alte împrejurări, a putut avea loc o deplasare în sens contrar, adică de la nord spre sud, a celor care fugeau de ameninţarea incursiunilor barbare. De aici concluzia existenţei unor fenomene de admigraţie spre romanitatea nord-dunăreană şi chiar a unor fenomene de intermigraţie.
    Paralel, deşi nu neapărat sincronic, cu continuarea în profunzime a romanizării pe teritoriul fostei provincii are loc un progres de extensiune a romanităţii nord-dunărene, provinciale în ţinuturile neromanizate iniţial. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor orientali şi meridionali, care a permis, de exemplu, carpilor să pătrundă în Transilvania, a înlesnit şi trecerea elementelor latinofone dinspre provincie spre exterior. Este mai presus de orice îndoială că, în primul rând, păstorii cu turmele lor au profitat de absenţa unei graniţe păzite de trupe pentru a pendula pe ambele versante ale munţilor.
    Descoperiri arheologice recente au pus în lumină această extindere a populaţiei din Dacia traiană spre exterior. La Şercaia (judeţul Braşov) săpăturile au scos la iveală o aşezare dacică, pe care locuitorii au fost obligaţi s-o părăsească după victoria Romei, căci ea se afla în ţinutul dintre Olt şi Carpaţii meridionali, transformat într-o zonă militară de frontieră. După retragerea aureliană, în secolul al IV-lea, pe acelaşi loc se aşează oamenii veniţi din interiorul provinciei, purtători ai unei culturi materiale de factură provincială-romană , foarte probabil latinofoni. La Sărata Monteoru  (judeţul Buzău), în necropola slavă datând de la sfârşitul secolului al VI-lea şi din secolul al VII-lea, s-a descoperit pe lângă ceramica lucrată cu mâna, preponderentă cantitativ şi ceramică lucrată la roata rapidă, foarte, asemănătoare cu cea de la Moreşti. Această ceramică nu poate fi atribuită nici slavilor, care în vremea aceea nu adoptaseră încă roata rapidă, nici gepizilor, care n-au pătruns niciodată ţinutul Buzăului. Rezultă că, atât ceramica descoperită la Moreşti cât şi la Sărata Monteoru a aparţinut autohtonilor daco-romani, care populau dominant acea zonă subcarpatică.
    Procesul de extindere a romanităţii provinciale au durat secole de-a rândul. Etapele sale cronologice şi modalităţi concrete de manifestare urmează încă să fie stabilite de ştiinţa istorică. Cert este că la romanizarea treptată a ţinuturilor  nord-dunărene, din sera fostei provincii Dacia au contribuit atât provincia Moesia Inferioară, cât şi prelungirile acesteia la nord de Dunăre, în zona Barboşi – Şendreni în partea meridională a ţinutului dintre Prut şi Nistru.
    Limba română este o limbă romanică; ea este născută cin limb latină populară. Stabilizarea zonei în care s-a petrecut această evoluţie a latinei spre română însemnă rezolvarea problemei ariei etnogenezei româneşti.
    Evoluţia unei limbi se produce neconcomitent, pe nesimţite, ceea ce face imposibilă stabilirea unui moment al trecerii de la o limbă la alta, născută din cea dintâi. Se poate stabili însă o perioadă mai lungă în care deosebirile să fi ajuns destul de numeroase şi de pregnante pentru ca limba cea nouă să fie considerată drept o realitate. Stabilirea acestei perioade, în cazul limbii române, înseamnă rezolvarea aspectului cronologic al etnogenezei româneşti.
    Cercetările lingvistice confirmă că procesul formării şi desăvârşirii limbii române a avut loc pe o arie vastă, regiunile de la nordul Dunării, jucând un rol preponderent. S-a putut stabili că toponimia şi hidronimia Peninsulei Balcanice sun neromâneşti, cu excepţia câtorva elemente răsfirate din punct de vedere geografic şi de dată relativ (epoca medievală). În schimb, toponimia şi hidronimia României sunt româneşti în proporţie de 80%. E drept că unele din aceste denumiri pot fi mai noi, din epocile medievală şi modernă, dar nu poate fi acesta cazul tuturor. În adevăr, dacă data apariţiei multor toponime e greu sau chiar imposibil de precizat, dacă numeroase râuri de mărime mijlocie poartă nume slave, cele mai mari râuri ale României poartă nume vechi, dacice, folosite în epoca romană. Folosirea acestor hidronime timp de două mii de ani este o convingătoare demonstraţie a continuităţii de vieţuire.
    Studiul atât al fondului latin al limbii române cât şi al aportului slav pledează iarăşi convingător pentru aria preponderent carpato-dunăreană «şi nu balcanică» a etnogenezei româneşti.
    Într-adevăr, limba română prezintă, cum e şi firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice: italiana, franceza, spaniola, etc. Există însă şi trăsături care deosebesc limba română de limbile romanice apusene, căci ele s-au dezvoltat în arii geografice diferite.
    Până la sfârşitul secolului al XIX-lea , la sud de Dunăre, pe coasta Dalmaţiei, se vorbea o limbă romanică aparte: dalmata. Dacă poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, în vecinătatea ariei de formare a limbii dalmate, între cele două limbi ar trebui să existe asemănări specifice, adică asemănări proprii numai lor şi diferite de limbile romanice apusene. Astfel de asemănări nu există însă, ceea ce dovedeşte că româna s-a format departe de dalmată.    Elemente lexicale comune din limbile română şi albaneză, folosite de adepţii teoriei roesleriene pentru a afirma o geneză sud-dunăreană a românilor, se explică mult mai firesc  prin substratul traco-dacic al celor două idiomuri. De altminteri, dacă româna s-ar fi format pe acelaşi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar fi fost dialecte de aceleaşi limbi şi nicidecum două limbi complet diferite.
    Chiar şi cuvintele slave din limba română exclud partea vestică a Peninsulei Balcanice ca teritoriu de formare al poporului român. Acest elemente lexicale aparţin graiului răsăritean al limbii sud-slave şi prezenţa lor în română trebuie explicată prin prezenţa acestor slavi pe teritoriul României şi prin asimilarea lor de către autohtoni.
    Românii sunt numiţi vlahi în cele dintâi izvoare istorice care le atestă prezenţa la nordul Dunării. Vlah este un termen de origine germanică, prin care erau desemnate, în general, populaţiile latinofone sau romanice. În limba slavilor de sud, acest termen apare sub numele de vlah iar în limba slavilor de răsărit, sub forma de voloh. Formaţia sud-slavă a fost împrumutată de la bizantini (Blachos, citit Vlachos), iar în izvoarele medievale scrise în latineşte termenul apare sub forma de Blacus sau Vlachus. Faptul că slavii de răsărit numesc populaţia romanică de la nordul Dunării volohi şi nu vlahi dovedeşte că ei au cunoscut-o dintru început şi direct pe meleagurile respective, iar nu prin intermediul slavilor de sud. Dacă românii ar fi imigrat din sud prin secolele IX-XII, aşa cum pretinde teoria roesleriană, slavii răsăriteni ar fi denumit acest popor, nou pentru ei, cu termenul slav prin care era desmnat în sudul Dunării, adică vlahi.
    Termenul vlah a fost folosit si de alte popoare pentru a-i desemna pe români. Este de reţinut însă că românii înşişi s-au numit întotdeauna pe sine numai cu termenul români – rumâni (de la latinescul Romanus), iar limba – românească sau rumânească.
    Se ştie că limba românească medievală cuprindea un mare număr de cuvinte de origine sud-dunăreană, o parte din ele păstrându-se în limba română până astăzi. Cercetările lingvistice au stabilit că aceste cuvinte n-au pătruns în graiul autohtonilor nord-dunăreni decât începând cu secolul al IX-lea. Acesta este motivul pentru care cuvintele respective n-au fost supuse anumitor modificări fonetice, aş cum s-a întâmplat şi cu termenii de origine latină. De aici rezultă că în perioada exercitării influenţelor sud-slave, aceste fenomene fonetice îşi încetează existenţa.
    Acţiunea lor făcuse însă ca graiul daco-romanilor să se depărteze treptat de limba latină vorbită în epoca romană încât să poată fi considerat drept o latină aparte, o limbă romanică. Această limbă romanică, deosebită atât de latină cât şi de româna evului mediu poate fi numită limbă strămoşească sau protoromânească; ea reprezintă cea dintâi înfăţişare a limbii române.
    Întrucât influenţele sud-slave se exercită începând cu secolul al IX-lea, rezultă că limba protoromânească este anterioară acestui moment istoric. Se poate afirma, pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, istorice şi lingvistice că procesul complex al etnogenezei româneşti era în secolul al VIII-lea încheiat. La aceeaşi concluzie se poate ajunge făcând apel la antologiile pe care le oferă limbile romanice apusene, pentru care documentaţia ştiinţifică este mul mai bogată.
    Influenţele slave nu s-au exercitat asupra limbii latine populare vorbite în fosta Dacie traiană, ci asupra limbii protoromâneşti. Aceste influenţe n-au modificat structura gramaticală a limbii protoromâneşti, care cea latină; ele n-au făcut decât să-i îmbogăţească fondul lexical, conferindu-i înfăţişarea pe care i-o cunoaştem din documentele şi din cronicile medievale. Cu alte cuvinte, influenţele slave s-au grefat pe o structură pre-existentă, împrejurare care demonstrează că elementul slav a jucat un rol secundar în raport cu elementele de bază «dacic şi latin» ale limbii române.
    Evoluţia limbii române în secolele IV-VI a fost relativ unitară pe ambele maluri ale Dunării, căci fluviul n-a constituit niciodată o barieră de netrecut. Adia în anul 602, o dată cu mare invazie slavo-avară în Peninsula Balcanică, unitatea romanităţii daco-moesice, căreia Dunărea îi servea drept ax, s-a rupt. În aceste momente însă, evoluţia latinei spre protoromânească a fost destul de avansată, ceea ce explică faptul că aromâna, limba romanicilor din Peninsula Balcanică, nu este o limbă deosebită de limba română, ci este considerată un grai al acesteia.
    Poporul român s-a format, într-un proces de lungă durată, ca un popor romanic, din romanitatea estică, datorită colonizării şi romanizării Daciei traiane. Naşterea poporului român pe teritoriul patriei sal de astăzi a fost condiţionată de continuitatea de vieţuire a populaţiei latinofone şi după abandonarea administrativă a Daciei. Este sigur că la menţinerea şi la întărirea romanităţii din Dacia au contribuit efectiv elementele romanizate din Moesia Inferioară (inclusiv Dobrogea), pe care Dunărea nu le despărţea de teritoriile de la nordul cursului său. Aşa cum spunea Nicolae Ceauşescu: „în luptele grele şi în convieţuirea comună, timp de secole, a dacilor şi a romanilor s-a plămădit un popor nou, care a păstrat şi dezvoltat însuşirile şi virtuţile cele mai bune ale înaintaţilor săi.”  


BIBLIOGRAFIE  



Nicolae Braga – Urbanismul Daciei romane – Editura Facla, Timişoara 1980
Nicolae Stoicescu – Continuitatea românilor – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980
Izvoare şi marturii străine despre strămoşii poporului român – Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1980
Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Sociale si Politice; prof. univ. dr. Gheorghe I. Ioniţă; conf. univ. dr. Ioan Scurtu lector univ. Ştefan Ciobanu – Probleme fundamentale ale istoriei României – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti  1983