1 Istoria CD-ROM-urilor nu este prea îndepartată de zilele noastre. Preocupările în acest domeniu se remarcă indeseobi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele doua companii realizase, după propriile concepţii şi tehnologii, diferite variante de CD-ROM-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare (unii spun identice) dar în acelasi timp sunt şi diferite. Ele sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de vedere al continuţului informaţional şi al unitatilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-audio, introdus însă intr-o unitate hard de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.
[modifică]
Caracteristici
 
CD
Principalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt:
•    capacitatea de stocare;
•    timpul de acces;
•    rata de transfer;
•    viteza de lucru.
Capacitatea de stocare la un CD este de 650, 700 sau chiar de 800 sau 900 MB, fiind superioară floppy-discului.
Timpul de acces reprezintă, ca şi la Hard-disc, durata de timp ce se consumă din momentul emiterii unei cereri de citire sau scriere şi până în momentul când începe efectiv operaţia respectivă. Acest parametru se măsoară în milisecunde şi este mai mare ca la Hard-disc, fiind cuprins, în medie, între 60 milisecunde şi 120 milisecunde. Astfel, în timp ce la Hard-disc-uri timpul de acces se situează sub 10 milisecunde, la CD-ROM-uri timpul de acces nu scade cu mult sub 100 milisecunde. Timpul mare de acces se explică, în primul rând, prin faptul că la fiecare accesare CD-ul trebuie adus la o anumita viteză de rotire, în timp ce hard disk-ul are o viteză de rotaţie constantă, iar în al doilea rand capul de citire, la unitatea CD, este ceva mai greu ca la hard disk, conţinând mai multe elemente (laserul, fotocelula, unitatea de focalizare ş.a.), iar manevrarea acestuia cere mai mult timp. Din acest punct de vedere unitatile CD se afla în curs de perfecţionare.
Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi cuprinsă între 150KB/s (la primele tipuri de unitati de CD-uri) şi peste 7000 KB/s (la unităţile moderne). Rata de transfer depinde, în primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii CD.
Viteza de lucru reprezintă un parametru care influenţează direct rata de transfer şi timpul de acces şi se stabileşte în raport cu primul tip de unitate CD numit single-spid, care lucra cu un transfer de 150KB/secunda şi faţă de care s-au dezvoltat apoi viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de 8xSpeed ş.a.m.d., ajungându-se in prezent până la 54x, pentru care ar corespunde, cel puţin teoretic, unei rate de transfer de 7800KB/s.
Deşi mult superior floppy-diskului, CD-ul prezintă şi unele dezavantaje. Astfel, pe lângă timpul de acces mai mare şi rata de transfer mai mică faţă de Hard-disc, un alt dezavantaj principal al unităţii CD este acela că, majoritatea acestora (existente pe piaţă) permit numai citirea nu şi scrierea. Şi în această privinţă există tendinta de râspandire a unităţilor CD-uri care să permită atât citirea cât şi scrierea informaţiilor