1                         TRANSLATIA CONTINENTELOR




Chiar din primele harti ale Americii s-a putut observa asemanarea uluitoare dintre tarmul Lumii Noi si cel al Lumii Vechi. Aceasta asemanare a ridicat intrebarea fireasca: este posibil ca aceste continente indepartate sa fi fost candva unite?
La mijlocul anilor 1800 cercetatorii au inceput sa adune fosile (urme ale formelor de viata preistorice) din rocile de stanca ale continentelor indepartate intre ele. La inceputul anilor 1900, geologul american Frank B. Taylor a sugerat ca continentele s-ar fi putut indeparta intre ele. El a presupus ca translatia continentelor a creat presiunile laterale ce au provocat aparitia lanturilor muntoase.
    
Teoriile lui Wegener
Independent de observatiile lui Taylor, meteorologul, geofizicianul si astronomul german Alfred Wegener a facut cercetari in scopul determinarii schimbarilor climatorice de-a lungul istoriei Pamantului. El a cautat cheia misterelor prin studierea fosilelor. A gasit spre exemplu, fosile ale unor plante tropicale sub stratul de zapada si gheata din Groenlanda, iar alte semne existente in roci indica faptul ca o parte a Africii de Sud si din partea tropicala a Americii de Sud au fost candva acoperite cu gheata.

Wegener a dat raspunsul la aceste intrebari in cartea lui intitulata “Die Enstehung der Kontinente und Ozeane” (Originea Continentelor si a Oceanelor, 1915). Ipoteza lui era ca – pe vremea cand avea plante tropicale – Groenlanda se situa undeva in jurul Ecuatorului. Suprafetele intinse ale Africii si Americii de Sud trebuiau sa se situeze undeva in jurul Polului Sudic, cand erau acoperite cu gheata. Cu alte cuvinte, continentele s-au deplasat din pozitia lor anterioara.
Teoria translatiei continentelor a fost in general acceptata pana in anii cinzeci-saizeci. Intre timp, insa, s-au acumulat atatea dovezi, incat teoria n-a mai putut fi ignorata. S-a creat un termen nou pentru descrierea fenomenului: tectonica placilor. Potrivit acestei teorii continentele se afla in miscare continua, cu o viteza de deplasare intre ele de 1-10 cm pe an, pe placile intinse care formeaza scoarta terestra. Acceptarea miscarilor placilor tectonice a deschis o noua era in studiul Pamantului.

Puzzle de continente
Primele teorii asupra miscarii continentelor s-au bazat pe similitudinile tarmurilor continentelor, ale Americii de Sud si Nord, respectiv ale Africii si Europei.
Adevaratele granite dintre continente nu sunt tarmurile. In jurul fiecarui continent se intinde o regiune numita platforma continentala sau self, care este acoperita cu apa de mica adancime si care face parte din continent. Marginea adevarata a continentelor este la taluzul continental care coboara vertiginos pana la fundul oceanelor. Daca desenam conturul platformelor continentale, la o adancime de circa 1000 m, atunci din modelarea formelor cu ajutorul calculatorului se distinge o corespondenta si mai puternica a continentelor.
    
Studiul rocilor, al structurilor de roci si al fosilelor a adus dovezi noi in sprijinul teoriei translatiei continentelor. Wegener a stiut, spre exemplu, ca in trecut au existat mai multe epoci glaciare. Cand clima Pamantului se raceste, suprafetele de gheatza ce acopera azi Antarctica si Groenlanda se extind. Gheata se deplaseaza spre exterior sub inflenta fortei gravitationale, iar rocile inghetate in stratul de gheata ara solul lasand brazde de teren. Gheata transporta si straturi formate din sfaramaturi de roci numite morena, din care se formeaza rocile de tilite.
Wegener inpreuna cu un geolog sud-african, Du Toit, au gasit multe brazde si depuneri de tilida pe continentele sudice: America de Sud, Africa, Antarctica, Australia si India. Se crede ca acestea s-au format in epoca carbonului superior si permianul timpuriu. Aceste suprafete au fost probabil prizonierele unei ere glaciare in acelasi timp, acum circa 300.000.000 de ani. Aceasta dovedeste ca continentele sudice erau unite la inceputul acestei ere glaciare.



1 Structuri de roci
Structurile de roci prezinta dovezi noi asupra translatiei continentale. Rocile din Africa de Nord in regiune Saharei in mare parte sunt foarte vechi. Acestea au circa 2 miliarde de ani, dar pe langa ele sunt lanturi de roci mai tinere care nu depasesc varsta de 550 milioane de ani. Linia de demaractie intre ele este clara; aceasta este in Oceanul Atlantic langa capitala Ghanei, Accra.     
Aceasta linie se poate observa si pe partea cealalta a oceanului, in jurul orasului Sao Paolo, Brazilia. Acest loc conicide cu cel presupus de geologi si astfel s-a adus o dovada noua in sprijinul teoriei.
    
Asemanarea intre structurile intre roci este utilizata in cautarea resurselor naturale. Daca, spre exemplu, se gasesc zacaminte de titei in platforma continentala a Africii Centrale, atunci sunt sanse sa se gaseasca si in zona tarmului Americii de Sud, in apropierea locului in care candva cele doua s-au despartit.
Paleomagnetismul – “magnetismul stravechi”  - aduce un argument nou in favoarea tectonicii placilor. Cand din rocile topite se formeaza roci noi, atunci minereurile cu continut de fier se magnetizeaza. La solidificarea rocilor campul magnetic propriu al rocilor se orienteaza in directia campului magnetic al Pamantului din acea vreme. Aceste particule magnetice la solidificare se fixeaza in roci si campul magnetic terestru nu le mai poate devia ulterior. Cu ajutorul particulelor magnetice gasite in roci se poate determina directia campului magnetic terestru din epoca respectiva.

Dovezi din adancul marilor
Cercetatori au efectuat masuratori asupra varstei rocilor de pe fundul oceanelor prin metoda radioactiva si au determinat ca acestea au cel mult 200  milioane de ani , pe cand cele mai vechi roci cunoscute au varsta de 3,8 miliarde de ani. In concluzie: oceanele sunt regiuni relativ noi.
Din topologia electronica a fundului marii s-au descoperit formatiuni interesante , spre exemplu lanturi muntoase lungi, numite creste oceanice. In aceste locuri sunt frecvente cutremurele si activitatile vulcanice. In apropierea acestor zone s-au gasit cele mai tinere roci suboceanice. Geologii sunt convinsi ca rocile noi se genereaza la mijlocul crestelor oceanice din cauza indepartarii placilor tectonice.

Cele patru continente
Cercetatorii au realizat faptul ca fata Pamantului este in continua schimbare. Un calator astral cu 400 de milioane de ani in urma ar fi vazut doar 4 continente. Unul facea parte din actuala America de Nord si altul din Europa de azi. Al treilea, numit de geologi Angara, face parte din Asia de azi. Al patulea era continentul sudic, din care faceau parte toate continentele sudice de azi. Geologii au denumit acest continent Gondwana.
Miscarile tectonice au presat treptat placa nord-americana si cea europeana. Sub aceasta presiune masele de pamanat s-au ridicat si au format un lant imens de munti incretiti. Muntii Appalache din America de Nord, muntii estici din Groenlanda, muntii vestici ai Irlandei si Scotiei, respectiv muntii Norvegiei si Suediei fac parte din acestia. Continentul nostru a fost denumit Euramerica.

Destramarea continentului Pangaea
Cu circa 275 miliane de ani in urma, Euramerica s-a ciocnit cu Angara si intre ele s-au format prin incretire Muntii Ural. Cele trei placi au format impreuna un continent imens  numit Laurasia. Acesta din urma si Gondwana erau separate prin marea straveche Thethys, dar ulterior acestea au ajuns in contact si au format un singur continent imens, Pangaea.
In ultimii 180 milioane de ani, Pangaea s-a destramat, iar continentele actuale au ajuns la locul lor din prezent prin miscarea placilor tectonice si astfel au luat nastere marile oceane. Placile sunt in continua miscare si astazi, iar oamenii de stiinta pot face speculatii despre cum va arata Pamantul in viitor. Daca referinta este varsta pamantului, atunci harta lumii este doar un cadru din filmul evolutiei Pamantului.