1  


ESCHIL – „Rugătoarele”




ESCHIL (AISCHYLOS) –   525-456 î. Hr, născut la Eleusis
    
    Poet tragic grec. A luptat la Maraton şi Salamina. Supranumit „părintele tragediei greceşti” pentru că i-a adus modificări profunde, introducând cel de-al doilea personaj şi folosirea decorului. Tragediile sale în număr de 90, dintre care numai şapte s-au păstrat integral („Şapte contra Thebei”, „Prometeu înlănţuit”, „Perşii”, trilogia „Orestia”: („Agamemnon”, „Hoeforele”, „ Eumenidele”) impresionează prin violenţa conflictelor, măreţia eroică a personajelor, stilul viguros şi intensitatea lirică. Geniu auster, patriot pasionat, Eschil a înfăţişat omul în luptă cu destinul implacabil.
    

    Cu drama „Rugătoarele” se deschidea o impunătoare construcţie eschiliană închinată destinului de revoltă, crimă şi patimă a fiicelor lui Danaos, celebre mai târziu pentru absurda pedeapsă la care au fost supuse în Infern. Eschil, inspirându-se îndeosebi din „Danaida”, epopee pierdută, a scris o trilogie legată („Rugătoarele”, „Egiptenii”, „Danaidele”), urmată de drama satirică „Amymone”. Din totul nu a supravieţuit decât tragedia întâi.
    Această dramă a fost socotită până de curând cea mai veche din cronologia eschiliană, datând cu puţin dinainte de anul biruinţei de la Marathon (490). Datarea se sprijinea pe mai multe temeiuri: protagonist era însuşi Corul, acţiunea era deosebit de simplă şi de puţină, se foloseau numai doi actori. Această convingere a fost însă zguduită de descoperirea unui papyrus pe care se afla inscripţionat faptul că Eschil a obţinut cu tetralogia cuprinzând „Rugătoarele” premiul întâi şi, la aceeaşi dată, Sofocle a obţinut premiul al doilea; ori, acesta din urmă nu ar fi putut să fie încununat înainte de 460.
    Personajele piesei sunt, potrivit obiceiului vremii, puţin numeroase şi anume: CORUL Danaidelor, DANAOS, PELASGOS, regele din Argos şi CRAINICUL fiilor lui Aigyptos.
    Acţiunea este simplă. Cele cincizeci de Danaide care alcătuiesc corul, refuzând căsătoria silită cu verii lor, pe care îi detestă, părăsesc împreună cu tatăl lor, Danaos, Egiptul natal, traversează apele Mării Mediterane şi îşi caută protecţie în Argos, cerşind-o vehement de la zeii cetăţii şi de la regele ţinutului, Pelasgos. Venit să afle ce doresc străinii care poposiseră pe meleagurile Argosului, basileul descoperă că Danaidele îi sunt de fapt rude îndepărtate şi originare din Argos.    
    Figura argienei Io, după unii întruchiparea lunii, identificată cu Isis – soţia lui Osiris – din mitologia egipteană, preoteasa Herei şi şi iubita lui Zeus, străbate nevăzută întreaga piesă. Io, fiica fluviului zeu Inahos ce uda ţara Argolida este transformată de Zeus în junincă, pentru a o scăpa de furia geloasei Hera. Aceasta îl însărcinează pe Argos cu supravegherea junincii, iar după ce monstrul este ucis de Hermes, porunceşte unei furii să se transforme în streche şi să o înţepe pe fiica lui Inahos. Aceasta fuge până în Egipt , unde Zeus îi redă înfăţişarea omenescă. Fiul lui Io şi al lui Zeus  se naşte prin atingerea şi răsuflarea zeului şi primeşte numele de Epaphos. Acesta are doi fii: Aigyptos şi Danaos, care la rândul lor au cincizeci de fii şi respectiv cincizeci de fiice, acestea din urmă fiind chiar Danaidele.
    Regele Pelasgos şovăie între posibilitatea pornirii unui război cu egiptenii şi răzbunarea zeilor. El cunoaşte însă preabine rânduiala, deopotrivă divină şi umană a dreptului de azil şi o împlineşte, chiar şi cu preţul izbucnirii războiului. Nu l-ar putea împiedica decât o singură putere, împotrivirea propriului popor. Dar basileul este însăşi întruchiparea bunului conducător, obişnuit să asculte părerile altora în adunarea oamenilor cetăţii şi să ia hotărâri numai în consens cu aceştia.
    Pe  urmele logodnicelor nesupuse zoreşte flota pretendenţilor, gata să le câştige, la nevoie, cu armele în mâini. Crainicul fiilor lui Aigyptos coboară pe uscat, formulându-şi pretenţia de a le lua pe cele cincizeci de fecioare cu el, dar este oprit de Pelasgos şi de poporul care a luat hotărârea de a le oferi protecţie Danaidelor.
    Încă din primul vers al dramei Zeus este invocat ca „Aphikor”, iar mai apoi ca „Hikesios”, ambele epitete având înţelesul de „ocrotitor al suplicanţilor”.
    Odinioară străinii erau socotiţi malefici sau duşmani şi ca atare trebuiau suprimaţi sau alungaţi. Din aceleşi motive petrecerea printre străini era considerată contaminantă şi călătorul, la întoarcerea acsă, trebuia să se supună unui ritual de purificare; de aceea exilul era pentru cei vechi o pedeapsă egală cu moartea.
    Mai apoi, în comunitatea umană s-a făcut un mare pas înainte în privinţa raporturilor cu străinii, trecându-se de la suspiciune la generozitate, de la respingere şi urmărire la înfiriparea dreptului de azil.    
   
1 E sigur că în zorii istoriei existau asemenea locuri sacre, altare, temple, statui divine, cetăţi de scăpare şi că, bineînţeles, anumiţi zei au devenit ocrotitori ai suplicanţilor.
    În viziunea lui Eschil, Zeus este o divinitate universală, însuşi principiul divin. El este deci, protectorul tuturor oamenilor, indiferent de obârşie, limbă, trecut, mai ales al celor care îl imploră prin rugile, gesturile şi însemnele suplicanţilor.
    O altă idee cuprinsă în dramă este aceea a dreptului femeii de a-şi accepta sau nu pretendentul. Autorul pare să ia poziţie împotriva şantajului în dragoste. Respinge oare tragediograful arhaicele şi ritualele răpiri de neveste?
    Corul danaidelor reprezintă personajul colectiv şi  principal al operei. Adepte ale celibatului, fetele lui Danaos se împotrivesc căsătoriei cu o tărie ce le-a lipsit femeilor sabine. Excesul emancipării şi negarea rosturilor naturale vor duce însă la degradare şi suferinţă. Prea multul non-conformism şi prea multa rebeliune deschid, în anumite împrejurări, calea defeminizării.
    Danaos, tatăl fetelor, le susţine pe acestea în acţiunile lor, chiar îndemnându-le să se opună însoţirii cu fiii lui Aigyptos. El le îmbărbătează şi le încurajează pe fecioare, sfătuindu-le să se roage zeilor cetăţii şi să se adăpostească lângă statuile sacre, pentru a nu fi prinse de verii lor.
    Regele Argosului, Pelasgos, reprezintă tipul bunului conducător, el refuzând să ia hotărâri majore fără consimţământul oamenilor pe care îi conduce, consultarea poporului dovedind respect şi reciprocă preţuire.
    Crainicul este reprezentantul fiilor lui Aigyptos; el le tratează cu asprime pe logodnicele fugare, fiind convins că a venit în Argos pentru a recupera ceea ce pierduse, considerându-le pe fete proprietatea de drept a egiptenilor.
    În conţinutul piesei, conform mitului lui Io, Eschil vorbeşte despre originea comună a grecilor şi a egiptenilor, dar  foloseşte simboluri contrarii: piele albă – piele tuciurie, grâu – papyrus, vin – bere, etc. Influenţele reciproce, dar mai ales cele dinspre sud spre nord, au început încă din perioada egeo-cretană şi miceniană, fiind oglindite în poemele homerice, apoi au sporit graţie comerţului dar şi a războaielor. Cu mai mult de un secol înainte de reprezentarea
„Rugătoarelor”, regele Amasis a îngăduit zidirea în delta Nilului a oraşului grecesc Naucratis.
    

    Este riscant a judeca partea în lipsa întregului. Cum se va fi înfăţişat tetralogia care povestea şi cânta despre Danaide? Ce spunea şi ce ascundea atenienilor?
    În piesa a doua, „Egiptenii”, avea loc probabil o bătălie cu invadatorii, în care cădea Pelasgos, iar Danaos era silit să-şi cedeze fetele biruitorilor, punând totodată la cale suprimarea acestora.
    În ultima tragedie, numită „Danaidele”, se petrecea sângeroasa căsătorie cu fiii lui Aigyptos, când, neînduplecatele mirese, cu excepţia uneia singure, Hypermestra, îşi înjunghiau în noaptea nunţii mirii; aici apare Afrodita decriindu-şi înrâurirea universală: „Dorinţa-l împinge pe sfântul Uranos să rănească ţărâna, dorinţa face ca Gaia să aibă parte de  nuntă, ploaia cade din pătimaşul Uranos şi-o fecundează pe Gaia, apoi aceasta naşte pentru oameni turmele de oi şi grâul dătător de viaţă al Demetrei, roadele pomilor se înmulţesc în urma unei nunţi uscate; eu însămi iau parte la toate acestea.”
    


    Dragostea este o forţă cosmică, de la poruncile căreia nimeni nu se poate sustrage nepedepsit. Tot aici trebuie să fi fost împărţite pedepsele fecioarelor ucigaşe.
    În drama satirică „Amymone”, care urma trilogiei, erau depănate întâmplările hazlii ale unei singure Danaide, care la sosirea în Argolida, plecând în căutare de apă, avea de luptat cu insistenţele unei cete de satiri; strigând după ajutor se salvează în braţele lui Poseidon, care face să ţâşnească din pământul sterp numeroase izvoare, ca un simbol al împăcării.
    Pretutindeni în vasta operă a lui Eschil puterile supranaturale sunt arătate a fi active în determinismul cosmic şi uman. Totul este rostuit de divinitate, pe cărările fatalităţii. Dar iată că, pândit fără încetare de nenoroc, de suferinţă şi de moarte, omul îşi făureşte o altfel de măreţie, în stare să-l structureze lăuntric şi să-l mântuiască: morala.