1 Organizarea instituţională a statelor medievale românesti

    Condiţiile istorice în care au luat fiinţă statele de la sud şi este de Carpaţi au făcut ca ele să se formeze şi să existe separat. Organizarea lor era însă foarte asemănătoare.
    Statul era condus de un voievod care se intitula „mare voievod şi domn singur stăpânitor”. Aceasta însemna că era comandantul armatei (voievod), stăpânul întregii ţări (domn) şi independent de orice putere străină (singur stăpânitor). Domnul avea atribuţii juridice  (era judecătorul suprem), legislative (stabilea legile) şi avea dreptul de a bate monedă.
    Sfatul Domnesc, alcătuit din boieri cu dregătorii (funcţii) şi din clerul înalt (mitropolitul şi episcopii),  hotărea împreună cu domnul politica externă şi internă. Cele mai importante dregătorii în acest Sfat Domnesc erau cea de Portar al Sucevei în Moldova şi de Ban al Olteniei în Ţara Românească. Alte funcţii mai erau şi acelea de vornic (atribuţii legislative), logofăt (şeful cancelariei domneşti - elibera documente interne şi întreţinea corespondenţa cu exteriorul), spătar (funcţii militare), paharnic (se ocupa cu pivniţele domneşti), comis (funcţii militare), stolnic (aprovizionarea Curţii Domneşti),  postelnic (atribuţii diplomatice) şi  vistier (administratorul finanţelor statului).
    În cazuri speciale, cum ar fi alegerea unui nou domn, războiul, era convocată Adunarea Ţării, formată din reprezentanţii tuturor stărilor sociale (boieri, cler, orăşeni, ţărani liberi).
    Curtea Domnească era formată din boierii mai importanţi, cu dregătorii, împreună cu ostaşii şi slujitorii domnului. De obicei Curtea era aşezată la Curtea de Argeş (care era şi capitala ţării) sau la Târgovişte în Ţara Românească, iar în Moldova la Baia, Siret sau Suceava (capitala Moldovei).
    Ţările erau împărţite în unităţi teritoriale mai mici, judeţe în Ţara Românească, ţinuturi în Moldova. Nu existau legi scrise, ci oamenii erau judecaţi după „legea pământului”, care era transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie. Boierii primeau moşii în schimbul loialităţii către domnul lor, iar hiclenia (trădarea) era pedepsită cu moartea.
    Apărarea ţării era asigurată de cetele militare conduse de boieri, iar în cazuri mai grave era convocată „oastea cea mare”, formată din toţi bărbaţii capabili de luptă.