1
Apariţia fenomenului militar
în spaţiul
românesc
Arheologia este în măsură
astăzi să atace existenţa principalelor etape ale procesului evolutiv
al
umanităţii şi în spaţiul etnogenetic românesc de la începuturile,
databile cu
cca 2 200 000 de ani în urmă, pe baza resturilor fosile şi a
uneltelor-arme
descoperite în Valea lui Grăuceanu-Bugiuleşti (comuna Tetoiu, jud.
Vâlcea)
român la sfârşitul vechii epoci a pietrei cioplite (cca 10.000 î.e.n.)
prin:
resturi umane şi animale, unelte-arme aparţinând "culturii de prund"
descoperite pe văile Dârjovului, Dâmbovnicului, Argeşului, la
Ciuperceni (Turnu
Măgurele), etc.; mărturii ale "civilizaţiei" musteriene, furnizate de
peşterile de la Ohaba-Ponor; Cioclovina, Baia de Fier, Ripiceni-Izvor,
Cheia,
Nandru, etc.; urme ale locuirii permanente ale teraselor râurilor şi,
ca
emoţionante mărturii ale unor înclinaţii artistice legate de principala
ocupaţie - vânătoarea, picturile rupestre din peşterile de la Baia de
Fier,
Vaidei (jud. Gorj), Pescari (jud. Caraş-Severin), Limanu (jud. Constanţa),
Cuciulat (jud.
Sibiu)
sau din
defileele Polovragi şi Sohodol.
Confruntarea
permanentă a oamenilor cu lumea animalelor care le furniza cea mai mare
parte a
hranei şi care reprezenta totodată principalul pericol, le-a stimulat
continuu
imaginaţia în direcţia perfecţionării uneltelor-arme (pentru împuns,
lovit,
tăiat şi răzuit), din piatră, lemn, os sau corn şi a perfecţionării,
prin
repetare rituală, a unor tehnici şi metode de vânătoare care, în
epocile
următoare, vor pune treptat bazele "artei militare" a oamenilor
neolitici şi a purtătorilor civilizaţiei bronzului şi fierului.
Moştenite din
practica vânătoarei, utilizarea terenului, îndeosebi muntos şi
împădurit, arta
deplasării în ascuns, a mascării, urmăririi, încercuirii, atragerii în
ambuscadă şi a atacului prin surprindere, transmise din generaţie în
generaţie,
se vor preface în timp, ca o dovadă în plus a continuităţii oamenilor
locului,
în procedee şi principii tactice de luptă.
Tranziţia
spre epoca pietrei şlefuite
(10.000 - 5.500 î.e.n.), marcând începutul procesului de sedentarizare
a
comunităţilor umane prin trecerea de la stadiul de vânător şi culegător
ocazional la acela de recoltator, pescar "specializat" şi crescător
de animale a generat, o dată cu apariţia unui surplus de produse, de
unelte-arme diversificate, tipologic incluzând ca noutate propulsorul
şi arcul
cu săgeţi şi de obiecte de podoabă, de cult sau de marcare a
importanţei
indivizilor (susceptibile de a fi însuşite), ca nouă formă de
activitate umană,
conflictele armate. Arheologic, pot fi sugerate primele ciocniri
intercomunitare, în diferite zone ale spaţiului românesc şi, cu
certitudine
identificat, "războiul" local de la Schela Cladovei (Drobeta-Turnu
Severin)
unde un grup prădalnic a fost surprins în ambuscadă şi nimicit de
arcaşii
localnici cu aproape 6.000 de ani î.e.n.
1
"Revoluţia
neolitică" (5.500-2.500/2.200 î.e.n.) înfăptuită în cadrul
marilor culturi Criş-Starcevo, Turdaş-Vinca, Dudeşti, Boian, Hamangia,
Cucuteni, Gumelniţa, etc., atestă deja existenţa, ca îndepărtaţi
înaintaşi ai
noştri în spaţiul etnogenetic românesc, a unor oameni harnici şi
pricepuţi
care, în timp, învăţaseră să prefacă stepele sau câmpurile mlăştinoase
şi
codrii seculari în ogoare, să dea suflet lemnului, lutului şi pietrei,
să supună
vietăţile pământului şi forţa apei, să smulgă muntelui metalele din
care încep
să-şi făurească uneltele, podoabele şi armele.
Perfecţionarea uneltelor şi armelor a atras după sine saltul
demografic,
extinderea terenurilor locuite şi cultivate, o primă mare diviziune a
muncii în
secolele de trecere spre epoca metalelor (împărţirea pe comunităţi de
agricultori şi păstori, în funcţie de activitatea productivă
dominantă),
apariţia unor specializări în meşteşugurile torsului şi ţesutului,
olăritului,
făurăritului şi construcţiilor, a cultului organizat şi a diferenţierii
sociale, în condiţiile păstrării proprietăţii colective asupra
mijloacelor de
producţie, prin creşterea importanţei categoriilor sacerdotale şi
războinice,
însărcinate de comunităţile care le întreţineau cu organizarea muncii,
a
relaţiilor cu lumea divinităţilor protectoare şi a apărării. Aşezărilor
ridicate încă din epoca precedentă în locuri întărite natural
(promontorii,
insule, etc.) încep să li se adauge elemente de fortificaţie, şanţuri
adânci de
6-8 metri, late de român la 12 metri, valuri de pământ cu palisade ca
la
Măgurele (Bucureşti), Radovanu (jud. Călăraşi), Vidra (jud.Giurgiu); în
paralel
apar şi incinte fortificate de refugiu, ca aceea de la Măgurele -
"Movila
Filipescu", prefaţând viitoarele acropole.
Cu patru milenii în
urmă prin cimentarea tuturor trăsăturilor populaţiei pe care preistoria
le-a
văzut zămislindu-se în spaţiul carpato-balcano-pontic, odată cu
trecerea la
epoca bronzului (2200/2000 - 1200/1150 î.e.n.), a marilor culturi cu
inventar
complex de unelte şi arme din metal (Glina, Monteoru, Wietenberg,
Otomani,
Gârla Mare, Noua, etc.), s-a afirmat, ca purtător al unei civilizaţii
unitare,
marele grup etnic al primilor noştri strămoşi direcţi pe care istoria
scrisă
i-a consemnat sub numele de traci. Ei sunt aceia care, prin cele peste
100 de
neamuri atestate de poemele homerice, de literatura greacă sau de
"părintele istoriei" , Herodot, ne conferă dreptul să afirmăm că în
acest pământ, scăldat de valurile Dunării şi ale Mării Negre, vegheat
de
"coroana" Munţilor Carpaţi, avem - potrivit expresiei lui Nicolae
Iorga - cel puţin "rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria
şi
aceasta este puterea noastră!". Sunt cuvinte care ilustrează o
realitate
subliniată de numeroşi oameni de ştiinţă ai veacului nostru - aceea că
"poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a
neamului; într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din
Europa
/"/ fie că este vorba de traci /"/, de geţi sau de daci, locuitorii
pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei
şlefuite
- până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate
unic în
istoria lumii, continuitatea unui neam".
Cele mai ok referate!
www.referateok.ro |