1 CRUCIADELE

Caracterul şi cauzele cruciadelor
Cruciadele pot fi definite ca expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale.
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul), de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat (Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare.
Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadelor copiilor.
Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări da mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, Capadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza şi Clermont (10959, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape: expediţia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac, şi expediţia cavalerilor grupaţi în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I şi Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent şi Tancred de Sicilia.
Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia şi Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraş, i-a transportat pe cruciaţi pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacraţi de trupele selgiucide sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, anunţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-l îmbrace expediţiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscută din „Aşezămintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.
Cruciadele a II-a (1147-1148) şi a III-a (1190-1192)
Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul populaţiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciaţi şi selgiucizi au sfârşit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciaţi, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziţie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oştiri au fost risipite de turci, iar Ludovic şi Conrad, cu resturi din armată, şi-au sfârşit expediţia ca simpli pelerini.
În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil. a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan şi a pus stăpânire pe oraş. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi Franţei - Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea

1 August - şi împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă,nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-au împrăştiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi-au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cicpru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia.
Cruciada a IV-a (1202-1204)
Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III-lea şi de politica sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.
La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocratică distanţa se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unităţii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei, Henric Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei, care dorea să-şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.
În luna mai a anului 1203, cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit oraşul şi au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia apoi i-au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciaţii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o şi au luat-o în stăpânire.
Consecinţa cruciadei a IV-a a fost desfiinţarea Imperiului bizantin şi împărţirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul şi Trapezuntul. Veneţia, dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie, primea privilegii comerciale şi stăpâniri teritoriale întinse.
Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi-a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor.
Celelalte cruciade
Între anii 1217 şi 1270 au fost încă patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) şi a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciaţilor.
Ideea care persista era atacarea Egiptului, a cărui cucerire ar fi deschis cruciaţilor drumul spre Ierusalim. Dar înaintarea pe Valea Nilului era practic imposibilă, aşa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, în anul 1221, şi a lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, din 1248.
Cu această ultimă încercare aşa-numitele „cruciade clasice” luau sfârşit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenţă al cruciaţilor. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna „latinilor” mai multă vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia în 1571.
Urmările cruciadelor
Cruciadele au avut consecinţe negative şi pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri şi masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populaţiei supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii, care s-au influenţat reciproc.
Statele creştine formate, deşi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de ani, zeci de mii de cruciaţi să se deplaseze în Orientul Apropiat şi, o dată cu ei, au pătruns şi moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. Relaţiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat oraşele, mai ales cele din Italia şi sudul Franţei. În veacul al XIII-lea, Veneţia şi Genova făceau comerţ cu Orientul prin porturile Siriei şi Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Veneţia şi Genova au înfiinţat factorii comerciale la Caffa şi la Tana, de unde făceau negoţ cu Rusia şi Polonia, astfel că în perioada amintită se poate vorbi de o supremaţie maritimă şi comercială a celor două oraşe în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraşelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile şi al prelucrării metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană, procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii, ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii papale.
Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în acelaşi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din şerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. Aceeaşi nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii oraşelor de a-şi răscumpăra libertatea.
Cultura a fost şi ea influenţată de cruciade. Din a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoaşterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle şi Thomas d’Aquino un nou impuls şi o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogăţirea literaturii europene cu noi teme şi la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influenţele orientale, tot aşa cum în Siria şi Palestina stilul renan şi romanic din norul Franţei au lăsat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, mănăstirea de lângă Bethleem).