1 Spaţiul  românesc


        Ţara  noastră  este  situată  în  emisfera  nordică,  la  intersecţia  meridianului  de  25o  longitudine  estică  cu  paralela  de  45o  latitudine  nordică,  cea  ce  înseamnă  că  se  află  la  jumătatea  distanţei  dintre  Ecuator  şi  Polul  Nord.  În  Europa,  România  este  aproximativ  în  centru,  la  distanţă  egală  între  punctele  extreme  ale  Europei:  ţărmul  atlantic  al  Peninsulei  Iberice  în  vest  şi  Munţii  Ural  în  est.  În  schimb  este  mai  aproape  de  Marea  Mediterană,  sudul  Europei,  decât  de  Oceanul  Arctic,  nordul  Europei.
        Vecinii  României  sunt:  -  în  S:  Bulgaria
-    în  S-V:  Iugoslavia
-    în  N-V:  Ungaria
-    în  N:  Ucraina
-    în  E:  Moldova,  Ucraina  şi  Marea  Neagră
        Principalele  caracteristici  ale  reliefului  României  sunt  varietatea,  proporţionalitatea  şi  dispunerea  pe  trepte  concentrice.
•    Munţii  Carpaţi  ocupă  28%  din  teritoriul  României.  Ei  formează  un  inel  în  jurul  Depresiunii  Transilvaniei.  Sunt  împărţiţi  în:  Carpaţii  Orientali,  Carpaţii  Meridionali  şi  Carpaţii  Occidentali.
•    Dealurile  şi  podişurile  ocupă  42%  şi  se  întind  în  jurul  Carpaţilor
•    Câmpiile  ocupă  30%.  Avem  două  câmpii:  Câmpia  Română  (în  S)  şi  Câmpia  de  Vest
        România  de  azi  este  situată  în  zona  de  contact  dintre  Europa  Centrală  şi  Europa  de  Răsărit,  fapt  ce  a  lăsat  o  amprentă  specifică  asupra  civilizaţiei  româneşti.  Spaţiul  carpato-dunărean  este  termenul  cel  mai  potrivit  pentru  a  denumi  aria  în  care  au  evoluat  civilizaţiile  preistorice  şi  istorice  atestate  pe  teritoriul  de  astăzi  al  ţării  noastre.
        Unitatea  geografică  a  spaţiului  carpato-dunărean  se  sprijină  pe  trei  elemente  importante:  Dunărea,  Carpaţii  şi  Marea  Neagră.  Proporţionalitatea  armonioasă  a  elementelor  geografice,  clima  temperată,  bogăţia  florei  şi  faunei  au  oferit  condiţii  optime  de  trai  locuitorilor  din  această  arie  geografică.  Aşa  se  explică  şi  continuitatea  de  locuire  din  cele  mai  vechi  timpuri  şi  până  azi,  în  pofida  numeroaselor  migraţii  ce  au  afectat  teritoriul  ţării  noastre  până  în  zorii  Evului  Mediu  şi  care  au  determinat  fluctuaţii  demografice.  
        Câmpiile  şi  văile  râurilor  au  permis  practicarea  agriculturii,  în  zona  dealurilor  subcarpatice  se  creşteau  animale,  iar  din  munţi  se  extrăgeau  bogăţiile  subsolului.  Civilizaţia  Românească  veche  a  fost  o  civilizaţie  a  lemnului.  Pădurea  a  jucat  un  rol  important  în  istoria  românească,  constituind  nu  numai  o  bogăţie  naturală,  dar  şi  un  adăpost  împotriva  năvălitorilor.  Reţeaua  hidrografică  a  României,  izvorâtă  din  Munţii  Carpaţi,  constituie  un  alt  element  de  unitate,  apele  curgătoare  fiind  artere  importante  de  comunicaţie  între  diferitele  provincii.  Dunărea  a  fost  o  cale  de  contact  cu  regiunile  Europei  centrale,  favorizând  circulaţia  oamenilor,  ideilor,  bunurilor  culturale  şi  materiale.
        Oamenii  s-au  simţit  întotdeauna  legaţi  de  mediul  înconjurător  cu  care  adesea  s-au  identificat.
        Izvoarele  istorice  şi  descoperirile  arheologice  demonstrează  faptul  că  pământul  românesc  a  fost  locuit  permanent  din  vremuri  străvechi.  Firul  etnogenezei  poporului  român  poate  fi  urmărit,  fără  întrerupere,  timp  de  patru  milenii,  de  când  în  acest  spaţiu  trăiau  tracii,  geţii  şi  dacii.
        În  perioada  marilor  migraţii  ale  popoarelor,  strămoşii  noştri  s-au  concentrat  mai  ales  în  regiunile  apărate  natural,  în  aşa-numitele  ,,ţări”:  Ţara  Oaşului,  Ţara  Maramureşului,  Ţara  Moţilor,  Ţara  Făgăraşului,  Ţara  Bârsei  etc.  Din  secolul  al  XIV-lea  până  în  secolul  al  XIX-lea  românii  au  vieţuit  în  trei  mari  principate:  Ţara  Românească,  Moldova  şi  Transilvania.  Deşi  aflate  într-o  zonă  în  care  se  întâlneau  interesele  a  trei  mari  imperii  (Imperiul  Otoman,  Rusia  Ţaristă  şi  Imperiul  Habsburgic),  cele  trei  principate  n-au  putut  fi  înglobate  de  acestea.  
        Oficializarea  numelui  ţării  noastre,  România,  are  loc  în  anul  1862,  după  ce  Imperiul  Otoman  recunoaşte  unirea  Principatelor  Române,  care  se  realizase  cu  trei  ani  mai  înainte.
        În  ţara  noastră  trăiesc,  în  prezent,  circa  22,5  milioane  de  locuitori.  Cu  această  populaţie,  România  se  înscrie  între  ţările  de  mărime  medie  din  Europa.            La  jumătatea  secolului  trecut  (în  1859),  populaţia  României  număra  8,6  milioane  de  locuitori.  Începând  cu  această  dată,  populaţia  ţării  cunoaşte  o  creştere  continuă  şi  relativ  echilibrată  a  numărului  locuitorilor,  cu  excepţia  perioadei  celor  două  războaie  mondiale  şi  a  anilor  imediat  următori,  precum  şi  a  ultimului  deceniu  din  secolul  al  XX-lea.    
    


1 DINAMICA   POPULAŢIEI  ROMÂNIEI
Anul    Locuitori
1859    8 600 000
1891    10 000 000
1948    15 872 000
1977    21 559 900
1992    22 810 035
1999    22 489 000
        Pe  teritoriul  ţării  noastre, populaţia  este  răspândită  pe  toate  treptele  de   relief:  de  pe  ţărmul  Mării  Negre  şi  din  Delta  Dunării  până  pe  culmile  montane.  Aşezările  permanente  urcă  mai  ales  în  Munţii  Apuseni,  unde  ajung  până  la  circa  1.600  m  altitudine.  Aşezările  temporare  (odăi,  sălaşe  etc.)  urcă  şi  mai  sus,  în  toţi  munţii  noştri.
        Densitatea  medie  a  populaţiei  României  este  de  aproape  100  de  locuitori  pe  km2,  fiind  mai  mare  decât  media  europeană.  Actuala  densitate  a  populaţiei  este  de  două  ori  mai  mare  decât  la  începutul  secolului  al  XX-lea.
        Pe  cuprinsul  ţării  există  unele  diferenţieri,  determinate  de  gradul  de  favorabilitate  al  condiţiilor  naturale,  precum  şi  de  cauze  de  ordin  istoric,  economic  etc.  Astfel,  valori  ale  densităţii  populaţiei  peste  media  pe  ţară  se  înregistrează  în:
•    Zone  de  câmpie,  deal  şi  podiş,  cu  bogate  şi  variate  resurse  naturale  şi,  de  regulă,  de  veche  şi  permanentă  populare;
•    Unele  depresiuni  colinare  şi  montane  joase;
•    Areale  cu  o  puternică  dezvoltare  a  industriei;
•    Zone  cu  spor  natural  mai  ridicat.
        Populaţia  ţării  noastre  este  compusă  majoritar  din  români  (90%),  ceea  ce  îi  conferă  României  statutul  de  stat  naţional  unitar.  Alături  de  români  trăiesc  mai  multe  minorităţi  naţionale,  dintre  care  mai  numeroase  sunt,  în  prezent,  maghiarii  şi  ţiganii.
        După  religie,  cea  mai  mare  parte  a  populaţiei  României  este  creştin-ortodoxă.  Ceilalţi  credincioşi  aparţin  altor  culte  creştine  (romano-catolici,  reformaţi,  greco-catolici,  baptişti  etc.),  precum  şi  cultelor  islamic,  mozaic  etc.  ori  unor  secte  religioase.
        În  ultimele  decenii  se  constată  o  tendinţă  de  diminuare  a  grupei  de  vârstă  tinere  (0 – 14  ani)  şi  de  creştere  a  ponderii  populaţiei  vârstnice  (peste  60  ani).  Această  mutaţie  se  datorează,  pe  de  o  parte,  reducerii  sporului  natural,  pe  de  alta,  creşterea duratei  medii  de  viaţă  a  populaţiei  şi  semnifică  ,,îmbătrânirea”  populaţiei.
        Îndată  ce  recoltele  au  intrat  în  hambare  şi  gerul  iernii  a început  să  ,,muşte”,  viaţa  satului  maramureşean  intră  în  lumea  magicului.  De  acuma  şi  până  ce  vor  apărea  primii  ghiocei,  fetele  şi  femeile  se  strâng  la  şezători  pentru  ,,a  întoarce”  firul,  dar  şi  vorba,  punând  la  cale  nunţile  de  după  Bobotează.
        Pe  17  decembrie,  în  Ţara  Lăpuşului  începe  ,,Festivalul  datinilor  de  iarnă”,  care  dă  tonul  unui  timp  unic,  cu  urături,  colinde  şi  jocuri  cu  măşti.
        Cei  din  Sighet  se  pornesc  mai  greu,  de-abia  în  a  II-a  zi  a  Crăciunului,  dezlănţuind  o  sărbătoare  cu  nimic  mai  prejos  de  cea  a  lăpuşnenilor.  Urătorii  din  satele  zonei  se  întrec  în  colinde  şi  strigători,  care  mai  de  care  mai  năstrujnice.
        Datinile  olteneşti  au  acelaşi  punct  de  plecare:  bucuria  Naşterii  Mântuitorului.  De  fiecare  an  colindătorii  încep  să  se  strângă  tiptil-tiptil  pe  sub  ferestrele  gazdelor  pornind  a  ura.  Răsplata  şi-o  vor  primi  atât  în  colaci,  mere  şi  nuci,  cât  şi  în  gustoşii  cârnăciori  sau  sarmale,  toate  stropite  cu  zaibăr  sau  ţuică  adevărată  de  prună.
        O  veche  datină  face  ca  în  dimineaţa  Anului  Nou,  toate  fetele  care  ,,au  legat  parii”  de  cu  seară  să  se  grăbească  la  gard,  căutând  să  afle  cum  le  va  fi  norocul.  Dacă  parul  estre  drept,  sănătos  şi  cu  coajă,  atunci  bucuria  lor  e  mare,  pentru  că  viitorul  soţ  le  va  fi  frumos  la  făptură,  înalt  la  stat,  sănătos  şi  avut.  Dacă  însă  parul  legat  este  putregăios  şi  fără  coajă,  atunci  au  un  motiv  de  supărare:  bărbatul  le  va  fi  urât,  bolnăvicios  şi  sărac.  Iar  dacă,  din  întâmplare,  parul  vreuneia  a  fost  luat  de  vânt  atunci  ursitul  lor  va  murii  şi  vor  avea  parte  de  ce  e  mai  greu.
        Un  alt  obicei  obligă  femeile  din  Muntenia  şi  Oltenia  să  măture  în  dimineaţa  Anului  Nou,  iar  praful  să  îl  sădească  la  rădăcinile  pomilor,  existând  convingerea  că  aceştia  vor  rodi  mai  bine  în  anul  care  tocmai  va  veni.
        Iarna  satul  moldovenesc  degajă  o  atmosferă  de  veselie  generală.  Dintre  toate  ,,Pluguşorul”  pare  a  fi  cea  mai  vestită  şi  cea  mai  frumoasă  datină.  Totul  începe  cu  câteva  zile  înainte  zile  când  ,,plugarii”  caută  simbriaşi,  ca  să  formeze  o  ,,echipă”  cât  mai  competitivă.  Seara  purced  cu  uratul  şi,  în  timp  ce  ,,solistul”  spune  Pluguşorul  lângă  fereastră,  simbriaşii  stau  ceva  mai  departe  şi  dau  straşnic  din  bice.  Tot  darul  este  pus  la  un  loc  în  traistă  şi  nu  se  împarte  decât  după  ce  au  fost  strânşi  ultimii  bănuţi.