1 Ce este Partidul Comunist?


Cuvânt înainte

De peste 5.000 de ani poporul chinez a creat o civilizaţie splendidă pe pământul udat de fluviile Galben şi Yangze. În acestă perioadă de timp s-au perindat diverse dinastii, iar cultura chineză a cunoscut perioade de prosperitate şi declin. Pe scena istorică a Chinei au avut loc grandioase mişcări.

Anul 1840, considerat uzual de istorici ca fiind începutul erei contemporane a Chinei, a marcat începutul călătoriei Chinei de la tradiţie spre modernizare. Civilizaţia chineză a trecut prin 4 episoade de presiune. Primele 3 episoade sunt: invazia Beijing-ului de către forţa aliată anglo-franceză, la începutul anilor 1860, războiul sino-japonez în 1894 (numit şi războiul „Jiawu”), şi războiul ruso-japonez din nord-estul Chinei, în 1906.

Acestor 3 episoade de presiune, China le-a răspuns printr-un curent de occidentalizare, marcat de importul de bunuri şi arme moderne, reformele instituţionale din timpul „Reformei de 100 zile”  şi încercarea, de la sfârşitul ultimei dinastii Qing, de a crea o conducere constituţională, şi mai târziu, Revoluţia Xinhai .

La sfârşitul primului război mondial, China, deşi învingătoare, n-a fost inclusă pe lista celor mai mari puteri ale timpului. Mulţi chinezi au crezut că primele 3 răspunsuri la episoadele de presiune au fost greşite. Mişcarea „4 mai ” a condus la cea de-a patra încercare de răspuns la presiunile anterioare şi a culminat cu occidentalizarea completă a culturii chineze prin apariţia mişcării comuniste şi a revoluţiei sale extreme.

Acest articol tratează impactul mişcării comuniste şi al Partidului Comunist asupra civilizaţiei. Haideţi să aruncăm o privire mai atentă la rezultatul alegerii făcute de China, sau mai bine spus, la ceea ce a fost impus Chinei, după 160 ani, aproape 100 milioane de morţi nenaturale şi distrugerea aproape completă a culturii şi civilizaţiei tradiţionale chineze.


I. Fundamentul de violenţă şi teroare pentru obţinerea şi păstrarea puterii

„Comuniştii se feresc să-şi ascundă viziunile şi ţelurile. Ei declară deschis că ţelurile lor pot fi obţinute numai prin răsturnarea violentă a tuturor condiţiilor sociale existente” . Acest citat este luat din paragraful de încheiere al Manifestului Comunist, documentul principal al partidelor comuniste. Violenţa este unicul mijloc prin care partidele comuniste au câştigat vreodată putere. Această trăsătură de caracter a fost transmisă tuturor formelor ulterioare ale Partidului, apărute după naşterea sa.

De fapt primul Partid Comunist a fost stabilit la mai mulţi ani după moartea lui Karl Marx. După Revoluţia din Octombrie (1917) s-a născut „Partidul Comunist al Întregii Rusii”, mai târziu fiind cunoscut ca „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”. Acest Partid a crescut prin folosirea violenţei împotriva „claselor inamice” şi s-a menţinut prin violenţă împotriva membrilor Partidului şi a cetăţenilor de rând care au fost consideraţi trădători. În timpul „curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.

Partidul Comunist Chinez (PCC) a început ca ramură a Partidului Comunist Sovietic în cea de-a treia Internaţională Comunistă. A moştenit în mod natural înclinarea către crimă. Un exemplu care ilustrează acest fapt este că în timpul primului război civil dintre Kuomingtang (KMT) şi comunişti (1927-1936), populaţia din provincia Jiangxi a scăzut de la 20 milioane la aproximativ 10 milioane. Pagubele produse de PCC prin utilizarea violenţei pot fi deduse prin simpla examinare a acestor cifre.

Uzul violenţei poate fi inevitabil când se încearcă obţinerea puterii politice, dar n-au existat niciodată în istorie regimuri atât de dornice de omor ca cele conduse de partide comuniste – omoruri săvârşite în special în timpul perioadelor de pace. Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa PCC a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949.

Un exemplu excelent al utilizării violenţei de către PCC este sprijinul acordat Khmerilor Roşii din Cambogia. Sub conducerea Kmerilor Roşii au fost ucişi 25% din populaţia Cambogiei, multe victime fiind de origine chineză. China blochează şi acum aducerea, de către comunitatea internaţională, a Khmerilor Roşii în faţa justiţiei, pentru că acoperă rolul PCC în acest genocid.

PCC are legături strânse cu unele din cele mai brutale mişcări politice şi regimuri ale lumii. Pe lângă legăturile cu Khmerii Roşii, există relaţii cu partidele comuniste din Indonesia, Filipine, Malaezia, Vietnam, Burma, Laos, şi Nepal - toate fiind susţinute de PCC. Mulţi conducători ai acestor partide comuniste sunt chinezi; unii dintre ei încă se ascund în China în prezent.

Alte partide comuniste cu ideologie maoistă includ „Cărarea Luminoasă” din America de Sud şi „Armata Roşie Japoneză”, ale căror atrocităţi au fost condamnate de către comunitatea internaţională.

Una dintre teoriile pe care le folosesc comuniştii este darwinismul social. Partidul Comunist aplică teoria competiţiei darwiniste dintre specii în sfera relaţiilor şi istoriei umane, susţinând că lupta de clasă este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Lupta devine astfel „credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic. Cuvintele faimoase ale lui Mao Zedong trădează această logică a supravieţuirii celui mai puternic: „Cu 800 milioane de oameni, cum poate să funcţioneze fără luptă?”

O altă afirmaţie la fel de faimoasă a lui Mao Zedong este aceea ca Revoluţia Culturală „ar trebui desfăşurată la fiecare şapte sau opt ani” . Folosirea repetată a forţei de către PCC este un mijloc important pentru menţinerea conducerii. Scopul utilizării forţei este crearea terorii. Fiecare luptă şi mişcare au fost exerciţii ale terorii, inimile chinezilor tremurând de fiecare dată. Supuşi terorii, ei au devenit treptat înrobiţi sub controlul PCC.

Astăzi terorismul a devenit principalul duşman al lumii civilizate şi libere. Exerciţiul terorii violente al PCC s-a desfăşurat pe o scară şi mai largă, a durat mult mai mult, şi rezultatele sale au fost chiar mai devastatoare, datorită aparatelor de stat. Astăzi, în secolul 21, n-ar trebui să uităm acest caracter moştenit al Partidului Comunist, pentru că el va juca un rol crucial în destinul PCC.


II. Folosirea de minciuni pentru a justifica violenţa

Nivelul unei civilizaţii poate fi măsurat prin gradul în care este folosită violenţa de către regimuri. Recurgând la violenţă, regimurile comuniste reprezintă clar un pas uriaş înapoi pentru civilizaţia umană. Din nefericire Partidul Comunist a fost văzut ca o forţă progresivă de către cei care cred că violenţa este un mijloc esenţial şi inevitabil în dezvoltarea societăţii.

Această acceptare a violenţei trebuie privită ca o urmare a folosirii neegalate şi abile a înşelăciunii şi minciunilor de către Partidul Comunist - aceasta fiind o altă trăsătură moştenită a PCC.

“De timpuriu ne-am gândit la Statele Unite ca la o ţară dragă nouă. Credem că aceasta se datorează parţial faptului că Statele Unite n-au ocupat niciodată China şi nici n-au lansat vreun atac asupra Chinei. Mai fundamental - poporul Chinez are impresii bune despre Statele Unite, datorate caracterului democratic şi deschis al poporului său.”

Acest citat provine dintr-un articol publicat la 4 iulie 1947 în ziarul oficial al PCC – China Nouă. La numai numai 3 ani mai târziu PCC a trimis soldaţi să lupte cu trupe americane în Corea de Nord, înfăţişându-i pe americani drept cei mai malefici imperialişti din lume. Lectura acestui articol scris acum 50 ani ar uimi orice persoană din China continentală. PCC a interzis publicarea ziarelor cu pasaje similare şi a publicat versiuni rescrise.

De când a ajuns la putere, PCC a folosit tactici similare în fiecare campanie politică, incluzând campaniile de eliminare a contra-revoluţionarilor (1950-1953), „parteneriatul” întreprinderilor publice şi private (1954-1957), campania „Împotriva Dreptei” (1957), Revoluţia Culturală (1966-1976), masacrul din Piaţa Tiananmen (1989), şi cel mai recent, persecuţia împotriva Falun Gong începută în 1999.

Cel mai infam exemplu este persecuţia intelectualilor din 1957. PCC a făcut apel la intelectuali, cerându-le părerea sinceră, pentru ca mai apoi să-i eticheteze drept „politicieni de dreapta,” şi să-i persecute, folosindu-le discursurile drept dovadă a „crimelor”. Când s-au ridicat voci care au criticat această persecuţie drept o conspiraţie, sau „un complot din umbră”, Mao Zedong a susţinut public: „Nu este un complot din umbră, ci strategie deschisă”.

Înşelăciunea şi minciunile au jucat un rol foarte important în obţinerea şi menţinerea controlului de către PCC. China are una dintre cele mai lungi istorii, iar intelectualii chinezi au acordat din antichitate o mare importanţă istoriei. Chinezii au folosit istoria pentru a evalua realitatea şi pentru a-şi adânci înţelegerea. Pentru ca istoria să servească regimului, PCC a creat o politică de alterare şi ascundere a adevărului istoric. PCC, prin propaganda şi publicaţiile sale, a rescris istoria, de la perioade îndepărtate de genul „Perioadei de Primavară şi Toamnă” (770-476 î.C), şi a „Perioadei Statelor Războinice” (475-221 î.C.), până la cele recente - Revoluţia Culturală. Astfel de alterări ale istoriei au început în 1949; PCC a blocat cu duritate şi a eliminat eforturile de restaurare a adevărului istoric.

Când violenţa devine insuficientă pentru susţinerea controlului, PCC recurge la înşelătorii şi minciuni care servesc la justificarea conducerii prin violenţă, sau la mascarea adevărului.

Trebuie să admitem că înşelăciunea şi minciunile n-au fost inventate de Partidul Comunist, dar sunt acte josnice pe care Partidul Comunist le-a utilizat fără scrupule. PCC a promis pământ ţăranilor, fabrici muncitorilor, libertate şi democratie intelectualilor şi pace tuturor. Nici una din aceste promisiuni n-a fost realizată. O generaţie de chinezi a murit păcălită şi altă generaţie continuă să fie înşelată. Aceasta este cea mai mare tristeţe a poporului chinez, cel mai nefericit aspect al naţiunii chineze.


III. Principii care se schimbă mereu   

În campania prezidenţială a SUA din 2004, un candidat la preşedenţie a afirmat la TV că tacticile se pot schimba la nevoie, dar niciodată „credinţele” sau „valorile inimii,” altfel respectivul „pur şi simplu nu este credibil” . Această declaraţie clarifică cu adevărat un principiu.

Partidul Comunist este un caz tipic. De la înfiinţarea sa acum 80 ani, PCC a ţinut 16 congrese naţionale reprezentative şi a modificat Constituţia Partidului de 16 ori. De-a lungul celor cinci decade de control al puterii, PCC a modificat major Constituţia Chinei de 5 ori.

Idealul Partidului Comunist este egalitatea socială, care ar duce către o societate comunistă. Astăzi însă, China controlată de comunişti a devenit naţiunea cu cele mai mari inegalităţi economice din lume. Mulţi membri PCC au devenit putred de bogaţi, în timp ce 800 milioane de oameni trăiesc în sărăcie.

Teoriile călăuzitoare ale PCC au început cu marxism-leninism-ul, la care a fost adăugat maoismul, apoi ideile lui Deng Xiao Ping şi, recent, teoria celor „Trei Reprezentări” a lui Jiang Zemin. Marxism-leninism-ul şi maoismul nu sunt deloc compatibile cu teoriile lui Deng Xiao Ping şi ideologia lui Jiang – ele sunt de fapt opuse. Această amestecătură de teorii comuniste folosită de PCC este într-adevăr o raritate în istoria umană.

Principiile schimbătoare ale Partidului Comunist s-au contrazis în mare măsură unul cu altul. De la ideea unei integrări globale care să depăşească statul-naţiune, până la naţionalismul extremist de astăzi, de la eliminarea proprietăţii private şi a „claselor exploatatoare” până la promovarea aderării capitaliştilor la Partid, principiile de ieri s-au inversat în politica de astăzi, cu schimbări şi mai importante preconizate în viitor. Indiferent cât de des îşi schimbă PCC principiile, ţelul rămâne acelaşi: obţinerea şi păstrarea puterii, susţinerea unui control absolut al societăţii.

În istoria PCC au existat mai mult de 12 campanii caracterizate drept lupte „pe viaţă şi moarte”. În realitate, toate aceste lupte au coincis cu un transfer de putere, rezultat al schimbării principiilor de bază ale Partidului.

Fiecare schimbare de principii a fost cauzată de o criză inevitabilă pe care PCC a avut-o de înfruntat şi care îi ameninţa legalitatea şi existenţa. Fie că este vorba de colaborarea cu KMT, de politica externă pro-SUA, de reforma economică şi promovarea economiei de piaţă, sau de promovarea naţionalismului - aceste decizii au apărut mereu într-un moment de criză; toate au avut drept scop câştigarea sau consolidarea puterii. Fiecare ciclu în care un grup a fost persecutat, pentru ca mai apoi să fie reabilitat, a fost conectat cu schimbări în principiile de bază ale PCC. Un proverb vestic spune că adevărurile pot rezista, dar minciunile sunt schimbătoare. Există  înţelepciune în această zicală.


IV. Modul în care natura Partidului înlocuieşte şi elimină natura umană

PCC este un regim dictatorial leninist. De la crearea Partidului au fost stabilite trei aşa-zise linii de bază: linia intelectuală, linia politică, şi linia organizatorică. Linia intelectuală se referă la fundaţia filozofică a Partidului Comunist. Linia politică se referă la stabilirea ţelurilor sale. Linia organizatorică se referă la modul în care sunt atinse ţelurile, în cadrul formei sale de organizare.

În China cei mai mulţi oameni ştiu că membrii PCC au o personalitate dublă. În viaţa particulară membrii PCC sunt fiinţe umane obişnuite, cu sentimente de fericire, supărare, regret şi bucurie. Ei au meritele şi defectele fiinţelor umane. Ei pot fi părinţi, soţi, soţii, sau prieteni. Dar situată deasupra naturii şi sentimentelor umane este „natura Partidului”, care, conform cerinţelor Partidului Comunist, trebuie pusă mai presus de umanitate. Astfel, umanitatea devine relativă şi schimbătoare, în timp ce „natura Partidului” devine absolută, mai presus de orice îndoială sau provocare.

În timpul Revoluţiei Culturale era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu altii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de „natura Partidului”. La începutul dictaturii PCC, mulţi oficiali înalţi ai PCC n-au putut face nimic atunci când membrii familiilor lor au fost etichetaţi drept inamici de clasă. Acest lucru a fost determinat şi el de „natura Partidului”.

Puterea „naturii Partidului” asupra indivizilor apare ca urmare a îndoctrinării prelungite organizate de PCC. Această îndoctrinare începe în grădiniţă, unde răspunsurile abrobate de Partid la aumite întrebări sunt răsplatite. Aceste răspunsuri nu corespund bunului simţ, sau naturii umane a copiilor. Studenţii primesc educaţie politică atunci când urmează şcoala primară, liceul, etc., până la universitate. Ei învaţă să urmeze linia standard aprobată de Partid, în caz contrar nefiindu-le permis să treacă examenul de absolvire.

Un membru de Partid trebuie să urmeze linia Partidului când vorbeşte în public, indiferent ce gândeşte în particular. Structura organizatorică a PCC este o piramidă gigantică, cu puterea centrală din vârf controlând întreaga ierarhie. Această structură specială este una dintre cele mai importante trăsături ale regimului comunist, ajutând la producerea unei obedienţe absolute.


1 Astăzi, PCC a degenerat într-o entitate politică ce luptă pentru propriile interese. Nu mai urmăreşte nici măcar vreunul din ţelurile comunismului. Dar structura organizatorică a comunismului a rămas; cerinţa de obedienţă necondiţionată nu s-a schimbat nici ea. Acest Partid se consideră deasupra umanităţii şi naturii umane, înlătură orice organizaţii sau persoane considerate dăunătoare sau poţential dăunătoare pentru puterea sa, indiferent dacă sunt cetăţeni obişnuiţi sau oficiali înalţi ai PCC.


V. Un spectru malefic se opune naturii şi naturii umane

Tot ce se află sub Cer trece printr-un ciclu al vieţii de naştere, maturitate, decădere, şi moarte.

Spre deosebire de regimul comunist, societăţile non-comuniste, chiar şi cele totalitare şi dictatoriale, permit deseori un anumit grad de auto-organizare şi auto-determinare. Societatea chineză antică a fost de fapt condusă cu ajutorul unei structuri binare. În zonele rurale, baza organizării sociale independente era clanul, în timp ce zonele urbane era breasla. Guvernarea centralizată nu se extindea mai jos de judeţ. Regimul nazist, probabil cel mai crud regim dictatorial, exceptându-le pe cele conduse de partide comuniste, respecta totuşi proprietatea privată. Regimurile comuniste au eradicat orice formă de organizare socială independentă de Partid, înlocuindu-le cu structuri ale puterii înalt centralizate, de sus până jos.

Dacă structurile sociale de la nivelul de bază în sus pe scara ierarhică, ce permit auto-determinarea indivizilor sau grupurilor, apar în mod natural, atunci regimul comunist este esenţial contra naturii.

Partidul Comunist nu are principii generale cu care să trateze oamenii. Conceptele de bine şi rău, precum şi toate legile şi regulile sunt manipulate arbitrar. Comuniştii nu permit crima, exceptând cazurile celor categorisiţi drept duşmani ai Partidului Comunist. Pietatea filială este binevenită, exceptându-i pe părinţii consideraţi inamici de clasă. Bunăvoinţa, corectitudinea, dreptatea, înţelepciunea, şi credinţa sunt toate bune, dar nu sunt aplicabile dacă Partidul nu vrea să considere aceste virtuţi tradiţionale. Partidul Comunist distruge complet standardele universale pentru natura umană, şi este construit pe principii ce se opun naturii umane.

În general societăţile non-comuniste iau în considerare natura duală a umanităţii, cea a binelui şi răului; ele se bazează pe contracte sociale fixe pentru a menţine un echilibru în societate. În societăţile comuniste, însă, chiar conceptul de natură umană este respins, binele şi răul nefiind nici ele recunoscute. Eliminarea conceptelor de bine şi rău, conform lui Marx, serveşte la răsturnarea completă a suprastructurii vechii societăţi.

Partidul Comunist nu crede în bine, şi nu respectă nici măcar natura fizică.

„Luptă-te cu Cerul,
Luptă-te cu Pământul,
Luptă-te cu oamenii
În aceasta se află o bucurie nemărginită.”

Acesta a fost motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale. Realitatea este că asupra poporului chinez şi asupra Pământului a fost adusă multă suferinţă.

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural” . Fiinţele umane şi natura coexistă în cadrul unei relaţii armonioase în cosmosul continuu.

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.


VI. Câteva trăsături ale posesiunii malefice

Organele Partidului Comunist n-au participat niciodată direct în activităţi productive sau creative. Imediat cum apucă puterea, se ataşează de oameni, îi controlează şi manipulează. Îşi extind puterea până la cea mai fundamentală unitate a societăţii, din cauza fricii de a pierde controlul. Monopolizează resursele de producţie şi extrag bogăţie de la societate.

În China PCC se extinde peste tot şi controlează totul, dar nimeni n-a văzut vreodată registrele contabile ale PCC, ci doar registrele contabile ale statului, ale guvernelor locale şi ale întreprinderilor. De la guvernul central până la comitetele rurale, oficialii din administraţie sunt întotdeauna consideraţi inferiori cadrelor comuniste, astfel că organele administrative trebuie să urmeze instrucţiunile comitetelelor de Partid ale nivelului repectiv. Cheltuielile Partidului sunt plătite de către administrativ şi trecute în contul sistemului administrativ.

Organizarea PCC, asemenea celei a unui gigantic spirit malefic posedant, se lipeşte de fiecare unitate şi celulă a societăţii chineze la fel de strâns ca umbra care urmăreşte obiectul ce a generat-o. Penetrează adânc în fiecare vas capilar şi celulă a societăţii, vasele sale cele mai fine extrăgând sângele, controlând şi manipulând societatea în acest fel.

Această structură ciudată de posedare malefică a existat în istoria umană în trecut, fie parţial, fie pentru perioade limitate de timp. Dar n-a funcţionat niciodată atât de îndelungat şi n-a controlat niciodată societatea atât complet ca Partidul Comunist.

Acesta este motivul pentru care fermierii chinezi trăiesc într-o asemenea sărăcie şi sclavie. Ei nu trebuie să-i susţină doar pe oficialii administraţiei (ca în mod tradiţional), ci şi pe cadrele comuniste, care sunt într-un număr asemănător sau chiar mai mare.

Acesta este motivul pentru care muncitorii chinezi şi-au pierdut slujbele în număr mare. Vasele de extragere a sângelui pe care le deţine posesivul PCC sug fonduri de la fabrici de mulţi ani.

Acesta este motivul pentru care intelectualii chinezi cred că dreptul la libertate spirituală este atât de dificil de obţinut. În afara administratorilor, peste tot se aşterne umbra PCC, care nu face altceva decât să spioneze oameni.

Un spirit care posedă trebuie să controleze în mod absolut mintea posedatului pentru a stoarce energia necesară supravieţuirii sale.

Conform ştiinţei politicii moderne, puterea vine în principal din 3 surse: forţă, bogăţie şi cunoştinţe. Partidul Comunist n-a ezitat niciodată să folosească controlul monopolist şi forţa pentru a jefui proprietatea oamenilor. Mai important, a privat oamenii de dreptul lor de exprimare liberă. A încălcat spiritul şi voinţa oamenilor pentru a menţine controlul absolut al puterii. Din acest aspect, posedarea malefică a PCC controlează societatea atât de strâns încât cu greu poate fi comparat cu oricare alt
regim în lume.


VII. Să ne auto-examinăm pentru a scăpa de posesiunea PCC

În Manifestul Comunist, primul document programatic al Partidului Comunist, Marx a afirmat că “în 1848, un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” . Un secol mai târziu, comunismul este mai mult decât un spectru care bântuie. A capturat un corp concret, material. S-a răspândit în jurul lumii ca o epidemie, a ucis zeci de milioane şi a furat proprietatea, mintea şi spiritul liber a sute de milioane.

Intenţia de bază a Partidului Comunist este eliminarea întregii proprietăţi private pentru a elimina „clasa exploatatoare”. Proprietatea privată este baza tuturor drepturilor sociale, şi deseori înglobează cultura naţională. Cei jefuiţi de proprietatea privată pierd de asemenea libertatea minţii şi spiritului. Ei pot mai apoi pierde libertatea de a obţine drepturi sociale şi politice.

Lovindu-se de o criză de supravieţuire, PCC a fost forţat să reformeze economia Chinei în anii 80. Dreptul la proprietate privată a fost parţial înapoiat oamenilor. Acest lucru a creat o breşă în maşinăria imensă şi precisă de control a PCC. Această breşă a devenit tot mai largă ca urmare a luptei membrilor PCC pentru acumularea de averi (private).

PCC, un spectru malefic posedant susţinut prin forţă, înşelăciune şi schimbare frecventă a aparenţei şi imaginii sale, arată acum semne de decădere şi manifestă nervozitate la cea mai mică tulburare. Încearcă să supravieţuiască acumulând mai multă bogăţie şi întărind controlul, dar aceste acţiuni nu fac altceva decât să intensifice criza.

China de astăzi pare prosperă, dar conflictele sociale s-au acumulat la un nivel nemaivăzut. Folosind manevrele politice din trecut, PCC poate încerca o anume formă de retragere, schimbând macazul faţă de masacrul din Piata Tiananmen sau Falun Gong, sau alegându-şi drept inamic un alt grup, dar continuând să exercite puterea terorii.

Înfruntând încercări de-a lungul ultimilor 500 ani, naţiunea chineză a răspuns prin import de arme, reforma sistemului şi declanşarea unei revoluţii extreme şi violente. Nenumărate vieţi au fost pierdute şi cea mai mare parte din cultura tradiţională chineză a fost abandonată. Se pare că răspunsurile Chinei n-au rezolvat nimic. Când agitaţia şi neliniştea au pus stăpânire pe mintea chineză, PCC a folosit ocazia pentru a apare pe scenă, şi în cele din urmă a reuşit să controleze această ultimă civilizaţie antică supravieţuitoare din lume.

În viitor poporul chinez va trebui inevitabil să aleagă din nou. Indiferent ce alegere va fi făcută, fiecare cetăţean chinez trebuie să înţeleagă că cea mai mică speranţă în PCC va accentua stricăciunile aduse naţiunii chineze şi va injecta energie nouă în acest PCC posedat de malefic.

Trebuie să abandonăm toate iluziile, să ne examinăm deplin, fără să fim influenţaţi de ură, lăcomie sau dorinţe. Numai aşa putem scăpa de spiritul posedant al PCC, care ne controlează de peste 50 ani. În numele unei naţiuni libere, putem restabili civilizaţia chineză bazată pe respect pentru natura umană şi compasiune pentru toţi.


Note:

[1] Reforma de 100 de zile a fost o reformă de 103 zile din 11 iunie până în 21 septembrie 1898. Guangxu, împăratul dinastiei Qing (1875-1908), a ordonat o serie de reforme ce vizau efectuarea de schimbări sociale şi instituţionale. Opoziţia elitei conservatoare de la conducere faţă de această reformă a fost intensă. Sprijinită de ultraconservatori şi cu suportul tacit al politicianului oportunist Yuan Shikai, împărăteasa Dowager Cixi a plănuit o lovitură de stat la 21 septembrie 1898, forţându-l pe tânărul gânditor reformator Guangxu la izolare. Cixi a preluat guvernarea ca regent. Reforma de 100 de zile s-a sfârşit cu anularea noilor edicte şi executarea a şase dintre susţinătorii reformei.

[2] Revoluţia Xinhai (sau Revoluţia Hsinhai), numită după anul Chinezesc al Xinhai
(1911), a constat în răsturnarea, între 10 octombrie 1911 şi 12 februarie 1912, a dinastiei Qing care conducea China, şi fondarea Republicii Chineze.

[3] Mişcarea din „4 mai” a fost prima mişcare de masă din istoria modernă chineză, şi a început la 4 mai 1919.