1
Egiptul faraonic care a strabatut cu mare stralucire patru milenii
numai in antichitate, a dezvoltat pe tot parcursul existentei lui o
civilizatie nu numai de neconfundat prin trasaturile ei specifice, ci
si de o impresionanta continuitate stilistica.
Provenind din epoca neolitica, asemanatoare in liniile ei generale
pretutindeni, lumea Nilului si-a configurat trasaturi proprii inca de
la inceputurile primei dinastii evoluand apoi spectaculos. Originile
primei dinastii sunt plasate de istorici in jurul anului 3100 i.H.
Faraonii egipteni construiau colosalele lor temple si piramide menite
eternitatii, cand in Europa dainuia epoca primitiva iar in Asia se
purtau lupte de liliputani intre mici cetati intarite, intre asezari
inconjurate de palisade ori intre sate cu locuinte palustre.
Stupefianta civilizatie a egiptenilor evolua constant si sigur pe cand
Europa si Asia anterioara erau inca prada roirii popoarelor migratoare.
Consolidat ca stat puternic prin armata sa, asezat la rascruce intre
trei continente si scaldat de apele Mediteranei, marea interioara a
acestei parti de lume, Egiptul antic a influentat constituirea tuturor
civilizatiilor din vecinatatea sa. Forta si superioritatea
indiscutabila a civilizatiei egiptene, ca si coeziunea, maretia si
stralucirea ei, au facut ca o seama din valorile sale sa fie preluate
de popoarele din jur.
Intreaga lume a Egiptului antic a starnit admiratia uimita a
populatiilor si statelor stravechi si a iradiat o fascinatie singulara
pana in zilele noastre, datorita coordonatelor istorice, ale aparitiei
si mentinerii sale, si a amploarei caracteristicilor sale legate de
organizarea statala, economica si admirativa, de religia constituita
intr-un sistem metafizic inchegat, de misterele, arta si cultura cu
trasaturi unice.
Daca in ansamblul sau lumea si civilizatia egipteana s-au fixat si
traiesc in constiinta omenirii, unele dintre orasele si capitalele sale
stravechi au trecut de mult in lumea umbrelor si a dezintegrarii fizice.
Memfis a fost prima capitala a Egiptului unificat. Conform traditiei
orasul l-a intemeiat primul faraon care a adaugat la coroana Egiptului
de sus pe cea a Egiptului de jos, adica a celui ce include Delta
Nilului. Faraonul aproape legendar Menes a ridicat noua capitala la
hotarul dintre cele doua Egipturi, la sfarsitul mileniului al IV-lea
i.H., pe locul unei fortarete numita “Zidul Alb”.
Numita “Mennofiru” in egipteana veche, “Memfis” in greaca sau copta si
“Manuf” in araba, capitala se ridica putin mai la sud de inceputul
Deltei Nilului, la circa 20 de kilometri. Diodor din Sicilia ii
atribuia un perimetru impresionant, de 150 de stadii. Egiptenii ii
atribuisera numele sacru “Haitkauptah” ceea ce inseamna “orasul
castelului celor doi Ptah”. Din acest nume se pare ca a derivat
denumirea greceasca a intregii tari, adica “Aigiptos”, Egipt.
Memfisul a inflorit ca o adevarata capitala mai ales in epoca Regatului
Vechi, a dinastiilor 3-6 si a dainuit mai bine de patru mii de ani. A
reprezentat nu numai resedinta regala ci si centrul administrativ si
religios al marelui stat, principalul sau arsenal.
Memfisul ocupa o vale uriasa de pe stanga Nilului avand in vecinatate
renumitele necropole regale cu cele mai covarsitoare piramide, socotite
prima minune a lumii antice, cu Sfinxul si cu cimitirele nobilimii de
la curte. Centrul spiritual al orasului si al regatului il constituia
renumitul sanctuar al zeului Ptah.
In timpul Regatului Mijlociu, desi dinastia a 12-a a mutat capitala in
apropierea oazei Faium, Memfisul si-a mentinut rolul de metropola
religioasa a Egiptului, in calitate de loc al cultului zeului Ptah.
Odata cu ridicarea faraonilor tebani din dinastia a 18-a, si odata cu
ei, a Regatului Nou, s-a produs ascensiunea zeului Amon, ca zeitate
suprema. Teba s-a impus drept capitala si principal centru politic si
religios. Memfisul a ramas sediul cartierului general al armatei si un
fel de resedinta regala secundara, mai ales pe timpul campaniilor
militare spre Asia.
Faraonii dinastiei a 22-a, supranumita “libiana”, au locuit si
revigorat stravechea capitala in acelasi timp cu orasul Bubastis din
Delta. Multimea diversilor faraoni, care s-au succedat in lungul
interval cat Memfisul a ocupat un loc secundar, s-au straduit fara
incetare sa multiplice templele si palatele, prin edificii noi sau prin
reparari si extinderi ale celor vechi. Ahmosis I-ul, primul faraon
teban, a restaurat marele sanctuar al lui Ptah dupa izgonirea
hicsosilor din ultimele puncte detinute in Delta. Amenofis al IV-lea,
Tutmes I-ul, Seti I-ul si desigur, Ramses al II-lea, au lasat aici
multe urme ale guvernarii lor. Menerptah si Ramses al III-lea au
adaugat noi si grandioase incaperi templului lui Ptah. Libianul Sesonk
si-a edificat capela funerara, al sau “castel al milioanelor de ani” in
necropola imensa de la marginea desertului.
In prima parte a mileniului I i.H., amenintarea etiopiana din sud a
determinat puternica fortificare a Memfisului. Orasul si-a pastrat
nestirbit renumele de metropola spirituala. Democrit, Pitagora si
Platon au vizitat si au studiat la Memfis conform celor relatate de
unii biografi antici.
Memfisul a fost ruinat de multe ori in matusalemica sa existenta.
Ocupat prima data de hicsosi, a ajuns dupa sapte sute de ani in mana
libienilor. Din acel moment, ca urmare a slabiciunii faraonilor si a
luptelor interne dintre nobilii locali, care impartisera regatul, fosta
capitala s-a vazut mereu amenintata.
Un soldat norocos, aproape necunoscut, originar din orasul Sais, din
Delta, pe nume Tehfnakhte, s-a inscaunat dupa multe batalii castigate
cu vitejie. El a intemeiat cea de-a 24-a dinastie, supranumita dinastia
memfita, pentru ca si-a stabilit resedinta in reprezentativa si
stravechea capitala.
Curand a urmat invazia brutala si plina de ura a etiopienilor. Dupa un
asediu dur Memfisul a trebuit sa-l accepte pe invingatorul etiopian
care si-a intemeiat o proprie dinastie peste Egiptul de Sud, Sudanul de
Nord si peste nordul Etiopiei, cu capitala la Napata.
In ciuda eforturilor ultimilor faraoni cu adevarat egipteni, Memfisul a
trait, una dupa alta, ocupatiile si distrugerile etiopienilor,
asirienilor, persilor si grecilor. Seria de nenorociri au micsorat
orasul, dar declinul real si definitiv nu a inceput decat din momentul
fondarii Alexandriei.
Strabon care a vizitat Egiptul in ultimii ani ai secolului I, i.H., a
plasat Memfisul in urma Alexandriei dar a precizat ca inca era foarte
populat. A amintit totodata ca palatele se aflau deja in pragul ruinei
si abandonarii. Inainte de vizita marelui geograf si istoric, in epoca
elenistica Memfisul devenise locul de incoronare al suveranilor din
lunga dinastie a Ptolomeilor, dinastie de origine macedoneana.
In perioada stapanirii romane prima capitala faraonica a decazut la
starea de capitala de provincie.
Dupa triumful crestinismului, Memfisul a decazut brutal, vestigiile
milenare ale unei alte credinte devenind dusmanii cei mai periculosi ai
noilor stapani religiosi. Ca in toate teritoriile incapute pe mana noii
credinte intolerante, tot ce amintea de trecutul fascinant, de cultura,
de filozofie si de frumusete, a cunoscut o distrugere barbara.
Crestinismul a incaput la inceputuri pe mana unei paturi de exaltati
inculti, mincinosi, vicleni si razbunatori. Sub dominatia noii caste
preotesti, civilizatia mediteraneana si europeana a suferit un recul
inimaginabil. Crestinii primelor secole au distrus creatia umana in
proportii incomparabil mai mari decat milenii de razboaie si
cataclisme. Au murdarit ireparabil obrazul noii credinte si au impus-o
cu forta. Hristos propovaduise iertarea, bunatatea si fratia, iar
Biserica lui s-a transformat intr-o temnita pagana, plina de sfinti in
loc de zei, transformandu-l chiar pe Dumnezeu intr-un zeu razbunator si
neindurator, ca in cele mai inapoiate si salbatice credinte.
Dupa numai trei secole un alt val de “credinciosi necrutatori”
fluturand un steag verde, au venit sa scurme sub copitele cailor
pamantul si nisipul Egiptului. Islamicii, la inceput numai arabi,
infinit mai lipsiti de spiritualitate decat crestinii, au maturat ce
mai ramasese de valoare si nu necesita eforturi prea mari de
distrugere. Slabiciunea spirituala, lipsa de creativitate si de
traditie culturala ale arabilor si ale altor popoare nomade trecute la
Islam, au determinat un proces de asimilare a unor personalitati culte
din popoarele cucerite. Procesul s-a prelungit multe secole si a
cuprins invatati egipteni, greci, evrei, mesopotamieni sau persani.
Toti aceia aveau o traditie culturala in urma lor si acces la izvoarele
scrise antice. Cea mai mare parte a invatatilor straini din teritoriile
supuse Islamului, au trecut la noua credinta si au imprumutat nume
arabe. Beneficiau astfel de toate avantajele oferite celor de credinta
musulmana intr-un stat islamizat si patrundeau in structura de
conducere a acelui stat la curtile seicilor, emirilor, vizirilor sau
sultanilor. Asa s-a format, cu personalitati de origine straina,
cultura araba mult laudata in evul mediu, cultura purtatoare a
cunostintelor, spiritului iscoditor si a tolerantei antice. Invatatii
egipteni, greci, sau din alte semintii purtatoare de cultura antica si
arabizati, au avut menirea de a strapunge obscurantismul medieval
european.
Memfisul a fost complect abandonat dupa cucerirea araba. Ultima
lovitura i-a dat-o ridicarea orasului Cairo, in apropierea sa. Templele
au fost exploatate ca simple cariere de piatra, iar mormintele au
furnizat calcar din belsug.
In zidurile citadelei, ale moscheilor, medreselor, sau palatelor arabe,
se regasesc resturi ale edificiilor milenare ale Memfisului.
Astazi nu a mai ramas nimic din stravechea capitala, dens populata si
intinsa pe zeci de kilometri patrati. Un calator arab, Abdallatif, a
vizitat-o in secolul al XIII-lea, lasand o descriere entuziasta a
ruinelor pe care le-a traversat intr-o jumatate de zi de mars.
Pe intinderea trista nu mai exista decat movile rosiatice, ce se ridica
printre palcurile de palmieri, strapunse din loc in loc de ziduri
zdrentuite din caramida arsa sau nearsa ale ultimelor locuri
saracacioase. Ceea ce nu au putut lua si folosi arabii, a fost acoperit
de nisipurile suflate de Sahara, sau dus de apele Nilului in
strafunduri.
Topografia exacta a grandioasei capitale nu mai poate fi reconstituita
din cauza bulversarii inimaginabile ale resturilor sapate de arabi si
datorita unor parti intinse acoperite de palmieri protejati.
Marturii numeroase le-au furnizat documentele hieroglifice, demotice si
grecesti. Ultimele doua tipuri de scrieri au transmis numai contracte,
petitii, rapoarte administrative sau rapoarte despre calatorii, putand
fi utile numai pentru o perioada relativ moderna.
Textele cele mai vechi amintesc mai ales templele si fundatiile pioase
datorate faraonilor. Ele vorbesc, de asemenea, de un port plasat pe Nil
si de numeroase cartiere formate din suburbii incorporate orasului pe
masura ce se intindea. Cartierele erau, in cea mai mare parte,
desemnate ca resedinta pentru straini. “Zidul Alb” a adapostit
garnizoana persana pe timpul lui Herodot. Cartierul “Ankhtui”, in care
era inglobat templul zeului Bast, era locuit de sirieni, evrei si de
toate felurile de asiatici. Aici fenicienii au intemeiat factorii
intr-o epoca indepartata, greu de precizat. Existau de asemenea
cartierele grecilor, carienilor si ale celor din orasul Tir. Toti
acesti coloni, soldati mercenari, comercianti, si simpli emigranti, isi
adusesera zeii si credintele proprii si ridicasera capele alaturi de
cele ale egiptenilor, incurajati de toleranta desavarsita a acestora.
Herodot precizeaza ca a vazut in cartierul celor din Tir un mic templu
al Afroditei feniciene.
Monumentul cel mai important al Memfisului il reprezenta marele
sanctuar al zeului Ptah. Inconjurat de o vegetatie abundenta, el a
crescut, cu incetul, sub domnia tuturor faraonilor. Calatorii greci au
consemnat neincetat date despre marele sanctuar si tot ce le-au
transmis talmacii autohtoni despre faraonii despre faraonii ce au
contribuit la marirea si restaurarea lui continua.
Fondatorul sanctuarului nu este cunoscut, cu toate ca Herodot l-a
desemnat pe Menes, conform cu traditia egipteana, nesigura.
In calitate de capitala religioasa, Memfisul adapostea si alte
numeroase temple consacrate zeitatilor, Osiris, Hathor, Anubis, Sokhit
etc., temple care atrageau annual o multime de pelerini pentru marile
festivitati sau pentru solemnitatile intamplatoare prilejuite de
inmormantarea “boului Apis” si de intronarea succesorului sau.
Colegiul de preoti din Memfis avea un renume aproape universal privind
stiintele acelor vremuri. Se venea de foarte departe pentru a se cere
consultatii.
Templul lui Imhotpu conserva o biblioteca foarte stimata mai ales
pentru domeniul medical.
Toate orasele Egiptului antic erau impartite, imaginar, in doua parti:
orasul viilor si orasul mortilor. Memfisul a last omenirii cea mai
intinsa, spectaculoasa si renumita necropola a lumii, cu cele mai
marete monumente ale lumii antice, piramidele de la Gizeh. Mai la sud
cu 18 km de Gizeh, se intinde marea necropola memfita din apropierea
localitatii Sakkarah, necropola ce cuprinde saptesprezece piramide cu
inaltimi cuprinse intre 7 si 15 metri. Printre acestea se numara si
marea piramida in trepte, considerata cea mai veche din Egipt. Tot la
Sakkarah s-a descoperit asa numitul “Serapeum”, necropola boilor sacri
Apis, unul dintre cele mai curioase vestigii legate de religia
egipteana.
De altfel trebuie precizat ca “Serapeum” era numele dat de grecii din
Egipt templelor zeului egiptean Serapis. Ca si Mariette, descoperitorul
necropolei boilor Apis, in 1851, savantii moderni au numit-o in
continuare si impropriu, “Serapeum”.
Vastul cimitir de animale sacre era numit in antichitate “Ka-Kem” sau,
prin abreviere, “Kem”, adica “cel al taurului negru” sau “cel al
negrului”.
Ptah, zeul suprem al Memfisului era considerat protectorul artelor si
mestesugarilor, iar lucrul acesta nu era intamplator. Inca de la
primele sale inceputuri capitala faraonica a devenit locul unde s-au
concentrat artele si mestesugurile, inclusiv cele intelectuale.
Intruchiparea pamanteasca a zeului Ptah era boul sacru Apis.
1
Nu orice bou putea deveni Apis. El trebuia sa se deosebeasca de
ceilalti reprezentanti ai speciei prin 28 de semne distinctive: o
anumita combinare a petelor albe, o anumita culoare a parului, o forma
neobisnuita a coarnelor si o serie de alte caracteristici cunoscute de
preoti. Cand murea batranul Apis, preotii porneau sa caute in intreaga
vale a Nilului un urmas demn. Boul care intrunea toate semnele
distinctive era declarat, in cadrul unor ceremonii somptuase, drept
noul Apis si era cinstit ca un zeu. Cele mai frumoase tinere il slujeau
si chiar faraonul ii aducea jertfe.
Moartea lui Apis indolia populatia, ca la moartea unui zeu. Boul Apis
era asezat intr-un sarcofag deosebit de fastuos si apoi inmormantat cu
mare pompa in cimitirul boilor sacri.
Timpul a facut ca uitarea sa se aseze peste aceasta curioasa marturie a
credintelor egiptene. In epoca moderna nu se mai cunosteau despre el
decat cateva relatari ale unor autori vechi, dintre care pe primul loc
se afla Strabon, care avusese sansa chiar sa viziteze monumentul. De
cimitirul sacru al boilor Apis mai aminteau si unele papirusuri
grecesti de pe timpul Ptolomeilor, descoperite de arabi, in apropierea
locului, in primele doua decenii ale secolului al XIX-lea. Papirusurile
sunt dispersate azi in patru muzee europene: Luvru, Leyda, British
Museum si Vatican.
Papirusurile amintesc ca grupul de edificii din care “marele serapeum”
forma centrul , cuprindea in plus un Anubidion si un Asclepion, precum
si vaste dependinte pentru toate categoriile de preoti, scoli si hanuri
pentru pelerini. Autoritatea civila avea propriile incaperi. Spre
exemplu biroul sefului politiei era amplasat in Anubidion.
In cadrul personalului sacerdotal, papirusurile mentioneaza doi
slujitori numiti “Gemenii”, datori sa faca libatiuni pentru Apis cel
disparut.
Existau o serie de incaperi in care un numar de greci traiau o
veritabila viata monahala.
Serapeumul din timpul Ptolomeic se prezenta ca un fel de Mormant-Sfant
sau o uniune bizara de divinitati locale si exotice, servite de
sacerdoti foarte diferiti de egipteni si greci. Locul atragea
devotiunea unor grupuri umane mult mai pestrite. Este probabil ca
Serapeumul grecesc nu se putea confunda pe de-a intregul cu Serapeumul
egiptean, ci era numai o anexa a celui original.
Descoperirea cimitirului boilor sacri, care se afla situat in pustiu,
in niste uriase galerii subterane, constituie unul dintre cele mai
interesante evenimente din istoria egiptologiei.
In anul 1850 a sosit in Egipt un tanar francez, egiptolog autodidact,
Auguste Mariette. Avea misiunea de a colinda manastirile crestine copte
si de a aduna manuscrise vechi crestine. O forta irezistibila l-a atras
spre antichitatile egiptene si toate mijlocele pe care i le
incredintase statul pentru cumpararea de manuscrise copte le-a deturnat
spre sapaturi.
Tanarul francez fusese frapat de unele randuri din lucrarile lui
Strabon: “In Memfis se afla templul lui Serapis, asezat intr-un loc
atat de nisipos, incat vanturile au ingramadit munti de nisip, in
mijlocul carora am vazut inaltanduse sfincsi, unii acoperiti pe
jumatate, altii ingopati pana la barbie…”
Mariette a ratacit un timp prin imprejurimile Memfisului si intamplator
a dat peste un sfinx, pe jumatate acoperit de nisip si asezat pe un
piedestal. Descoperirea i-a intarit increderea in relatarile
geografului antic si a inceput sapaturile.
Cu incetul a dezvelit o alee intreaga de sfincsi care parea ca il va
conduce spre Serapeum. Aleea zacea ingropata sub un strat de nisip gros
de cinci metri. Munca de degajare era ingreunata de faptul ca aleea
cotea din cand in cand.
Grosimea stratului de nisip sporea continuu, iar in cele din urma a
atins 20 de metri. A dezgropa sfincsi de sub munti de nisip devenise o
lucrare aproape imposibila. Mariette a inceput sa sape din distanta in
distanta niste gropi largi, un fel de gropi de explorare.
In decursul primelor doua luni, Mariette a inaintat 500 de metri si a
dezgropat 134 de sfincsi. Deodata aleea s-a intrerupt. Cel de-al
135-lea sfinx nu putea fi gasit, iar despre Serapeum nici urma.
Intuitia l-a determinat sa faca o incercare speciala. A trecut la
curatarea unei suprafete cu o raza de 40 de metri in interiorul careia
nadajduia sa gaseasca cel de-al 135-lea sfinx. Intr-un punct
indepartat, spre stanga, i-a suras norocul si a gasit sfinxul cautat.
S-a dovedit astfel ca in punctul respectiv aleea cotea brusc spre
stanga.
Munca a devenit din ce in ce mai anevoioasa. Uneori vantul dezlantuit
acoperea aleea cu avalanse de nisip si dobora la pamant pe lucratori.
Se intampla ca dupa o saptamana de munca covarsitoare arheologul sa
inainteze numai un metru.
Astfel, Mariette a ajuns la cel de-al 141-lea sfinx, dupa ce au inceput
sa iasa la iveala vestigii neinchipuit de interesante, unul mai minunat
decat altul. Descoperirile rasplateau tenacitatea si intuitia
arheologului francez.
Morminte aliniate pe alee si altele raspandite in vecinatate au fost
scoase la lumina zilei. Intr-unul dintre aceste morminte, mai vechi cu
mii de ani decat Serapeumul s-a gasit celebra statuie a “scribului
asezat pe vine”.
Dincolo de ultimii sfincsi, a aparut din nisipuri o bancheta in
hemiciclu pe care se inaltau unsprezece statui grecesti, reprezentand
filozofii si scriitorii cei mai renumiti ai Greciei, apoi un mic templu
al lui Apis, construit de faraonul Nectanebos al II-lea si cuprins
intr-o mare imprejmuire rectangulara. De la aceasta un nou drum, lung
de 86 de metri, era bordat de grupuri alegorice in stil grecesc si de
doua capele, una greceasca si una egipteana. Ultima continea statuia
boului Apis, statuie ce a ajuns in muzeul Luvru. Dalele mari ale
drumului acopereau o infinitate de zeitati miniaturale din bronz. Prima
incinta constituia un avanpost pentru o alta mult mai ampla. Un pilon
magnific la est si altul la nord permiteau comparatia cu zidurile
periferice ale marilor temple egiptene.
Dar tot ce se descoperea nu erau vestigiile Serapeumului cautat. Dupa
cum s-a constatat ulterior, toate constructiile si munumentele de la
suprafata solului serveau doar ca intrare intre criptele boilor sacri.
In marea necropola subterana fiecare mumie a unui Apis era inchisa
intr-un mare sarcofag de granit sau de bazalt, ocupand una din
incaperile sapate succesiv si in functie de necesitati, intr-unul sau
in altul dintre peretii subterani.
Dintre douazeci si opt de camere, douazeci si patru contineau inca
sarcofagele, dar mumiile disparusera. In timpurile vechi, Apis odata
inmormantat, camera era zidita si o stela se incastra in zid intr-o
parte invecinata intrarii. Un culoar cu tavanul deschis spre cer punea
in legatura marele subteran cu un subteran mai mic, ale carui camere
neregulate, prost sapate, adaposteau cosciugele de lemn cu mumiile in
ele. Resturile a douazeci si patru de Apis, ca si ale printului regal
Khamuas, fiul lui Ramses al II-lea si mare preot al lui Ptah, au fost
astfel regasite.
Zvonul despre lucrarile conduse de Mariette a ajuns la urechile
autoritatilor din Cairo. Seicii din apropiere au primit ordin sa
impiedice prin toate mijloacele continuarea sapaturilor. Muncitorilor
felahi li s-a interzis sa mai lucreze pentru Mariette. A urmat ordinul
ca arheologului sa nu i se mai furnizeze apa si alimente. Datorita
sicanelor si a unei boli de ochi datorate timpului petrecut in mijlocul
nisipurilor, Mariette a trebuit sa intrerupa lucrul pentru cateva luni.
Intre timp vestea despre norocoasele lui sapaturi a ajuns in Europa.
Cei mai mari savanti au inteles ca tanarul francez se afla in pragul
unor descoperiri extraordinare si s-au straduit sa-i asigure mijloacele
si protectia necesara.
Conducerea Egiptului a fost de acord ca Mariette sa-si continue
sapaturile, cu conditia ca toate obiectele gasite acolo sa-I fie
predate personal guvernatorului. In acest scop au fost trimisi la locul
sapaturilor cinci ofiteri, in calitate de observatori.
Atunci francezul a recurs la siretlicuri. In cursul zilei sapa in
diverse locuri, de ochii lumii. Diferite componente de piatra erau
mutate dintr-un loc in altul pentru a schimba mereu imaginea
observatorilor. Noaptea cand ofiterii erau plecati, incepeau
adevaratele lucrari. Pe fundul unui put adanc, ce servise candva drept
mormant, s-a amenajat un depozit de obiecte valoroase. Acolo erau aduse
toate comorile descoperite, dupa care erau impachetate, incarcate pe
camile si expediate in mare taina catre consulatul francez din
Alexandria, iar de acolo la Paris, la muzeul Luvru.
Abia dupa o munca de doi ani lucratorii lui Mariette au descoperit
intrarea carw ducea la uriasele galerii subterane, amintite anterior.
Cand a pasit in subterane, arheologul a fost izbit de barbaria
distrugerilor savarsite: cripte sparte, sarcofage deschise si golite.
Straduindu-se sa refaca inscriptiile de pe placile sparte si obiectele
distruse, Mariette a reconstituit, incetul cu incetul, aspectul
necropolei si a dat la iveala istoria sa. Existau mai multe galerii
subterane. Cele mai veci morminte datau din secolul al XVI-lea i.H.,
iar cele mai noi din secolul I i.H.
Mariette a descris cu mult pitoresc o cripta din epoca faraonului
Ramses al II-lea. “Cand am intrat pentru prima oara in aceasta cripta,
pe pulberea fina de nisip, ce acoperea pamantul, am zarit urmele
picioarelor lasate de cei care cu 3230 de ani in urma au adus aici
cosciugul zeului… Degetele egipteanului care zidise usa si pusese
ultima piatra, se vedeau inca intiparite pe tencuiala”.
Capacele a doua sarcofage ale boilor si cornisele ce se gaseau in
aceasta cripta erau acoperite cu foite de aur. Ele straluceau puternic
in lumina tortelor. Sarcofagele se sculptasera in granit trandafiriu.
Spre marea lui uimire, arheologul nu a gasit in interior mumiile
boilor, ci numai cateva cranii si oase putrezite. Cercetand problema
Mariette a ajuns la concluzia ca toate stricaciunile fusesera provocate
de fanaticii care au vrut sa faca sa dispara pentru totdeauna vechile
credinte egiptene.
Dupa ce a pierdut independenta, Egiptul a avut multi stapani. Persii au
fost inlocuiti de greci, iar grecii de romani. In secolul al VII-lea
d.H., tara ca cazut sub dominatia arabilor.
Nici persii, nici grecii si nici romanii nu au profanat mormintele,
caci nu sauparau pe nimeni in societatile lor tolerante. Mormintele lui
Apis au fost distruse in secolul al IV-lea d.H. de catre crestini, cand
religia crestina a devenit atotputernica pe teritoriile romane.
Stabilind acest adevar Mariette a scris: “Astfel, tocmai aici, in acest
locas sacru al egiptenilor, avem in fata ochilor un trist exemplu de
vandalism, savarsit in numele lui Hristos…”.
In final, sapaturile din acea necropola sacra de langa Memfis au scos
la iveala 64 de morminte ale zeilor Apis. Dintre acestea numai patru
ramasesera intacte. Numeroasele inscriptii de pe stele sau ex-veto s-au
dovedit de mare ajutor oamenilor de stiinta in determinarea cronologiei
Egiptului Antic.
Memfisul si imprejurimile sale mai pot oferi o multime de surprize, de
descoperiri fericite pentru trecutul umanitatii. Desi aproape
spulberata din punct de vedere fizic, stravechea capitala priveste,
inca, omenirea, din varful piramidelor, prin ochii misteriosi ai
Sfinxului, prim marturiile lasate de o multime de invatati, de
vrajitori si mai ales de vointa faraonilor.
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |