1 ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI
                       DE-AL DOILEA
                    RĂZBOI MONDIAL

CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL a izbucnit la 1 septembrie 1939 în cadrul contradicţiilor dintre puterile imperialiste, din cauza dorinţei de necontenită expansiune teritorială şi de dominaţie a Germaniei hitleriste. Problema Gdanskului (Danzig ) şi a “coridorului” polonez au fost, ca şi uciderea arhiducelui Franz Ferdinand înaintea primului război mondial, doar pretextul începerii ostilităţilor. Chiar dacă polonezii cedau, Hitler, care afirmase succesiv, după fiecare câştig nou teritorial - încorporarea Austriei, anexarea părţii sudete din Cehoslovacia - că nu mai are nici o pretenţie – a şi dovedit-o în martie 1939 când a înghiţit toată Cehoslovacia! – ar fi găsit cu siguranţă altceva, alt pretext ca să dezlănţuie maşina sa de război. Primul act al marii conflataţii a fost foarte scurt: în mai puţin de trei săptămâni, Polonia era complet ocupată. Înainte de 20 septembrie 1939 au apărut la Bucureşti primele automobile cu refugiaţi polonezi; o parte a acestor refugiaţi a fost găzduită în capitală; pentru ceilalţi, ca şi pentru ostaşii care scăpaseră de încercuire  şi se retrăseseră pe teritoriul nostru, s-a amenajat  un aşa-zis lagăr în dobrogea, care s-a dovedit a fi însă numai cu numele, deoarece au putut mai toţi să plece mai departe, în Orientul apropiat sau în Apus. Îndată după cotropirea Poloniei are loc o altă lovitură germană, de data aceasta la noi, dar nu direct, ci prin interpuşi: asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari. Faptul că s-a produs la 21 septembrie, în plină zi, pe când victima se ducea cu automobill de la minister spre casă. Pe porţiunea, puţin frecventată, dintre Dâmboviţa şi Bulevardul Ardealului, a străzii nou deschise care lega prelungirea Ştirbei Vodă pe palatul Şcolii de Război, un car cu boi a obligat pe şoferul primului ministru să încetineze şi chiar să oprească.În acel moment s-a apropiat automobilul atentatorilor – aceştia veneau din Germania unde fuseseră instruiţi şi echipaţi – şi, din imediată apropiere, au fost trase numeroase gloanţe de revolver, omorându-l pe loc pe Armand Călinescu şi pe agentul său de siguranţă. Cu acelaşi automobil al lor, asasinii se îndreptară spre sediul Societăţii de Radiodifuziune din strada General Berthelot (azi Nuferilor)şi acolo, forţând intrarea şi imobilizând personalul tehnic, izbutiră să anunţe la microfon sângeroasa ispravă. Stupoarea ce a cuprins pe toată lumea nu a durat însă decât o clipă. Asasinii au fost imobilizaţi şi arestaţi chiar în cuprinsulş localului Radiodifuziunii, complicii au fost găsiţi şi ei şi, spre seară, pe acelaşi loc unde îl împuşcaseră pe primul ministru, au primit pedeapsa: trupurile au rămas o zi neridicate, spre a fi văzute de toată lumea. După un minister de câteva zile, al generalului Argeşanu, a urmat guvernul C. Argetoianu, cu o durată de vreo două luni şi după aceea, guvernul Gh. Tătărăscu, acesta ţinând cu unele remanieri, până la 4 iulie 1940 şi continuând politica de alianţă cu Franţa şi Anglia. În primăvară începe marea ofensivă germană în Apus, care duce, pe de o parte, la ocuparea Danemarcei şi a Norvegiei, pe de alta la desfiinţarea puterii militare franceze. În momentul în care mareşalul Petain, care, dat fiind trecutul său, n-ar fi trebuit niciodată s-o facă, a cerut armistiţiu (17 iunie 1940), s-a văzut limpede că se prăbuşise nu numai Franţa, dar întregul sistem politic european din care făcea parte şi România, că Germania devenea, pentru moment cel puţin, stăpâna Europei. La 26 iunie, în urma ultimatului prezentat guvernului român de către guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut şi Nistru, şi partea de nord a Bucovinei au intrat în componenţa Uniunii Sovietice. Noul guvern Gigurtu (4 iulie 1940), cu toată legiuirea rasistă nedreaptă pe care a introdus-o, n-a izbutit să câştige bunăvoinţa guvernului hitlerist. România făcuse parte dintre beneficiarii tratatelorde pace ale primului război mondial; Germania susţinea pe foştii învinşi; aceştia, încurajaţi de marile ei succese militare, cereau acum în mod deschis revizuirea graniţelor. Convorbirile directe cu guvernul ungar, la Turnu Severin, neducând la nici un rezultat, România a fost nevoită să accepte aşa-zisul “arbitraj”, de fapt Dictatul de la Viena (30 august), hotărât dinainte de cei doi miniştri de externe, ai Germaniei şi Italiei fasciste – perfidul von Ribbentrop şi cinicul Ciano – şi să cedeze o suprafaţă de 42243 kilometri pătraţi din Transilvania, cuprinzând Maramureşul, Crişana şi nordul Transilvaniei, inclusiv Clujul. Când s-a auzit de noul hotar impus de Dictatul de la Viena, a fost în întreaga ţară o izbucnire de indignare. Partidul Comunist, numeroase cercuri politice, organizaţii democratice şi patriotice, inclusiv grupuri ale armatei s-au ridicat împotriva acestui “arbitraj”. S-au făcut întruniri de protest, dar nu s-a trecut la o rezistenţă cu armele împotriva executării Dictatului, deoarece împrejurării erau cu totul potrivnice. “În acest moment, greu pentru destinele ţării sale, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin dinafară, părăsit de toate puterile Europei”.

1 Întrucât însă Hitler urmărea să pună stăpânire deplină pe România, el se folosi de starea de tensiune, de gravă nemulţumire provocată de Dictatul de la Viena, şi determină, prin legionari şi prin omul său de încredere, generalul Ion Antonescu, o lovitură care duse la abdicarea  regelui Carol al II-lea şi trecerea întregii puteri în mâinile “conducătorului” Antonescu (5-6 septembrie 1940), întronarea dictaturii militaro-fasciste. Formal, continua să fie un rege, Mihai I, fiul lui Carol, dar rolul lui era pur decorativ. Două zile mai târziu prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) graniţa dintre Bulgaria şi România revenea la traseul fixat prin Congresul de la Berlin (1878). Îndată după aceea, în octombrie, îşi făcură apariţia în capitală ofţerii germani, cu automobilele şi autocamioanele respective; veneau, aparent, în calitate de consilieri tehnici; în realitate, puneau, împreună cu personalul economic civil, stăpânire pe ţară, aservindu-o “ maşinii de război” hitleriste.
“Conducătorul” formase un guvern alcătuit din câtiva cunoscuţi personali, militari şi civili, precum şi legionari. În primele trei luni, capitala ţării văzu scenele de răzbunare ale acestora din urmă: asasinarea, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, după miezul nopţii, în cazematele fostului fort de la Jilava, a şaizeci şi şapte de persoane, închişi în primele zile ale noului regim. În aceeaşi zi în care avea loc măcelul de la Jilava, fostul ministru Virgil Madgearul era luat de la domiciliul său din Bucureşti, şi dus în pădurea Snagovului unde a fost împuşcat. La aceste acte sângeroase care au mai avut loc, dar care nu au fost pedepsite se adaugă şi o catastofă naturală: cutremurul care a avut loc în noaptea de 9-10 noiembrie, cel mai puternic din câte fuseseră pe atunci în ţară.
Legionarii nu erau mulţumiţi cu guvernul, în care ei nu aveau decât o parte: voiau totul şi cât mai repede. Astfel că au provocat rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 : au atacat Preşedinţia Consiliului de Miniştrii şi făcând tot soiul de jafuri şi crime. “Conducătorul” a reuşit să înăbuşe rebeliunea, unii dintre lgionari fiind arestaţi şi chiar condamnaţi.
Declaraţia de război a Germaniei hitleriste  împotriva Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941, dată la care începe o nouă fază în istoria celui de al II-lea război mondial. Generalul Antonescu se hotărâse să participe la operaţiunile militare în calitate de aliat al lui Hitler.
Participarea armatei române la operaţiunile militare pe teritoriul U.R.S.S.  a adus ţării mari suferinţe. Atmosfera era din ce în ce mai grea pentru România, starea de spirit antihitleristă s-a manifestat cu tot mai multă hotărâre, inclusiv în rândul armatei. Între timp se produce cotitura hotărâtoare în desfăşurarea războiului. În urma marii victorii în bătălia de pe Volga, de la Stalingrad (azi Volvograd), începe înaintarea progresivă şi succesivă spre vest a întregului front sovietic, astfel încât, la 2 aprilie 1944, comunicatul oficial anunţă că Prutul a fost atins şi chiar depăşit.
În războiul antihitlerist, România a participat cu un efectiv de 538586 de ostaşi, situându-se pe locul al patrulea după:U.R.S.S., S.U.A.şi Anglia; în timpul luptelor, armata română a făcut 117798 de prizonieri.
Bombardamentele aeriene au fost reluate în august 1943, când au fost lovite de către aviaţia  americană Câmpina şi  Ploieştii, făcându-se pagube serioase. Primul bombardament masiv aerian asupra Bucureştilor a avut loc la 4 aprilie 1944. El a început aproape de ora 14 şi a fost efectuat în valuri succesive de bombardiere ale Statelor Unite. Lumea nu se aştepta la bombardament; credea că e un simplu exerciţiu de apărare pasivă, aşa cum se mai făcuseră înainte. Au fost lovite în special cartierele de vest şi nord-vest ale oraşului – cotrocenii, Griviţa, Steaua – şi în primul rînd regiunea Gării de Nord, unde s-a întrebuinţat sistemul “covorului” de bombe. Au căzut bombe şi în alte cartiere ca, de pildă, în Calea Victoriei asupra Hotelului “Splendid” şi a “Parc-Hotelului” de alături, unde îşi avea sediul misiunea militară germană, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor lor ucişi. Niciodată, în istoria Bucureştilor, n-au pierit, în mai puţin de două ore, atâţia oameni. Nu există o cifră oficială a victimelor, însă numărul lor este de ordinul miilor.
Al doilea bombardament (care a fost şi cu bombe incendiare) a avut loc  la 15 august 1944 fiind lovită grav Universitatea, atunci a fost distrusă şi clădirea de alături a “Cărţii Româneşti”. Bombardierele engleze vopsite în negru şi purtănd numele de “văduvele negre”  care acţionau după  ce lansaseră “strugurii luminoşi”, adică ciorchini de rachete purtate de paraşute, care luminau aşa de puternic încât se vedea ca ziua, îngăduind lansarea bombelor pe ţintele alese. Spectacolul era înspăimântător, avea ceva apocaliptic.
La 12 aprilie 1944, la opt zile după primul bombardament masiv masiv al Bucureştilor, se produce propunerea Uniunii Sovietice de a acorda României un armistiţiu, cu condiţia de a rupe legăturile cu Germania şi a continua lupta alături de de armata sovietică.
În momentul când ofensiva  sovietică, începută pe frontul moldovenesc, se dezvoltă ţi începe înaintarea  spre miazăzi, când armata hitleristă, lovită puternic, e în continuă retragere, în acest moment se produce insurecţia armată antifascistă, iniţiată, organizată şi condusă de Partidul Comunist Român.
Insurecţia armată de la 23 august 1944, act epocal în istoria României, a răspuns aspiraţiilor uriaşei majorităţi a naţiunii, acelor mai largi forţe sociale, precum şi a armatei; aceste forţe, sub conducerea Partidului Comunist Român, au răsturnat dictatura militaro-fascistă şi s-au angajat cu toată hotărârea în coaliţia antihitleristă.
“Insurecţia armată din august 1944 a constituit o strălucită încununare a eroicei lupte revoluţionare purtate de oamenii muncii, de forţele progresiste ale societăţii, în frunte cu partidul comunist, împotriva fascismului şi războiului, a dominaşiei imperialismului străin, pentru eliberare socială şi naţională”(Nicolae Ceauşescu – 22 august 1969)
Actul de la 23 august 1944 a marcat începutul unei etape fundamentale în istoria poporului român, etapa construcţiei societăţii socialiste.