1 MUNTII BIHOR SI VLADEASA
IN CADRUL MUNTILOR APUSENI


Cuprinşi între dealurile domoale ale Depresiunii Transilvaniei şi Cîmpia Tisei, Munţii Apuseni formează veriga ce încheie spre vest arcul Carpaţilor româneşti. Ocupând o suprafaţă de circa 20 000 kmp, ei apar ca o insulă muntoasă de formă aproape rotundă.
    Niciunde în Carpaţii româneşti alcătuirea geologică nu se face mai resimţită în relief ca în Munţii Apuseni. Subsolul este un mozaic de formaţiuni geologice de toate tipurile şi de toate vîrstele. Aici se întîlnesc şisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii, argile şi toată gama de roci eruptive de la granite şi riolite la andezite şi bazalte. Ca vârstă ele se întind de-a lungul întregii scări a timpului geologic, de la proterozoic la cuaternar. Acestei mari diversităţi de constituţie a subsolului îi corespunde o tot atât de mare varietate a reliefului. În Munţii Apuseni se alătură plaiurile domoale, platourile alpine, conurile vulcanice, crestele zimţuite şi pereţii verticali.
    Marea diversitate a peisajului, consecinţă a alcătuirii geologice, permite împărţirea Munţilor Apuseni în subunităţi caracteristice. O primă delimitare trebuie făcută în partea nordică a Munţilor Apuseni şi cea sudică. Limita între aceste două mari diviziuni o formează valea Arieşului, de la Turda până la Cîmpeni, apoi valea Arieşului Mic până la izvoare; de aici ea urmează valea Leuca până la vărsarea ei în Crişul Alb şi apoi pe aceasta, în continoare, până ajunge în Câmpia Tisei.
    Munţii ce se întind începând de la sud de limita descrisă şi până în Mureş, grupaţi în general sub numele de Munţii Metaliferi, au un relief asemănător: culmi domoale, de mică altitudine, constituite din gresii şi şisturi argiloase sau din întinse revărsări de lave submarine. Linia culmilor este întreruptă de gheburi de calcare albe cu pereţi abrupţi şi creste zimţuite şi de cupole vulcanice, prin care pământul a revărsat până nu de mult lave incandescente. Acestea au adus, odată cu ele, preţioase minereuri de aur, argint, cupru şi alte metale. Dela ele vine dealtfel şi numele părţii centrale a munţilor din lungul Mureşului, cunoscută sub denumirea de Munţii Metaliferi. La vest de aceştia se găsesc Munţii Zărand, iar spre nord-est ei se continuă în Munţii Trascău.
    Munţii de la nord de valea Arieşului, mai vechi şi mai înalţi, sunt constituiţi mai ales din şisturi cristaline, calcare şi roci eruptive. Aici se pot distinge două masive importante: Munţii Gilău la est şi Munţii Bihor la vest, limita dintre acestea urmând valea Albacului (afluent al Arieşului) şi valea Belişului (afluent al Someşului Cald).
    Munţii Gilău, un vechi masiv de graniţe şi şisturi cristaline, ros de ape şi vânturi, prezintă la mare înălţime (1 600-1 800 m) platouri neânchipuit de netede. Versanţii sunt în schimb abrupţi, iar acolo unde mijesc calcarele cristaline apele au tăiat forme halucinante, ca cele din abruptul muntelui Scărişoara-Belioara.
    Munţii Bihor au o alcătuire geologică mai complexă, predomină calcarele iar spre est formează corp muntos cu Munţii Gilău, deosebirea de alcătuire geologică îi diferenţiază net ca relief. Spre vest, aceaşi alcătuire ca a Munţilor Bihor o regăsim şi în cele două ramuri ce se desfac din aceştia, Munţii Codru-Moma şi Munţii Pădurea Craiului, de care însă sunt net separaţi prin depresiunea largă a Beiuşului. Partea nordică a munţilor Bihor o constituie Munţii Vlădeasa, individpalizaţi printr-o alcătuire geologică total diferită (roci eruptive).
    Pentru a întregii tabloul menţionăm că cele două ramuri nordice ale Munţilor Apuseni, situate la nord de valea Crişului Repede, Muntele Şes (Plopişului) şi Munţii Meseş, cu culmi domoale şi puţin înalte, constituite din şisturi cristaline.
    Privind schema generală a Munţilor Apuseni se constată imediat că Munţii Bihor ocupă o poziţie centrală formând de fapt nodul orografic din care se desfac radiar principalele ramuri muntoase ale Apusenilor. În acelaşi timp ei sunt şi un centru hidrografic, din care pornesc divergent principalele râuri ale Apusenilor: Arieşul, Someşul Cald şi Crişul Repede.
    Limitele Munţilor Bihor şi Vlădeasa sunt date în general de forme pregnante. La nord valea Crişului Repede delimitează net Munţii Vlădeasa. La răsărit Depresiunea Huedin mărgineşte Munţii Vlădeasa, iar valea Belişului şi valea Albacului delimitează Munţii Bihor de Munţii Gilău. Spre sud Munţii Bihor se întind până la valea Arieşului Mic, iar spre apus, până în Depresiunea Beiuş. Spre nord-vest limita cu Munţii Pădurea Craiului este dată de valea Meziadului şi de cursul mediu şi inferior al văii Iadului.


CONSTITUŢIA  GEOLOGICĂ
    
     
Obiectivele turistice ale Munţilor Bihor şi Vlădeasa sunt o consecinţă a constituţie geologice. Ca dovadă amintim doar abundenţa şi diversitatea fenomenelor carstice legate de prezenţa calcarelor sau imensa eroziune de la Groapa Ruginoasă formată în gresii suprapuse calcarelor care, dizolvate carstic, au subminat stiva de gresii de deasupra. Această strânsă legătură între obiectivele turistice şi alcătuirea subsolului ne obligăm să facem o incursiune mai largă in domeniul geologiei.

MUNŢII BIHOR

    Din punct de vedere geologic în Munţii Bihor se disting două zone total diferite: Bihorul sudic şi Bihorul nordic.
    Bihorul sudic, delimitat în nord de izvoarele Arieşului Mare, la est de valea Iarba Rea (afluent al Arieşului Mare) şi valea Drăghiţa (afluent al Arieşului Mic), la sud de izvoarele Arieşului Mic şi la vest de Depresiunea Beiuş, cuprinde Masivul Biharia. El are o structură geologică complicată prin faptul că aici apar suprapuneri anormale de strate. Este vorba de aşa numitele pânze de acoperire, adică stive mari de strate care în timpul mişcărilor scoarţei sunt deplasate pe mari distanţe. După cum se ştie, prin procesul de sedimentare a stratelor ce alcătuiesc scoarţa, într-o stivă de depozite, stratele sunt din ce în ce mai noi de la partea inferioară spre cea superioară. La o structură cu „pânze” succesiunea este anormală căci pachetele de strate vechi sunt împinse peste stratele mai noi. Acesta este tocmai cazul din Masivul Biharia unde, dinspre sud spre nord, se poate urmării o succesiune: creasta Masivului Biharia este alcătuită din şisturi cristaline şi granite de vârstă precambriană. Ele acoperă un pachet de conglomerate metamorfozate de vârstă paleozoică medie. Cele din urmă pot fi uşor recunoscute după culoarea lor care este uneori verde, dar mai ales roşu-violaceu. Depozitele paleozoicului superior acoperă la rândul lor formaţiuni mai tinere de vârstă mezozoică care aparţin însă zonei nordice a Munţilor Bihor.
    Bihorul nordic, reprezintă fundamentului întregului ansamblu structural, căci întreaga stivă de depozite ocupă locul în care au fost depuse, constituind ceea ce se numeşte autohtonul, spre deosebire de zona sudică unde, după cum am văzut, toate formaţiunile geologice sunt „alohtone”, în pânză, ocupând o poziţie secundară, fiind duse aici de mişcările scoarţei.
    În Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachetele mai subţiri de conglomerate, gresii şi şisturi violacee. În nord apar astfel conglomerate şi gresii; mai la sud se dispun calcare şi dolomite, apoi urmează, şi mai la sud, o a doua fâşie de gresii, şisturi şi, în sfârşit, o a doua fâşie de calcare. Toate acestea înclină de la nord spre sud, suprapunându-se ca ţiglele pe un acoperiş, stratele fiind, de la nord spre sud, din ce în ce mai noi.
    Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben în care formaţiunile geologice s-au prăbuşit pe falii paralele cursului Someşului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sunt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, în care predomină calcarele jurasice şi cretatice inferioare.
         O excepţie la această structură obişnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmăreşte valea Galbenă, de la izvoare spre nord până dincolo de confluenţa cu Crişul Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani în urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii largi de zeci de kilometri. Stivele de depozite încălecate anterior pe autohton (pânzele) au ocupat astfel o poziţie inferioară, fiind afectate mai puţin de eroziune; din acest motive ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltineţul, Dealul Munţilor, Măgura Ferice, Gâlvoiu şi Ţapu.
    

MUNŢII VLĂDEASA


După cum am văzut, zona sudică a Munţilor Bihor este constituită din roci paleozoice şi mai vechi, iar zona nordică, din roci mezozoice. Trecând şi mai la nord, în Munţii Vlădeasa, întâlnim roci şi mai noi, de vârstă mezozoică superioară sau chiar neozoică. Nu este vorba însă de roci sedimentare sau metamorfozate, ca în Bihor, ci de roci vulcanice. Aceste roci sunt rezultatul unor puternice erupţiuni care au dat naştere la curgeri de lave ce alternează cu strate de cenuşă şi cu blocuri smulse din fundament. Aria de răspândire a produselor vulcanice din Vlădeasa este foarte largă, ea acoperind aproape 500kmp.
    Dintre rocile sedimentare de aici, reduse ca întindere, menţionăm gresiile şi conglomeratele cretacice superioare, în care s-au format cascadele de la Săritoarea Ieduţului şi Răchiţele.
    În părţile joase ale masivului, unde eroziunea a pătruns mai adânc, apar la suprafaţă corpurile eruptive întărite subcrustal. Aşa sunt granodioritele de la Budureasa sau cele de la Pietroasa. Carierele de la Pietroasa expluatează aceste roci pentru pavele.
    În unele părţi ale masivului, ca de exemplu la Stâna de Vale sau în zona de obârşie a văii Rachiţele, eroziunea a îndepărtat stiva de lave, de sub care apare fundamentul calcaros, asemănător rocilor din Bihorul nordic.
    Diferenţa atât de netă dintre structura geologică a Munţilor Bihor şi Vlădeasa, care se reflectă în relief, constituie de altfel criteriul de separare a acestor două masive muntoase; limita dintre ele este pusă acolo unde rocile vulcanice încep să acopere calcarele şi gresiile mezozoice, adică în versantul stâng al izvoarelor Someşului Cald şi la izvoarele afluenţilor nordici ai Crişului Pietros.



FORME DE RELIEF

Relieful este strict dependent de alcătuirea geologică, fapt pentru care şi din acest punct de vedere se pot dosebi trei zone distincte: masivul Biharia (Bihorul sudic), Bihorul nordic şi Munţii Vlădeasa.
    Masivul Biharia, constituit din şisturi cristaline, prezintă forme greoaie, masive, cu pante înclinate dar uniforme. Duritatea ridicată a rocilor face ca aici să se găsească cele mai mari înălţimi, nu numai din Munţii Bihor, dar chiar din toţi Apusenii (vârful Cucurbăta Mare de 1 849 m). Masivul are o creastă destul de uniformă, fără şei adânci şi vârfuri proeminente. Înălţimea a permis instalarea aici, în timpul cuaternalului, a unor mici gheţari, ce nu au atins desigur amploarea gheţarilor din masivele cu înălţimi de peste 2 000 m. Ei au lăsat ca urme caracteristice câteva mici căldări, situate în versantul nord-estic al vârfului Cucurbăta, cu topografie glacionivală, fără a modela şi custuri.
    Bihorul nordic, constituit mai ales din calcare, prezintă mai ales un relief carstic remarcabil atât ca întindere, cât şi ca amploare şi varietate a formelor. Acestea situează Munţii Bihor pe primul loc din ţară în ce priveşte dezvoltarea formelor carstice, ceea ce i-a adus dealtfel celebritatea turistică.
    După cum se ştie, calcarul este o rocă solubilă, ce se lasă dizolvată de apa încărcată cu bioxid de carbon. Din această cauză în regiunile calcaroase apele de precipitaţie nu reuşesc să se adune pentru a constitui cursuri de apă organizate într-o reţea hidrografică, ci ele se pierd pe fisurile şi crăpăturile calcarului. Dizolvând roca în adâncime, apa lărgeşte canalele pe care circulă, dând naştere unei reţele hidrografice subterane. Întreg acest proces are drept consecinţă crearea unui relief tipic, denumit „relief carstic”, după regiunea Karst din Iugoslavia, unde cunoaşte o dezvoltare excepţională. Toate caracterele ei specifice le întâlnim şi în Munţii Bihor.
    În mare, partea nordică a Munţilor Bihor se prezintă ca o platformă ridicată, situată la o altitudine de 1 000-1 200 m. Din cauza pătrunderii rapide a apelor de precipitaţie în profunzimea masivului de calcar, platforma nu are o reţea hidrografică organizată. Se întâlnesc doline, văi scurte oarbe (a căror ape se pierd în calcar prin ponoare, sorburi sau guri de peşteri) şi polii (bazine hidrografice închise, cu drenaj subteran). Frecvente sunt şi văile seci, denumite şi moţi hoance, cu fund plat, înierbat, fără urme de eroziune a unei ape curgătoare, de fapt văi folosite prin care au curs cândva râuri la fuprafaţă, trecute apoi la un drenaj subteran.
    Scurgerea subterană a aplor face posibilă conservarea platformei la altitudine relativ ridicată, căci ea nu este supusă unei eroziuni de suprafaţă. Lipsind o eroziune puternică, relieful este şters, cu mici diferenţe de nivel, fără creste pregnante, ceea ce duce la o topografie confuză, haotică.
    Cel mai caracteristic peisaj de platformă carstică se întâlneşte în jurul Muntelui Bătrâna, pe drumul ce duce de la Padiş la Scărişoara. Poteca ne poartă prin largi depresiuni lipsite de apă, ciuruite de doline de cele mai variate dimensiuni, uneori aliniate, trădând la suprafaţă traseul unui râu subteran. Ele sunt mărginite de plante domoale, dezgolite adesea de vegetaţie şi sol şi pe care calcarul apare pe mari suprafeţe. Supus acţiunii de dizolvare a apei de precipitaţie, calcarul prezintă un microrelief caracteristic – lapiezurile (mici şanţuri şi creste ce se întretaie în toate sensurile).
    Platforma calcaroasă a Munţilor Bihor este mărginită de văi adânci spre care formează abrupturi puternice. Apele care au drenat subteran platforma ies la zi în prin izbucniri cu debit mare, constituind în continoare reţele hidrografice de suprafaţă. Aceste reţele de la marginea platformei prezintă al doilea aspect tipic de zonă carstică. Aici domină liniile verticale; calcarele prezintă pereţi de sute de metri înălţime şi văile sunt separate de creste ascuţite, crenelate. Apele au debit mare, cu chei adânci şi strâmte şi pereţi verticali. Unele din aceste chei sunt vechi cursuri subterane al căror tavan s-a prăbuşit.
    Peşterile, care reprezintăvechile cursuri de apă subterane, reflectă şi ele direcţiile de scurgere a apelor. Pe platformă, unde circulaţia se face pe verticală, apar mai ales avene, peşteri verticale cu aspect de puţ natural. La marginea platformei, în fundul văilor periferice, apar mai ales peşterile orizontale. Acestea sunt peşteri atractive, prin care se scurge apa adunată sub platformă. În pereţii cheilor se găsesc, suspendate la diferite înălţimi, guri de peşteri folosite, foste canale de apă, astăzi lipsite de o scurgere permanentă. Din punct de vedere turistic, acestea sunt cele mai interesante, căci în ele apa de picurare a creat cu nesfârşită fantezie splendide podoabe ale lumii subterane: stalactitele, stalagmitele, coloanele, draperiile, baldachinele, perlele de peşteră etc.
    O particularitate a carstului în Munţii Bihor o constituie prezenţa peşterilor de gheaţă, singurele de acest fel din ţară. Ele apar pe platformă şi sunt de fapt avene în care, în lipsa unei ventilaţii, aerul rece de iarnă, mai greu, rămâne găzduit în fundul avenului. Această capcană de aer rece menţine tot anul o temperatură suficient de scăzută pentru menţinerea gheţii. Şi aici apa de picurare dă naştere la stalactite, stalagmite şi draperii, însă nu de calcit şi gheaţă. În Munţii Bihor se cunosc cinci peşteri cu gheaţă, care sunt următoarele (in ordinea mărimii): Gheţarul Scărişoara, Avenul din Borţig, Focul Viu, Gheţarul de la Vârtop şi Gheţarul de la Barsa.
    Munţii Vlădeasa, constituiţi din roci vulcanice, au un relief asemănător cu cele din Masivul Biharia: forme greoaie, masive, cu plante înclinate dar uniforme. Asemănarea vine şi de la înălţimea apropiată de cea a Bihariei (înălţimea maximă este de 1 835 m în vârful Vlădeasa, dar înălţimea medie a culmilor este de 1 600m). Între cele două masive există însă şi o deosebire notabilă, consecinţă a suprafeţei mult mai mari pe care o ocupă Vlădeasa.
    Munţii Apuseni în întregime au fost nivelaţi în trecutul geologic, când ei se găseau la nivelul mării, ca o mare platformă de eroziune. La începutul cuaternarului ei au fost săltaţi de mişcările scoarţei şi aduşi la înălţimea actuală. Aşa se face că vechea platformă se găseşte astăzi la înălţimea de 1 600-1 800 m, unde apare ca un şes neaşteptat de plat, în ciuda marei înălţimi. Platforma de altitudine a Munţilor Apuseni are cea mai mare dezvoltare în Munţii Gilău şi apoi în Munţii Vlădeasa. Biharia nu apare pregnantă datorită suprafeţei reduse a masivului,ceea ce a făcut ca apele periferice să o erodeze lateral, ea păstrându-se doar pe creasta principală a masivului. În Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile largi, plate, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi mari, puternic adâncite, ai căror versanţi sunt înclinaţi. Roca dură, vulcanică, se manifestă prin abrupturi, cu enorme grohotişuri şi rupturi de pantă în albia râurilor, care generează numeroase cascade.


CONDIŢII CLIMATICE


    Clima Munţilor Bihor şi Vlădeasa este tipică de munte, în general umedă şi rece pe culmile înalte, cu atenuare treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifestă în toţi factorii determinanţi ai climei.
    Temperatura medie anuală a aerului este de 20C în masivele Biharia şi Vlădeasa, 40C în zona platformei calcaroase şi ajunge la 100C în Depresiunea Beiuş. În luna ianuarie temperatura medie a anului este de -70C în munţii înalţi şi de -30C în depresiune, iar temperatura medie a aerului în iunie este de 100C în zona montană şi 200C în depresiune.
    Vântul dominant este cel de vest, care aduce multe precipitaţii şi determină un mare număr de zile noroase. Din acest punct de vedere Munţii Bihor şi Vlădeasa ocupă un loc aparte, căci ei sunt cei care primesc din plin acest vânt, constituind un ecran pentru restul ţării. Astfel, în Munţii Bihor, în luna iulie sunt în medie 18 zile cu cer acoperit , în timp ce în Depresiunea Transilvaniei sunt doar 10. O consecinţă directă a acestui fapt este şi cantitatea de precipitaţii căzută aici, extrem de ridicată. Media anuală în zonele înalte depăşeşte 1 400 mm, cantitatea maximă pentru ţara noastră, care se găseşte doar în munţii mult mai înalţi (Rodna, Retezat şi Făgăraş). Această cantitate mare se explică aici, în munţi ce nu ating nici 1 900 m înălţime, tocmai prin poziţia lor vestică, aici descărcându-se cea mai mare parte din umezeala adusă de vânturile de vest, mai umede.
    Spre poalele munţilor, în special spre Depresiunea Beiuş, numărul zilelor cu cer acoperit creşte la 12 în iulie, iar precipitaţiile scad la 800 mm. Pe versanţii dinspre depresiune au o largă răspândire vânturile de munte şi de vale (brizele) care se fac simţite mai ales seara.
    Un fenomen climatic aparte se întâlneşte pe platoul calcaros al Bihorului, datorită formelor de relief carstic. În bazinele închise scurgerea aerului rece pe văi, care are loc seara, nu se mai poate face aici deoarece nu există văi pe care să se canalizeze curentul de aer. Aerul rece se acumulează astfel pe fundul depresiunii închise unde are loc o stratificaţie tormică, temperatura aerului crescând cu înălţimea. După cum vom vedea, acest fenomen are un rol important în distribuţia vegetaţiei. Un aspect aparte a lipsei de briză în bazinele închise se observă la Padiş, unde fundul depresiunii este plin de doline din care unele adăpostesc lacuri. Aceste lacuri constituie un rezervor de căldură acumulată ziua. Seara, când aerul se răceşte, stratul de aer de deasupra lacurilor se încălzeşte şi începe să se ridice, fiind mai uşor. Pătrunzând în stratele de aer rece, are loc o condensare parţială, ceea ce dă naştere la o ceaţă deasă. Prinsă între crestele ce înconjoară depresiunea şi fără posibilitatea de a se scurge, ceaţa formează un strat dens de un metru înălţime, ce se târăşte lent pe sol dând un aspect ireal, mai ales în nopţile cu lună. La primele raze ale dimineţii, ceaţa se destramă înghiţită parcă de lacurile din care s-a născut seara, lăsând ca singură mărturie a straniei ei existenţe doar roua groasă de pe iarbă.
    Un climat oarecum deosebit de restul Munţilor Bihor şi Vlădeasa îl prezintă Depresiunea Stâna de Vale. Temperatura medie anuală, calculată pe perioada 1970-1976, este de +3,90C, variind între 30 şi 4,40C. Considerând aceaşi perioadă, temperatura medie pentru lunile de iarnă (noiembrie-martie) este de -3,30C, variind între 2,40 şi -4,10C.
    La Stâna de Vale cele mai scăzute temperaturi, notate în perioada 1970-1976, variază între -25,6 şi -180C; ele au fost înregistrate în general în lunile ianuarie şi februarie.
    Media celor mai ridicate temperaturi anuale, pentru aceeaşi perioadă de 7 ani, este de 25,70C, variind între 270 şi 23,50C. Temperaturile maxime au fost înregistrate pentru trei ani (1971, 1973 şi 1974) în luna iulie, pentru doi ani (1970 şi 1976) în luna septembrie şi o dată în lunile iunie şi august (1975 şi,respectiv, în 1972).
    În ceea ce priveşte precipitaţiile se poate spune că zona Stâna de Vale reprezintă polul acestora pentru ţara noastră. Considerând perioada 1971-1977, media precipitaţiilor totale este de 1 667 mm pe an, cu maxima de 2 300 mm înregistrată în 1974 şi minima de 1 450 mm înregistrată în 1972. Lunile cele mai ploioase sunt iunie, iulie şi august, când lunar cad între 150 şi 300 mm; septembrie este luna cu cele mai puţine precipitaţii (între 60 şi 80 mm). În perioada decembrie-martie stratul de zăpadă este mai gros şi persistă în special pe versanţii cu expunere nordică, favorizând practicarea sporturilor de iarnă.
    În depresiunea Stâna de Vale, vânturile în special iarna, sunt foarte calme; ele permit depunerea unui strat de zăpadă cu grosime uniformă.
    Cu climat aspru şi capricios, Munţii Bihor şi Vlădeasa oferă turiştilor perioade favorabile pentru vizitare. Luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deşi există riscul furtunelor bruşte de primăvară. Iunie este în general ploios, cu ploi persistente care îngreunează mai ales vizitarea peşterilor. În iulie timpul se îndreaptă, adesea în a doua jumătate a lunii, o vreme bună se menţine de obicei toată luna august şi prima jumătate a lui septembrie. Şi în această perioadă de timp frumos există însă intervale ploioase, care ţin 3-5 zile. Furtunile, cu caracter local, de o mare violenţă, dar de scurtă durată, se manifestă mai ales în iulie. Toamna oferă zile frumoase, cu o mare claritate şi vizibilitate, cum nu se întâlnesc vara. De obicei pe la mijlocul lui septembrie se instalează o perioadă de timp rece, ce ţine şi două săptămâni, când poate să cadă zăpadă. După acea însă vremea se îndreaptă şi octombrie oferă timp stabil, ideal mai ales pentru expluatările subterane.
    Zăpada cade în septembrie şi persistă până în luna aprilie (în medie sunt 200 zile de îngheţ). Vremea este frumoasă iarna (în medie 16 zile cu cer acoperit în ianuarie, spre deosebire de Depresiunea Beiuş unde sunt 22), oferind posibilităţi pentru practicarea turismului de iarnă şi a schiului.         



REŢEAUA HIDROGRAFICĂ


Munţii Vlădeasa şi Bihor sunt tributarii râurilor din vestul ţării: Crişul Repede, Crişul Negru, Someşul Cald şi Arieşul.
Dintre acestea cel mai important ca debit este Crişul Repede care atinge aproximativ 20 m3/s (debit mediu multianual). El nu are izvoarele în cadrul regiunii deschise, dar drenează aproape integral Munţii Vlădeasa prin cei trei afluenţi principali ce curg paralel spre nord: Henţul, Drăganul şi Iadul. Cel mai important, Drăganul, are un debit de 3 m3/s, în timp ce Henţul şi Iadul au un debit sub 3 m3/s.
Bazinele hidrografice ale Iadului şi Drăganului sunt foarte ramificate, pătrunzând adânc în munte cu o reţea de formă dendritică, bine dezvoltat pe roci eruptive, în timp ce Henţul prezintă o astfel de structură numai pe stânga.
Tot versantul vestic al munţilor este drenat de Crişul Negru, care îşi are izvoarele în partea sudică a Munţilor Bihor, în Masivul Biharia. Izvoarele le constituie două râuri ce curg paralel, de la est la vest, coborând independent până în Depresiunea Beiuş: Criştiorul şi Poiana Crişului. Aceste ape, deşi au obârşiile în zone constituite din roci cristaline, nu au debite prea mari, cumulate având un debit de 2,17 m3/s (măsurat în Depresiunea Beiuşului la Şuşti). Faptul se explică prin scurtimea versantului drenat, înalt şi abrupt. Începând cu Crişul Băiţa, afluent pe dreapta, Crişul Negru este alimentat de apr ce-şi au obârşia în zone carstice, fapt care determină o mare variaţie de debit. Aceste ape, Crişul Pietros, Crăiasa, Sighiştelul, Crişul Băiţa, nu au tendinţa să se adune şi să conflueze la poalele munţilor ci curg independent, străbătând depresiunea până la vărsarea în Criş. Cu excepţia Crişului Pietros, râurile nu au bazine ramificate ci au un curs liniar unic, fapt care face ca debitele lor să fie mici. Crişul Pietros îşi are obârşia într-o zonă foarte extinsă, care cuprinde practic aproape tot frontul vestic al Munţilor Bihor, cu excepţia Masivului Biharia, precum şi o bună parte din versantul vestic al Vlădesei. El se constituie astfel din apele Galbena, Bulzul şi Aleul, fiecare din ele cu multe ramificaţii spre munte. Dar, în afara reţelei de suprafaţă,cu un bogat aport de ape, Crişul Pietros se bucură şi de contribuţia apelor carstice care drenează subteran o zonă care hidrografic nu aparţine nici unui bazin, fiind complet închis. Este bazinul Padiş - Cetăţile Ponorului, pe care îl menţionăm ca pe un important furnizor de apă, nu numai prin spectaculosul izbuc al Galbenei, ci şi printr-o sumă de alte exurgenţe din valea Bulzului şi valea Aleului. Aşa se face că la ieşirea din câmpie, la Pietroasa, Crişul Pietros are un debit de 4,15 m3/s. Porţiunea nordică a versantului vestic al Munţilor Vlădeasa este drenată de două ape independente, Valea Mare a Buduresei şi Meziadul, cu o reţea dentritică foarte ramificată spre izvoare, dezvoltată pe roci eruptive şi diverse roci detritice şi, mai puţin, pe calcare.
Sudul Munţilor Bihor aparţine bazinului Arieşului Mare. Acesta crează o mare asimetrie în drenajul Munţilor Apuseni căci pătrunde cu izvoarele până aproape de marginea lor vestică, traversând parcă întreg ansamblul montan. Adânca pătrundere a Arieşului spre est are loc tocmai în regiunea care ne interesează, unde el separă Masivul Bihariei de grupul munţilor ce constituie Bihorul nordic. Bazinul Arieşului este extrem de ramificat, cu o dezvoltare dendritică pe ambii versanţi, dar cu o vădită asimetrie, bazinul fiind mult mai extins spre nord decât spre sud. Astfel, pe teritoriul Munţilor Bihor (până la Albac), Arieşul Mare primeşte pe dreapta ape de mică întindere (Galbena, Şteule, Bucinişu, Iarba Rea), în timp ce pe stânga afluenţii sunt foarte lungi, cu obârşiile împinse mult spre nord (Ponorul, Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Albacul). Dintre acestea cele mai interesante sunt Gârda şi Ordâncuşa, cu lungi porţiuni tăiate în calcare şi cu importante aporturi de ape carstice. Astfel, al doilea bazin închis al Bihorului, Ocoale-Scărişoara, este drenat parţial spre Gârda Seacă, parţial spre Ordâncuşa. Debitul Arieşului, măsurat la Scărişoara, este de 5,45 m3/s, ceea ce îl situează pe al doilea loc între apele de munte ale Munţilor Bihor.
Bazinul Someşului Cald se situează între Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa separândui parţial. Ca şi Arieşul, el determină o asimetrie hidrografică a Munţilor Apuseni, căci pătrunde cu izvoarele mult spre vest, fără să ajungă chiar la marginea munţilor, ca Arieşul. Porţiunea de obârşie este interesantă datorită zonelor carstice străbătute atât de valea principală însăşi, cât şi de afluenţii de pe stânga (Ponorul, Alunul Mare, Alunul Mic şi Fira). Principalii afluenţi pe care îi primeşte Someşul Cald în cadrul Munţilor Bihor se află pe dreapta şi sunt -Bătrâna şi Belişul. Bătrâna este constituit din întâlnirea a două ape, Izbucul şi Călineasa, interesante datorită faptului că îşi au obârşiile în salba de platouri carstice din jurul Masivului Bătrâna. Într-o hartă a densităţii reţelei hidrografice, aceste platouri ar apărea ca pete albe deoarece ele practic nu prezintă, pe mari suprafeţe, nici un drenj superficial. În ce priveşte drenajul subteran, el este necunoscut, în jurul platourilor nefiind nici o exurgenţă majoră.
Someşul Cald este râul montan din cuprinsul Munţilor Bihor cu cel mai mare debit, 5,85 m3/s, din care Someşului (înainte de confluenţa cu Belişul) îi revin 3,57 m3/s, iar Belişului, 2,28 m3/s.
1 VEGETAŢIA


    Ca peste tot în Carpaţi, şi în Munţii Bihor şi Vlădeasa vegetaţia este etajată pe verticală, prezentând ca o succesiune de sus în jos: goluri subalpine, păduri de molid, păduri de fag, păduri de amestec de păduri de fag cu stejar. Cadrul general schiţat prezintă în detaliu modificări, perturbaţii şi inversiuni datorită condiţiilor locale de subsol, climă şi topografie, aceasta fiind o caracteristică de fapt a Munţilor Apuseni în ansamblu. O altă caracteristică este marea varietate a componentelor florei. Aici îşi dau mâna elemente nordice, sudic mediteraneene, sudic balcanice, central europene şi orientale. Amestecul reflectă o complicată istorie a vegetaţiei, unele din elementele prezente fiind religve ale unor climate de mult dispărute, fie calde, din terţiar, fie reci, din epocile glaciare.
    În următoarele rânduri vom prezenta principalele asociaţii vegetale determinate de altitudine, subsol sau condiţii locale de expunere.
 1. Golurile alpine apar începând de la altitudinea de 1 600 m în sus. Ele sunt astfel prezente în Munţii Bihariei unde ocupă culmile, vârfurile şi platourile de altitudine. Cum înălţimea maximă nu depăşeşte 1 850 m, vegetaţia este mai puţin tipică decât în munţii mai înalţi ai ţării, lipsind de pildă aglomerările de plante pitice, înghesuite, zgribulite de frig şi vânt. Asociaţia vegetală nu este astfel alpină, ci subalpină. Pe platourile de altitudine ale Munţilor Vlădeasa predomină ierburi ca ţăpoşica, păiuş, firuţă, viţelar, trin, ovăscior, la care se adaugă specii de trifoi, de rogoz şi diverse plante cu flori ca scrântitoarea, vioreaua, turta, vulturică, mărţişor şi cimbrişor. Pe locurile mai pietroase apar afânişurile, merişorul de munte,specii de ochii şoricelului, oiţe, scânteiuţa de munte, parpian, mai multe specii de şopârliţă, la care se adaugă muşchi şi licheni de sol sau fixaţi pe stâncăriş.
Un element caracteristic părţii inferioare a golurilor alpine, jenupărul, apare destul de rar, într-un singur loc în masivul Biharia şi în câteva puncte din Munţii Vlădeasa. Mai fregvent se întâlneşte ienupărul pitic care formează covoare joase întinse pe coastele munţilor Piatra Grăitoare a Bihariei, Bohodei, Vlădeasa, Buteasa etc.
2. Al doilea etaj de vegetaţie, al răşinoaselor, este bine dezvoltat în bazinele râurilor Drăgan, Iad, Someşul Cald şi Arieş, între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În el domină molidul, la care se adaugă destul de rar bradul şi, încă mai rar, laricele, cunoscut în câteva staţiuni din bazinul superior al văilor Boga şi Buluz. De semnalat tot foarte rar se întâlneşte tisa. Covorul vegetal al pădurii de molid cuprinde măcrişul, floarea paştelui, trei răi, diverşi clopoţei, degetăruţ, năpraznic, rotungioară, nuii ferigi,numeroşi muşchi şi diverse ciuperci, cum ar fii barba caprei, gălbiori,gheba de brad.
3. Dacă parterul pădurii de molid nu este foarte bogat în specii de plante din cauza lipsei de lumină, cum apare o mică poiană este invadată de un bogat covor vegetal în care, pe lângă ierburi, abundă merişorul de munte şi afinişul, punctat de fragi, degetăruţ, clopoţei, limba cucului, amărătăciune, mierea ursului, panseluţe de munte, romaniţa de munte, iar primăvara, ghiocelul, frumosul ghiocel bogat şi brânduşile, care se iau la întrecere cu tulichina în a scoate primele capul din zăpadă.
Tot în pădurea de răşinoase, pe lângă ape se întâlnesc plante iubitoare de umezeală ca, nu mă uita, călţunul doamnei, pufuliţă, plescăiţa, cujdă etc.
4. Un aspect vegetal cu care drumeţul se întâlneşte tot mai des este cel al tăieturilor de pădure de răşinoase cu desişuri de flori violacee de zburătoare, de flori albe de cruciuliţă şi de horşti, de zmeură, fragi şi de specii de graminee ca, trestioara, păiuşul şi iarba fânului.
5. Molidişurile, care formează mase compacte în valea Drăganului, a Someşului Cald şi în unele părţi ale Văii Iadului, devin păduri de amestec (molid cu fag) în versantul vestic al munţilor, adică spre bazinul Crişului Negru, precum şi în unele părţi ale bazinului superior al Arieşului (în special în afluenţi din versantul stâng). În versantul sud-vestic al Masivului Biharia etajul răşinoaselor dispare cu totul, făgetul venind direct în contact cu golul alpin. De pe vârful Cucurbăta contrastul de vegetaţie este perfect vizibil: crestele se coboară spre vest şi sud nu au deloc sau prea puţine răşinoase, în timp ce văile care se îndreaptă spre Arieş sunt invadate de compacte păduri de molid. Limita dintre pădurile de molid şi fag, situată teoretic la altitudinea de 1 300 m, are în realitate un mers foarte capricios, în funcţie de relief, substrat şi microclimă, ajungând până la inversiuni de vegetaţie.
6. Zona fagului este dominată de fag, însoţit de platan, secundar, de mesteacăn. Asociat apare un mare număr de esenţe de arbori, arbuşti şi subarbuşti, diseminaţi uneori în masa făgetului, dar predominat la marginea acestuia, prin poieni şi zăvoaie. Aşa sunt iova, plopul tremurător, teiul, scoruşul, frasinul, alunul. Dintre tufe se întâlnesc păducelul, cununiţa, bine mirositoarea tulichină, zmeură. Plantele cu flori din pădurea de fag sunt piciorul cocoşului, şopârliţa, mălaiul cucului,colţişor, micşuneaua, floarea paştelui,aliorul, tilişca etc., la care se adaugă ferigi, muşchi şi ciuperci. În frunzişul arborilor se strecoară curpenul, iar vâscul stă agăţat semiparazit pe diferite specii de arbori.
7. Următoarele etaje ale vegetaţiei, al stejarului în amestec cu fagul şi al stejarului pur, sunt mai puţin interesante pentru noi deoarece ele nu fac decât să tivească poala munţilor spre vest, spre Depresiunea Beiulş. Amestecul de stejar cu fah îl găsim pe versanţii văii Sighiştel şi în bazinul Crişului Negru unde apar fagul, stejarul, gorunul,teiul, frasinul, ulmul, carpenul, scoruşul, arţarul, alunul,precum şi numeroase plante cu flori ca, mama pădurii, brusturul negru, steluţă, brei, nu mă uita, gălbiniţa etc.
8. Peisajul cel mai caracteristic Munţilor Bihor este cel al fâneţelor, faimoasele fâneţe ale Ţării Moţilor care încântă ochiul şi mirosul în lunile iunie şi iulie. Ele se întind în bazinul superior al Arieşului, unde ocupă coastele şi culmile nu foarte înalte, urcând până la 1 200 m altitudine, pătrund pe văile adânci până departe în munte şi se etalează pe largile platforme carstice de la Ocoale şi Ursoaia. Este greu a da şi numai o mică selecţie din sutele de plante ce împestriţează acest splendid covor vegetal, încât vom cita pe cele mai fregvente sau mai interesante. Predominanţa o are margareta, urmată de diverse ranunculacee, ca piciorul cocoşului şi gălbenelele de pădure, de clopoţei, pătlagina, sunătoarea, cornuţă, coada şoricelului, rotungioara, panseluţele, ciuboţica cucului, o garofiţă roşie, omagul, barba caprei, buruieniţa albă, ventriliţă, degetăruţ, arnică, muşcătura dracului, iarba cerii, chimionul porcului, spânzul, ghizdeiul, turta, mai multe specii de vulturică, omniprezenta păpădie şi, toamna, brânduşa, precum şi numeroasele graminee. Dintre florile deosebit de frumoase menţionăm crinul de pădure, săbiuţa, bulbucii, plantă ocrotită, şi mai multe specii din familia orhidacee.
9. Un peisaj aparte din punct de vedere al vegetaţiei îl constituie zonele calcaroase, în cadrul cărora trebuie distinse platourile şi stâncăriile. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă din cauza absenţei apei, fapt pentru care ele apar ca goluri alpine, nejustificate prin altitudine. Dealtfel aici apar asociaţii de plante din pajiştile montane, menţionate mai sus. Faptul este vizibil la Ocoale şi la Ursoaia unde golurile sunt lăsate ca fâneţe. La Padiş, Bătrâna sau Marşoaia însă, unde ele sunt utilizate ca păşuni tot timpul anului, aspectul de fâneaţă este pierdut şi componenţa floristică, mult sărăcită, este asemănătoare cu cea a golurilor subalpine veritabile, cu graminee, cimbrişor, turtă, păpădie şi, pe marginile pădurilor, cu covor de ienupăr. Cum golurile sunt intens utilizate pentru păstorit, flora ruderală este bine reprezentată găsindu-se stirigoaie, ştevia, spanacul oilor şi urzici.
Pajiştile montane de pe platourile carstice se dezvoltă mai ales în zonele depresionare, culmile mărginaşe fiind aproape totdeauna acoperite de păduri. Aceste păduri oferă de altfel o particularitate. Din cauza inversiunii de temperatură din depresiunile închise, pe fundul lor creşte molidul, în timp ce pe culmile înconjurătoare, foioase. Exemplul cel mai tipic îl oferă bazinul Padiş unde în locurile umede cresc molizi, iar pe culmi, fagul, arţarul, carpenul etc.  
10. Stâncăriile calcaroase au şi ele o vegetaţie specifică. Se semnalează trei cazuri deosebit de interesante. Primul este al dolinelor profunde de la Cetăţile Ponorului care, prin condiţiile microclimatice cu totul speciale, au oferit loc de adăpost unei vegetaţii nordice ce apare aici la o latitudine neobijnuit de sudică, precum şi unor specii alpine şi subalpine care trăiesc aici la o altitudine extrem de joasă. Aşa sunt de pildă o specie de urechiuşe, gâscariţa, volovaticul, iarba şopârlelor, obişnuit la peste 1 500 m altitudine, iarba gâtului şi vioreaua galbenă, mai multe ferigi şi o specie de ienupăr.
Al doilea caz îl prezintă avenul de intrare al Gheţarului Scărişoara unde temperatura constant rece din fundul gheţarului determină o stratificare termică a aerului. Acesta face ca plantele ce cresc aninate în pereţi să sufere o întârziere în dezvoltare, ceea ce face ca în timpul verii, pe măsură ce cobori, se întâlneşte o vegetaţie într-o fază vegetativă tot mai timpurie. Astfel, în timp ce la gura peşterii se află în floare murul, rutişorul şi cimbrişorul de stâncă, în pereţii avenului de-abia dau în floare pălăria cucului, gâscariţa, plumănărica, şovarul, credeii şi alte flori care la şes se află în acest stadiu de înflorire prin martie.
Al treilea punct carstic interesant prin vegetaţia sa îl constituie Chieile Ordâncuşii, un refugiu de forme ciudate şi rare, relicte ale unor distribuţii florare vechi. Între numeroasele plante cităm o iarbă cu spice aurii, un campanulaceu, vârtejul pământului, schinuţă, orhidaceul denumit mlăştiniţă, un clopoţel, taula, muşcatul dracului, o specie de spin.
În sfârşit, ar fi de menţionat în legătură cu carstul, vegetaţia care creşte la gura peşterilor, iubitoare de umbră şi umiditate, cu specii ca slina, frăguliţa şi diverşi muşchi.
11. Un facies aparte al vegetaţiei din Munţii Bihor şi Vlădeasa îl prezintă locurile umede din lungul râurilor. Atrag atenţia prin dimensiunile cu adevărat gigantice frunzele de brustur, prin care se amestecă, în mare cantitate, florile galbene de ruji ş.a. În lungul râurilor mai mici sau în locurile umede cresc nu mă uita, şopârliţa, bumbăcariţa, sânziene de baltă.
12. Tot legat de abundenţa de apă, de data aceasta cu totul în exces, sunt turbăriile din zona înaltă, în general a pădurii de molid, constituite din specii de coada mâţei. Aceste turbării sau tinoave, în general de mici dimensiuni, poartă numele local de molhaşuri şi ele se dezvoltă fie pe un sol silicios, în zone aproape orizontale, fie în zone carstice, unde fundul dolinelor este impermeabilizat cu argilă. În afara sfagnumului, în molhaşuri se găseşte un număr de specii de plante ce cresc în muşuroaie mai înălţate, nu în apă. Între acestea sunt muşchiul Polytrichum, graminee din genurile Carex, Deschampsia şi Nardus, apoi ciudata plantă carnivoră roua cerului, plantă ocrotită, o rară specie balcanică de pintenele, multe afine şi merişoare de munte, vuitoarea, mărtăloaga şi obijnuitele plante de umezeală, şopârliţa, bumbăcariţa şi o specie de pufuliţă. Turbăriile atât de pitoreşti prin coloritul ruginiu şi ochiurile de apă neagră, au totuşi aspectul dezolant generat de siluetele scheletice de molizi piperniciţi ce duc o viaţă chinuită în solul prea acid al turbăriei. Astfel de aspecte se întâlnesc de pildă în Padiş sau la Arieşeni, în spatele popasului turistic.
Natura solului este dealtfel bine pusă în evidenţă de vegetaţie peste tot în Munţii Bihor. Astfel, pe rocile cuarţoase ale permianului sau jurasicului inferior se dezvoltă afinişuri, tufele de merişor, ferigile şi muşchii creând un covor vegetal compact, în timp ce pe dolomite se dezvoltă mai ales pajiştile de graminee şi flori montane. De substratul acid este legat şi un alt peisaj tipic, acela al muşuroaielor, o adevărată plagă pentru locurile ce se cosesc. Ele sunt constituite din vaccinete, la care se adaugă diverse plante saxicole.
Nu putem încheia această scurtă trecere în revistă a vegetaţiei  Munţilor Bihor şi Munţilor Vlădeasa fără a aminti faptul că aici se găsesc câteva interesante endemisme, plante cantonate exclusiv în Munţii Apuseni. Între acestea locul de frunte îl ocupă frumosul liliac transilvănean, frecvent mai ales pe Valea Iadului, dar prezent şi în valea Arieşului, apoi un omag cu flori albastre păroase, garofiţe, viorele roşii cu dungi albe, mai multe forme de vulturică. De aici a fost descrisă pentru prima dată floarea denumită miază-noapte.


FAUNA

Pădurile întinse care îmbracă Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa adăpostesc numeroase specii de animale sălbatice. Urşii se găsesc în versantul vestic al Munţilor Bihor (Groapa de la Barsa, izvoarele Crişului Pietros şi Aleului). Lupii trăiesc atât pe platourile calcaroase, cât şi în zonele mai coborâte dinspre Depresiunea Beiuş şi Huedin. Râmăturile de mistreţ le întâlnim mai în toate poienile. Exemplare de râşi au fost semnalate în pădurile din bazinele Aleului şi Crişului Pietros. În pădurile de altitudine trăiesc cocoşii de munte şi foarte multe exemplare de veveriţe. Copiii de moţi au deprins chiar prostul obicei de a purta cozi de veveriţă ca trofeu la pălărie. Căprioarele se întâlnesc în mai toate pădurile din Bihor sau Vlădeasa. Nu de mult a fost introdusă capra neagră în zona de izvoare a văii Boga. În bazinul superior al Someşului Cald apar destul de mulţi şerpi, între care au fost semnalate exemplare de vipere. În pâraiele de munte abundă păstrăvii care atrag mulţi pescari amatori.
În golurile subpământene şi-au găsit adăpost o mulţime de animale mărunte (insecte, păienjeni, viermi, răcuşori, etc.) care, deşi nespectaculoase, au dus în toată lumea faima Munţilor Bihor. Prin studiul acestor animale, marele savant Emil Racoviţă a încercat să lămurească câteva din tainele evoluţiei vieţii, îmbogăţind ştiinţa mondială cu o nouă ramură – biospeologia. Dintre animalele ce trăiesc în peşteri, foarte multe sunt endemisme ale Munţilor Apuseni, multe doar ale Munţilor Bihor; altele au fost descrise pentru prima dată de aici, fiind găsite ulterior şi în alte părţi ale lumii.
Tot peşterile sunt cele care păstrează interesante resturi ale animalelor ce au trăit cândva pe aceste meleaguri. Astfel, abundă resturile de Ursus spelaeus, contemporan al glaciaţiunilor cuaternale. Peştera Onceasa şi-a câştigat o faimă mondială din cauza marei cantităţi de oase de urs cu care au fost reconstituite numeroase schelete. Oase de urs s-au mai găsit şi în Peştera Măgura din valea Sighiştel unde, într-o sală izolată au fost identificate pe argila de pe pereţi, urme de frecare a blănii ursului, iar în Peştera Dârninii şi în Pojarul Poliţei am prezenta unei labe de urs care a scrijelat pereţii cu ghiarele. Tot în peştera Pojarul Poliţei a fost găsit un bârlog de urs, cu bulgări de argilă în jur, pe care ursul i-a scos pentru a-şi face loc. Păstrarea în mod uimitor a acestor urme, timp de mai bine de 10 000 de ani, se explică prin condiţiile climatice excepţional de constante pe care le au peşterile. În 1975 a fost descoperită Peştera Urşilor de la Chişcău, peşteră care adăposteşte un interesant zăcământ de oase de urs de cavernă.
În afara resturilor de urs de peşteră, au fost găsite rămăşiţe ale altor animale interesante, cum ar fii oase de bizon şi elan, un schelet întreg de capră neagră. Primele două sunt animale dispărute de pe meleagurile ţării noastre de 10 000 de ani, iar capra neagră, după cum se ştie, nu mai trăieşte decât în munţii înalţi ai ţării, ceea ce arată că în trecut  Munţi Apuseni au avut un climat mult mai rece, care a permis acestei specii să trăiască aici.


LOCUITORII

Spre deosebire de celelalte unităţi carpatice, în Munţii Apuseni aşezările omeneşti permanent urcă până aproape de vârfurile cele mai înalte. Cătunaşele aşezate pe platoul de la Ocoale – Scărişoara, la 1 200 m, sunt printre cele mai înalte aşezări din ţară. Acestea se întâmplă mai ales în „Ţara Moţilor”, nume sub care se înţelege întreg bazinul superior al Arieşului, de la izvoare până la Câmpeni.
Moţii – străveche populaţie a Apusenilor – sunt strâns legaţi de locurile lor natale. „Ţara” lor muntoasă le oferă puţine posibilităţi de trai. Totuşi ei nu o părăsesc şi au ştiut să se gospodărească, utilizând la maximum ceea ce le-a dat natura cu zgârcenie. Terenul agricol, redus ca întindere, este aninat de versanţii văilor sau pe platformele înalte, uneori chiar pe fundul plat al unor doline. De aceea oriunde se găseşte un petic de pământ, cât de cât arabil, se înfiripă şi câte o gospodărie de moţ. Din această cauză satele moţeşti sunt foarte răsfirate şi, ca exemplu, este suficient să amintim comuna Arieşeni, care are casele împrăştiate pe o suprafaţă de peste 60 km2. Moţului, obişnuit cu drumul, nu i se pare însă un fapt deosebit că pentru a ajunge de la el acasă până la „centru” are o cale de mai bine de trei ore.
Agricultura se practică până la o altitudine de 1 200 m, în mod rudimentar (orice mecanizare este imposibilă), şi până nu de mult se mai puteau vedea pluguri de lemn. Climatul rece nu permite decât cultivarea cartofilor; orzul şi grâul semănat riscă să nu se coacă până la căderea brumei.
Pe culmile înalte se dezvoltă păşuni întinse ce permit creşterea oilor şi a vitelor. Tot în acest scop sunt utilizate toate suprafeţele necultivabile, care sunt cosite pentru fân. De aceea să nu ne surprindă faptul că în cele mai izolate poieni din mijlocul pădurilor, sau aninate deasupra rupturilor, duce câte un drum de căruţă, pe care moţii îşi transportă fânul la vale.
Cea mai mare bogăţie a Ţării Moţilor o constituie însă pădurile de molid, în valorificarea cărora sunt adevăraţi maeştri. Meseria de dogar se moşteneşte din tată în fiu, începând de la alegerea lemnului pentru doage şi până la închegarea butoaielor, putinilor şi a doniţelor, fără a mai vorbi de confecţionarea tradiţionalelor tulnice şi a obiectelor de artizanat (fluiere, ploşti, donicioare etc.).
Cu aceeaşi măiestrie moţii utilizează lemnul în construirea întregi lor gospodării. Casele, construite exclusiv din lemn, au o arhitectură specifică. Fiind de cele mai multe ori amplasate pe pantă şi neputând săpa solul stâncos pentru obţinerea unei fundaţii orizontale, moţii sprijină în partea de deal casa pe pământ, iar în cea dinspre vale pe piloni. Pilonii sunt făcuţi rareori din piatră, de cele mai multe ori din stive de butuci puşi alternativ transversal şi longitudinal. Prin închiderea porţiunii dintre piloni ei obţin grajduri pentru vite sau loc pentru acareturi. Faţada casei are întotdeauna un cerdac, cu stâlpi şi arcade, uneori sculptate. Cel mai caracteristic este acoperişul ţuguiat şi foarte înalt, din şindrilă. Grajdul pentru vite este şi mai caracteristic. Este un cub din bârne pe care stă o căciulă, exagerat de înaltă, făcută din paie, care cu vremea, se înveleşte cu un covor gros alcătuit din iarbă şi muşchi.
Interiorul casei este sărăcăcios dar curat. Moţii nu îşi cumpără mobilă ci o confecţionează singuri: masă, scaune, laviţă şi pat. Dulapul nu intră în inventarul gospodăriei, fiind înlocuită de cuier; paturile extensibile au fost inventate de moţi cu mult înaintea aşa-numitului recamier modern.
Despre moţi s-ar mai putea scrie multe lucruri interesante, dar niciodată nu vom putea să prindem mai bine specificul vieţii lor decât a reuşit Geo Bogza în magistralele pagini din „Ţara de Piatră”. Orice turist care pleacă în Munţii Apuseni ar trebui să le citească pentru a înţelege mai bine pe vrednicii moţi.
Din numeroasele datini ale moţilor nu putem trece cu vederea pe cea mai specifică, aceea a târgurilor anuale. Cel mai celebru este, fără îndoială, Târgul de fete de la Găina. Iniţial el este prilej pentru ca fetele şi băieţii din diferite regiuni ale Apusenilor să se cunoască şi să contracteze căsătorii, de unde şi numele de târg de fete. Astăzi este un târg pentru schimbul de mărfuri şi sărbătoare folclorică, care atrage nu numai localnicii din toţi Munţii Apuseni, dar şi pe turiştii din ţară şi de peste hotare. Data la care se ţine târgul este în funcţie de ziua din săptămâna în care cade Sf. Ilie (20 iulie); dacă este luni, marţi sau miercuri, târgul se ţine în duminica precedentă; dacă este joi, vineri sau sâmbătă – atunci târgul se ţine în duminica ce urmează.
Moţii şi crişenii care merg la târg îşi pregătesc din timp produsele pe care intenţionează să le vândă. Ei vin cu ciubere, greble, doniţe şi diferite produse de artizanat ca ploşti, butoiaşe cu păhărele frumos ornate, căni miniaturale, fluiere şi punguţe de piele, lozul de frunte ocupându-l însă tulnicele, de cele mai variate dimensiuni. Crişenii aduc fructe, legume, ţesături şi obiecte ceramice caracteristice zonelor din împrejurimile Beiuşului.
În sâmbăta dinaintea târgului pe toate drumurile încep, de dimineaţă, să se înşiruie grupuri de moţi sau crişeni cu cai mărunţi, încărcaţi din greu cu mărfuri pentru târg. Seara se aprind focuri de tabără care împresoară muntele. Serbarea începe o dată cu răsăritul soarelui, vestită prin cântece prelungi din zeci de tulnice. Apoi începe vânzarea mărfurilor şi se încing jocuri şi petreceri ce ţin până spre amiază când târgul se destramă.
Din cauza numărului mare de turişti care iau parte la târgul de pe Muntele Găina, caracterul folcloric al acestei serbări începe să se piardă. Mult mai interesant este de aceea, în momentul de faţă, Târgul de la Călineasa, care se ţine cu o săptămână înaintea celui de la Găina, în Poiana Călineasa. De mai mică amploare, el păstrează mult mai bine datinile străvechi ale moţilor.
Ultimele aşezări spre nord ale Ţării Moţilor sunt cătunele Ocoale (de pe platoul Scărişoara), Sfoartea (din valea Ordâncuşa) şi Casa de Piatră (din valea Gârda). Mai la nord regiunea muntoasă nu mai este locuită permanent. Ea aparţine locuitorilor din Depresiunea Beiuş, cunoscuţi sub numele de crişeni. Crişenii locuiesc la poalele munţilor, fiind legaţi de pământurile mănoase ale depresiunii. De aceea ei nu folosesc partea lor de munte decât pentru păşunat, iar zonele mai accesibile, pentru fâneaţă. În locurile de fâneaţă ei îşi construiesc mici colibe pe care le locuiesc numai pe timpul cositului şi care pot fi bine utilizate de turişti ca adăpost la nevoie.
Părţile cele mai sălbatice ale Munţilor Bihor şi Vlădeasa se află în bazinul superior al Someşului Cald, vizitat doar de turişti, şi platourile Masivului Vlădeasa, străbătut de rare turme de vite şi oi.



OCROTIREA NATURII


Munţii  Bihor reprezintă o regiune de concentrate frumuseţi naturale, ca nici o altă regiune din ţară. Ea este una dintre cele mai complexe şi interesante regiuni carstice din munţii noştri ce adăpostesc câteva formaţiuni de valoare mondială: Gheţarul Scărişoara, Cetăţile Ponorului, Chieile Galbenei, Peştera Pojarul Poliţei. La acestea se adaugă numeroase alte peşteri şi chei care, pe lângă interesul peisagistic, sunt importante şi din punct de vedere ştiinţific (fauna şi flora proprie). Acest fapt a dus la declararea ca monumente ale naturii a următoarelor obiective: Complexul Scărişoara care cuprinde gheţarul, Peştera Poliţei, şi Avenul din Şesuri, apoi Gheţarul de la Vârtop, Cetăţile Ponorului, Chieile Galbenei, Peştera Corbasca şi Peştera de la Corni.
Ceea ce s-a realizat până acum în această direcţie nu este însă suficient. Expluatările forestiere şi păşunatul prea intens riscă să strice echilibrul biologic şi să distrugă peisajul atât de armonios şi aparte al acestor locuitori. Emil Racoviţă, bun cunoscător al Munţilor Apuseni, a recunoscut interesul deosebit pe care îl reprezintă carstul din Bihor atât pentru ştiinţă, cât şi pentru turism. El a fost primul care a preconizat înfiinţarea, în zona carstică a Bihorului, a unui mare parc naţional. Preluând ştafeta, ne-am luptat începând din 1952 pentru această idee, susţinută energic de altfel şi de Comisia pentru ocrotirea naturii de pe lângă Academia R.S.R. Din păcate, în ciuda strădaniilor multiple, parcul nu s-a realizat şi aproape tot ce trebuia să fie conservat aici a pierit, respectiv peisajul carstic primar, de o mare sălbăticie şi frumuseţe. Şoselele şi parchetele de expluatare a pădurii au rupt vraja şi nicăieri nu mai există un loc izolat, retras, în care să se fii conservat un colţ de natură primitivă. Ce să mai spunem de experimentul de îmbunătăţire a păşunii de la Padiş care a dus la ararea şesului, umplerea dolinelor de sufoziune şi retezarea marginilor, care formau, împreună, una din cele mai originale mărturii de acţiune periglacială asupra unei zone carstice! S-au adăugat apoi expluatările de calcar pentru var, distrugerea pâlcurilor de molizi izolaţi pentru mărirea păşunii, aducerea unui număr exagerat de vite şi oi şi mai ales intensa circulaţie auto care transportă arbori extraşi din pădure, elemente care, toate la un loc, au contribuit la degradarea peisajului uneia din cele mai originale zone montane din ţara noastră. Desigur timpul nu este pierdut şi încă se poate acţiona pentru protejarea, măcar de aici înainte, a teritoriului interesant şi aceasta mai ales în vederea dezvoltării sale turistice. Trebuie ştiut că, prin marea concentrare de obiective turistice, zona centrală a Munţilor Bihor ar putea reprezenta o valoare turistică considerabilă, care ar depăşi economic de multe ori pe cea forestieră sau pastorală, fără a mai lua în consideraţie valoarea lor ştiinţifică şi culturală.
    
    

BIBLIOGRAFIE


      
•    MARCIAN BLEAHU, SEVER BORDEA
       MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA
             Editura SPORT – TURISM
                  BUCEREŞTI, 1981