MELCII

Melcul îşi duce casa-n spinare. Prin aceasta se deosebeşte de ce­lelalte moluşte. Gasteropodele (neamul melcului) au o cochilie ca un con lung, sucit în spiralã, în interiorul cãruia sunt mãruntaiele; în scoicã se ascunde şi animalul întreg, când îl silesc împrejurãrile. Închide gura scoicii cu un capac şi stã retras aşa, cît vine vremea ne­prielnicã.

Melci numeroşi, fel de fel, sunt mai ales în apele mãrilor şi al oceanelor. Sunt unii cît o trâmbiţă de mari. Scoicile lor sunt fel de fel colorate, fel de fel alcătuite. Nu rar ajung şi prin casele noastre drept podoabă, cum e cât un Murex, cu exteriorul numai spini; pe când pe dinăuntru străluceşte ca sideful. Mai cunoscut este ghiocul, folosit de ţigănci la ghicit. În Marea Neagră trăiesc forme nume­roase, dar mărunte.

În schimb e cunoscut melcul de vii, ale cărui scoici se găsesc pretutindeni. Acest animal respiră prin plămâni, dar tot îi place ume­zeala mai multă. Când merge, încet ca orice melc, scoate din ascuns zisul scoicii un cap cu 4 corniţe, apoi piciorul musculos cu ajutorul cãruia alunecă pe o punte ce o aşterne singur în cale. Talpa picioru­lui cuprinde multe ghinduri care secretă nişte bale; în contact cu ae­rul, se întăresc ca o pânză subţire, lucie, după care adesea dai de urma animalului în ascunzişul lui din iarbă. În acest chip melcul poate să treacă şi peste ascuţişul unui brici, fără să-şi facă nici o tăietură.

Melcul este lacom. Hăcuieşte frunzele cu ajutorul unor dinţi mărunţi, pe cerul gurii şi pe buza de jos, adunaţi la un loc ca pe o ră­zătoare. Dacă pui melci în hârtie, peste noapte auzi în liniştea odăii cum o rod parcă ar fi nişte şoareci.

Către toamnă îşi caută un culcuş; se înfundã ceva în pământ prin locurile cu muşchi, se trage în casa lui şi o închide cu un ca­pac. Stă aşa ascuns, fără să mişte; respiră încet, inima-i bate rar până ce vin iarăşi zilele de primăvară.

E în mare cinste, la francezi mai ales; e cãutat ca o mâncare gus­toasă. şi la noi se aduc, dar obiceiul e restrâns numai la cei care imită străinătatea până şi în această direcţie.

Era o vreme când se cultivau, anume, în grădini îngrădite cu sârmă deasă, se hrăneau cu salată, cu legume anume cultivate pen­tru ei şi făcea osteneala, căci pe fiecare an se consumau în cantităţi mari. Numai dintr-un sat din sudul Germaniei s-au trimis într-un an (1908) 4 milioane de melci, la Paris.

Obiceiul e vechi. Plini povesteşte că pe vremea lui, Fluviu Lippinus se ocupa cu creşterea melcilor şi îngrăşarea lor, dându-le o hrană anumită făcută din făină de grâu muiata-n vin.

Melcul de vii e mare, cu scoica cenuşie. Neamurile lui (Helix) sunt din cale-afară de numeroase. Scoicile lor mai mici, cu brie ru­ginii, portocalii, se găsesc pretutindeni, prin grădini, prin fâneţe ş.a.

Adeseori pe marginea drumurilor din pădurile dese te opreşte-n loc un melc gol peste tot şi negru ca păcura de bâte la ochi cine ştie de unde. Se târăşte pe puntea lucie ce o aşterne şi se mişcă domol, parcã nici nu-i pasã de duşmani. Nici n-are cum să se teamã, măcar că e în calea tuturor. Dacă un câine, care-1 vede pentru întâia oară; socotind cã e o bucăţică bună de gustat, îi vine pofta să-1 ia în gurã, îl leapãdã repede, cu strâmbături ce aratã dezgustul. Va povesti tu­turor câinilor să nu pună cât vor trăi gura pe acest melc gol.

De aceea se preumblă nesupărat; dă din el un miros ca de ploşniţă de câmp, iar carnea are un gust acru şi înţepător.

În schimb duşmanul lui cel mai rău e soarele. Se fereşte de ar­şiţă, fugind în umbra frunzarului des. Soarele îl usucă şi-1 omoară. Tocmai din cauza îndrãznelii lui de a se arãta ziua mare pe margi­nea drumurilor bătute, sau din cauza culorii lui, în vremurile vechi era un animal căutat de vrăjitorii şi doftorii satelor. Tocat mărunt; ca şi carnea crudă de vacă, se dădea împotriva ofticii; pus pe o umflătură, se credea că o lecuieşte; negii cad dacă se ung cu substanţa mucilaginoasã, iute, ce acoperã trupul. Azi e lăsat în pace şi de oameni. Un neam al lui (Limax) e însă pacostea grădinarilor. E tot lunguieţ, gol peste tot, afară de o scoică subţire ca o bonetă lunguiaţă ce o are pe spinare. Limacşii atacă mai ales frunzele de salată, făcând mari stricăciuni în grădinile de zarzavat. Se cunoaşte urma lor după găurile rotunde tăiate-n frunze, spre deosebire de urmele omi­zilor, care mănâncă frunza din dungã. Ziua nu se văd; stau la um­bră, sub frunze, sub pietre. De cum înserează însă, încet-încet apucă spre grãdinile cu zarzavat. Se înmulţesc din cale-afară, aşa încât pot ajunge periculoşi pentru munca omului. Te aperi împotriva lor făcând tarc cu praf de var în jurul straturilor sau aducând în grãdinã câteva broaşte râioase, duşmanii lor naturali. Îi mănâncă cu nemilu­ita. În acest chip tot poliţia naturii este de folos. Pe uscat mai trăiesc şi alţi melci mai mărunţi, cu forme variate. Mai numeroase forme se găsesc în iazuri, lacuri, unde e apa lim­pede şi se află buruieni de baltă. Cea mai lesne de recunoscut este Planorbis, după scoica învârtită ca un colac, nu în formã de con, ca la ceilalţi melci. E podoaba căutată pentru acvarii. Se urcă încet pe trunchiurile plantelor de apă, căci respiră prin plămâni; trebuie să vină la fala apei ca să ia oxigen din aer. Tovarăşul lui în iazuri este Limnaea, cu scoica mare, sucită în... spirală, lată la gură, îngustată la vârf, dar atât de subţire încât e transparentă. Face şi Limnaea plăcere elevului care o pune în acvariu, căci nu stă locului. Mai ales interesantă e, când alunecã la suprafaţa apei. Pare că patinează cu trupul în jos.

Este unul din animalele care arată o mare variaţie în privinţa formei scoicii şi a coloritului ei. E foarte căutat din această pricină ca material pentru studierea raportului dintre fiinţe şi schimbarea condiţiilor din mediu.

Prin mările depărtate, pe lingă lamelibranhiate şi melci, se mai găsesc moluşte de alt soi, zise cefalopode, din care unele ajung până la 14m lungime, fiind spaima luntraşilor: noroc că trăiesc în regiuni restrânse, prin părţile Japoniei. Din neamul cefalopodelor sunt, bunăoarã, caracatiţa, sepia. Au în jurul capului, cu 2 ochi holbaţi, prelungiri în formă de braţe cu multe ventuze în lung. Când prinde un animal, s-a isprãvit cu el.

La noi, în Marea Neagrã, nu trăiesc cefalopode. Marea noastrã este altfel decât multe alte mări: Vietăţi trăiesc numai de la fală până la 200 m. Dincolo de această adâncime e cimitir întunecat, fără aer, iar apa e plinã cu un gaz otrăvitor. Nu trăieşte nici o vietate, afară de câteva soiuri de microbi.

Caracatiţa, comună în Marea Mediterană, nu se încumetă să treacã şi în Marea Neagrã.

În schimb, în mările trecute care acopereau pământul larii noas­tre, trăiau multe cefalopode. Scoicile lor pietrificate se găsesc în ma­lurile stâncoase de la Hârşova, la Svinita, la Strunga, în Bucegi, în Hăşmasul Mare. Amoniţilor, cefalopode cu scoica încolãcitã, poporul le-a dat numele de şerpi împietriţi; belemnitilor, alte cefalopode din neamul sepiei, le-a spus coadă de şarpe.