1  
Aparatul de fotografiat

• Evolutia aparatelor fotografice

Din timpuri strãvechi si pânã astãzi, la baza tuturor stiintelor, a tuturor descoperirilor mai mari sau mai mici, se aflã observarea fenomenelor naturale, urmatã de o imitatie inteligentã a acestora. Nevoia, spiritul practic, curiozitatea, l-au îndemnat pe om sã imite, sã repete, sã reporducã fenomenele observate în alte conditii, cu mijloace la îndemâna lui, în ajutorul lui.
Nu se stie când si unde s-a zãrit pentru prima oarã jocul unor forme curioase pe un perete. Desigur trebuie sã fi fost într-o tarã caldã, scãldatã de lumina puternicã a soarelui. Pentru a se feri de arsitã, oamenii acopereau ferestrele si usile cu ceea ce astãzi s-ar numi perdele groase, pentru ca înãuntrul încãperilor sã domneascã umbra deasã si rãcoroasã. Dar iatã cã se întâmplã sã fi rãmas o micã crãpãturã printre perdele. Si se mai întâmplã ca cineva sã treacã pe ulitã. Stupoare! Pe peretele opus crãpãturii se vede omul trecând, dar cu capul în jos! Prima aplicatie practicã a acestuia a fost urmãrirea eclipselor solare si referiri în acest context se cunosc de prin anul 500 î.e.n. în îndepãrtata Chinã la Mo Tzu si în Grecia anticã la Aristotel (384 –322 î.e.n.). totusi, prima mentiune scrisã despre acest fenomen cunoscutã pânã în ziua de azi, se gãseste în lucrãrile cãrturarului arab Ibn Al Haitan (956 – 1038), Alhazen în versiunea latinã. Din textul lui reiese cã fenomenul era cunoscut si destul de rãspândit în lumea cãrturarilor din acea vreme. Dupã aceastã datã referirile si descrierile a ceea ce a început sã se numeascã “camera obscurã”, au devenit din ce în ce mai frecvente. Fizicianul si profesorul de matematici din Milano, Girolamo Cardano (1501 – 1576), introduce în gaurã o “rotunjime fãcutã din sticlã” o lentilã convezã – obtinând o imagine mult mai luminoasã si mia clarã. Urmeazã alte ameliorãri, cum ar fi cea a lui Daniel Barbaro care propune în 1568 acoperirea marginilor lentilei, lãsând numai o gaurã micã la mijloc – diafragma de azi – pentru obtinerea unor imagini mai clare. În 1573 Igantio Danti recomandã utilizarea unei oglinzi concave pentru redresarea imaginii si în 1585 Giovani Battista Benedetti sugereazã adoptarea unei lentile biconvexe.
Dar toate aceste cunostinte nu circulau decât în lumea restrânsã a fizicienilor, astronomilor si matematicienilor. Cel care le-a dat o mare rãspândire a fost omul de stiintã Giovani Battista Porta (1538 – 1615). Bogãtia informatiilor date de Porta si talentul lui de a îmbina date stiintifice cu sfaturi practice si aplicatii distractive (în cartea sa “Magiae naturalis”, tradusã în principalele limbi europene si în arabã, retipãritã în nenumãrate editii) au contribuit ca în mare mãsurã “camera obscurã” sã devinã cunoscutã publicului obisnuit.
Din descrierile de pânã acum reiese cã într-adevãr “camera obscurã” era o camerã, o odaie într-o clãdire si cã imaginea putea fi vãzutã numai de cei care se aflau în încãpere. Cu timpul, mai ales pentru realizarea unor lucrãri topografice, camera obscurã devine mai micã, portabilã, putând fi instalatã chiar si într-un cort. Ne-a rãmas o interesantã relatare, datoratã lui Sir Henry Wattson, în care este descris cortul folosit de vestitul astronom german Johann Kepler (1571 – 1630) pentru a desena cu o mare precizie în toate detaliile un peisaj panoramic. Cu ajutorul unui telescop, imaginea era proiectatã pe o hârtie si Kepler, ghemuit în cortul întunecos, o reproducea desenând toate formele. Apoi cortul era învârtit ca o moarã de vânt, în jurul axului si operatia era reluatã pânã când se completa turul de orizont.
Dar micsorarea si portabilitatea camerei obscure merg si mai departe. Influentat de povestirile unui cãlãtor care vãzuse în Spania cutii atât de mici încât puteau fi purtate sub o pelerinã, învãtatul iezuit din Würzburg, Kaspar Schott (1608 – 1666), publicã în a sa “Magia opticã” (1657), prima descriere a unei mici camere obscure formatã din douã cutii, dintre care una putin mai micã putea sã culiseze în cealatã pentru obtinerea claritãtii. Imaginea formatã de un tub ajustabil care continea douã lentile convexe putea fi vãzutã din exterior printr-o gaurã, astfel cã nu mai era nevoie ca cineva sã intre în camera obscurã.
Astfel de camere obscure din ce în ce mai mici, la care imaginea era vãzutã din afarã, sunt semnalate din ce în ce mai des în diferite tãri. Interesant este faptul cã matematicianul francez Pierre Hérigone, în cursul sãu editat în 1642 la Paris, descrie un “pocal magic” cu care gazda putea sã-si urmãreascã musafirii fãrã ca acestia sã observe ceva. Razele de luminã intrau printr-o lentilã convexã în piciorul pocalului, erau deviate de o oglindã fixatã la 45° si imaginea se forma pe suprafata vinului alb si tulbure. Aflãm astfel despre aplicarea încã din mijlocul secolului al XVII lea a pricipiului aparatelor reflex din ziua de azi. Cel mai asiduu inovator si constructor de camere obscure cu si fãrã oglindã pare sã fi fost cãlugãrul Johann Zahn din Würzburg care într-o carte a sa din anul 1685 prezintã desene si schite de tipuri diferite si este primul care propune utilizarea geamului mat pentru formarea imaginii. Helmut Gernsheim, un ilustru cercetãtor al istoriei fotografice, scrie urmãtoarele în careta sa “The history of photography”: “ca mãrime si constructie, aparatele lui Zahn sunt prototipuri ale aparatelor cutie si reflex din secolul al XIX lea. Este într-adevãr remarcabil cã nici un progres n-a fost realizat pânã la mijlocul secolului XIX:în 1685 aparatul a fost gata si astepta (aparitia) fotografiei”.
Camerele obscure de cele mai diferite constructii si mãrimi, chiar si în stil rococo erau foarte rãspândite si utilizate în topografie în scopuri civile si militare, în reproduceri exacte de desene, hãrti si gravuri la scãri diferite, chiar si în medicinã pentru desene anatomice cât mai precise.
Iatã deci cã la mijlocul secolului XVIII “aparatul”era foarte cunoscut si rãspândit. El avea aproape toate componentele esentiale: obiective din ce în ce mai evoluate si de diferite distante focale, oglindã montatã la 45 ° pentru reflex, posibilitatea de reglare a claritãtii, geam mat din sticlã finã pentru redarea cât mai acuratã a imaginii. Au existat si tendinte de “miniaturizare”, astfel cã unele camere obscure puteau fi montate în pahare, cãrti, bastoane sau chiar în brose. Nu mai era de fãcut decât un pas: permanentizarea imaginii, prinderea ei în capcana unor procese chimice.


• Principalele pãrti componente

Schematic, orice aparat fotografic este alcãtuit din urmãtoarele componente: corpul aparatului, magazia cu sistemul de antrenare a peliculei fotosensibile, obiectivul, sistemul de obturare si vizorul. Corpul aparatului fotografic este format din camera obscurã pe care sunt fixate obiectivul, vizorul si alte accesorii. Camera obscurã poate fi de tip rigid sau extensibil, cu burduf.
Fiecare model constructiv a fost impus de formatul imaginii negative sau de cel al dimensiunii aparatului. Din punct de vedere geometric, imaginea fotograficã datã de obiectiv este de formã circularã, din care, prin decupajul ramei apratului fotografic sau a celui de mãrit în laborator, se obtine formatul dorit: pãtrat, cu raportul laturilor 1/1 sau dreptunghiular cu raportul 2/3.
De cele mai multe ori mãrimea formatului cliseului determinã si dimensiunile aparetului fotografic.
Magazia cuprinde sistemul de inmagazinare si de transport al materialului fotosensibil, format dintr-o serie de piese si dispozitive de mare importantã ãertru bunã functionare a aparatului. Magazia poate fi solidareã cu carcasa aparatului sau atasabilã când este denumitã casetã. Casetele au rolul de a proteja emulsia materialuluji fotosensibil împotriva luminii si sunt realizate în douã variante: pentru plãci fotografice si pentru planfilme, rolfilme, etc. Casetele pentru plãci nu se pot încãrcã decât la întuneric, pe când acelea pentru plan filme, rol filme sau filme înguste de cinematograf, se pot încãrca si la lumina zilei, ele având ambalaje protectoare. Pentru unele tipuri de aparate fotografice se furnizeazã casete speciale, etanse, care se pot schimba între ele în orice moment, chiar la lumina zilei. Dispozitivul de transport, asociat la aparatele moderne si cu armarea orburatorului, cuprinde canalul filmului, placa presoare si rolele sau tamburele dintate, care asigurã avansarea filmului.
Aparatele de fotografiat la care magazia este solidarã cu carcasa au fie o fereastrã contor, fie un disc numerotat care indicã numãrul imaginii trase, precum si felul materialului fotosensibil.
Obiectivul reprezintã un sistem optic deosebit de complex, constituit din mai multe elemente de bazã numite lentile. O lentilã este on corp de sticlã opticã limitat de douã suprafete sferice .


1 Întrucât cu o singurã lentilã nu se poate obtine o imagine de calitate, datoritã unor defecte ale acestora numite aberatii (astigmatism, aberatie cromaticã, aberatie de sfericitate, distorsiune, comã, curbura imaginii), s-a ajuns la concluzia cã un obiectiv trebuie sã fie format din mai multe lentile, care sã reprezinte ãn final echivalentul unei lentile convergente groase. Formarea imaginii printr-o asemenea lentilã este prezentatã în figurã.
În scopul îmbunãtãtirii calitãtii imaginii, majoritatea obiectivelor sunt formate din 4-10 lentile, dintre care unele dintre ele sunt lipite cu o rãsinã transparentã numiotã “balsam de Canada “. Obiectivele moderne sunt acoperite acum cu unul sau mai multe straturi antireflectante, ceea ce le conferã datoritã unor fenomene de interferentã o culoare albãstruie-rosiaticã. Acest tratament împiedicã producerea reflexelor pe interfata lentilelor, fãrã a dãuna în cazul în care se fotografiazã pe materilal sensibil în culori.
Existã o mare varietate de obiective, prezentate sud diferite denumiri comerciale.Important este gradul de corejare a aberatiilor lor. În functie de caracteristicile lor specifice putem mentiona: obiectivul acromat, aplanat, anastigmat, etc., fiecare creat pentru anumite scopuri (portret, peisaj).
De multe ori pe montura obiectivului sunt indicate luminozitatea si distanta focalã.
Luminozitatea, indicatã de primul grup de cifre, aratã capacitatea maximã a unui obiectiv de lumina materialul fotosensibil (pelicula).
Aceasta depinde în principal de mãrimea deschiderii utile a diafragmei si de distanta focalã F. De exemplu, dacã deschiderea utilã este de 25mm, iar distansa focalã este de 50mm, atunci luminozitatea =25/50=1:2 sau mai simplu 2.
Distanta focalã sau lungimea focalã a obiectivului reprezintã cea mai micã distantã între lentilã si planul emulsiei fotosensibile la care se obtine clar imaginea unui obiect situat la infinit. Ea este aproximativ egalã cu lungimea diagonalei imaginii pentru cazul obiectivului numit normal. De distanta focalã a obiectivului depinde mãrimea elementelor din imagine. De exemplu obiectivele cu distante focale scurte (superangulare ) redau elementele la o scarã micã în raport cu obiectivul normal.
Important este faptul cã, cu cât distanta focalã este mai lungã (80-1000mm), cu atât scade unghiul vizual al imaginii cât si profunzimea adicã intervalul în care apare clar imaginea obiectelor aflate de o parte si de alta a distantei pentru care a fost reglat obiectivul.
-Sistemul de obturare (obturatorul) are rolul de a doza durata iluminãrii stratului fotosensibil îbn timpul fotografierii.
Diafragma ( blanda) este dispozitivul destinat dozãrii cantitãtii de luminã care intrã în aparat , întocmai ca robinetul unei conducte de apã. Ea limiteazã deschiderea relativã a obiectivului, aceasta fiind indicatã pe montura lui sub forma unui sir de numere , ca de exemplu: 1; 1,4; 2: 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45; 64.
Aceasta este scara internationalã pentru indicii diafragmei; trecerea de la o treaptã la alta se obtine prin multiplicarea cu √2=1,41; de pildã 4x1,41=5,6. O traptã admite de douã ori mai multã luminã fatã de treapta urmãtoare si pe jumãtate fatã de cea precedentã. Cu alte cuvinte, dacã se utilizeazã diafragma 5,6, cu un timp de expunere de 1/100 s, pentru diafragma imediat urmãtoare (8) timpul de expunere va trebui dublat la 1/50 s, iar pentru diafragma precedentã de 4 timpul de expunere se va reduce la jumãtate, adicã 1/200 s.
Prin închiderea si deschiderea diafragmei (diafragmare) se realizeazã 2 operatii de o importantã esentialã în fotografie:
a) se adaptezã luminozitatea obiectivului la conditiile de expunere impuse de iluminarea subiectului fotografiat;
b) se mãreste profunzimea câmpului de claritate al obiectivului cu cât diafragma este mai închisã si invers.

La obiectivele moderne intervalul de claritate este indicat pe montura lor. De pildã, la un obiectiv pus la punct la distanta de 3 m, când se fotografiazã cu o diafragmã de 1:8 zona clarã este cuprinsã între 2-6 m. profunzimea se mai poate citi si în tabelele aflate în prospectele aparatelor foto.
Tipurile de diafragme obisnuite pot fi: o plãcutã cu orificii circulare, întâlnitã la aparatele fotografice mai vechi (box); un disc cu orificii (revolver) cu care sunt echipate aparatele simple si diafragma iris, constuitã din mai multe lamele subtiri metalice sau din material plastic, astfel încât prin închidere sã formeze un orificiu cu diametru variabil.
Obiectivele moderne ale aparatelor cu vizare prin obiectiv sunt echipate cu diafragme perfectionate, care regleazã automat deschiderea în raport cu sensibilitatea filmului si iluminarea subiectului fotografiat.
Obturatorul este un mecanism care permite luminii sã pãtrundã prin obiectiv si sã impresioneze materialul fotosensibil un anumit timp. Numãrul si ordinea timpilor de expunere cuprind o gamã de viteze pentru instantanee începând de la 1 s pânã 1/2000 s uneori chiar si mai scurte. Timpii uzuali sunt cuprinsi însã între 1/30 – 1/250 s.
Scara timpilor este în concordantã cu scara diafragmelor si anume: 1/1, ½, ¼, 1/8, 1/15, 1/30, 1/60, 1/125, 1/ 250, 1/500, 1/1000, 1/2000, adicã tot cu raportul 2 între trepte.
Constructiv, obturatoarele se împart în 2 mari grupe:
a) obturatoarele dispuse în fata sistemului optic (oturatorul aditional cu perdea si oturatourl disc) sau între lentilele sitemului optic (obturatorul central);
b) obturatoele dispuse pe suprafata de formare a imaginii (obturatoare de placã).

Tipurile de obturatoare obisnuite echipeazã majoritatea aparatelor fotografice.
Obturatorul disc are cel mai simplu mecanism si se monteazã în fata sau în spatele obiectivului, având un singur timp de expunere 1/25 sau 1/30 s. Obturatorul central se armeazã pentru declansare fie manual, fie odatã cu avansarea filmului în aparat. Permite viteze de expunere pentru instantanee între 1 s 1/500 s.
Obturatorul cu placã (perdea) este construit dintr-o perdea de pânzã neagrã, cauciucatã, opacã, care se înfãsoarã pe un tambur si se elibereazã prin apãsarea unui buton, de cãtre un arc spiral. I se mai spune “obturator de placã” sau focal si are o “fantã” de a cãrei vitezã de deplasare depinde timpul de expunere. Perdeaua se aflã în imediata apropiere a stratului fotosensibil.
Obturatorul cu perdea prezintã, în general, avantajul de a lucra cu timpi scurti de expunere (pânã la 1/2000 s), dar si unele dezavantaje. Astfel, la temperaturi joase, perdeaua se misca mai încet, iar la fotografierea subiectelor în miscare rapidã, imaginea acestora poate apãrea deformatã, de asemenea marginea cliseelor poate apãrea în anumite cazuri expusã neuniform.
Gama timpilor de expunere indicati pe aparat cuprinde o serie de litere si cifre care au urmãtoarea semnificatie, dupã tara producãtoere a aparatului: Z – zeit = timp de pozã lung; D – dauer = duratã; T – time = timp; D – dlinosti = duratã; B – beliebig = oarecare, dupã dorintã, 1/20 – 1/500 s; Instantaneu (1 – 1/2000 s).
Perfectionãrile recente au produs obturatoare electronice, care îndeplinesc si functia de diafragmã automatã, precum si obturatoare sincronizate care comandã, la deschiderea lor, si iluminarea lîmpii blitz.
Pozitia de sincronizare este însemnatã pe butonul gravat cu viteze de obturare, cu X – pentru lãmpile fulger electronice (blitz) si cu F - pentru lãmpile flash cube (fulger chimic cu foitã de magneziu).
Anexele optice ale obiectivelor au fost create pentru a extinde aplicarea procedeelor fotografice în diferite cazuri de fotografiere. Din categoria acestora fac parte:
Lentilele aditionale, care sunt montate în partea frontalã a unui obiectiv în scopul modificãrii distantei focale a acestuia. Ele pot fi de mai multe feluri: convergente sau pozitive (proxare), care scurteazã distanta focalã a obiectivului fiind folosite la mãrirea imaginii obiectelor, reproduceri etc; divergente sau negative (distare), care mãresc distanta focalã a obiectivului permitând folosirea lui ca superangular, cu unghiul de câmp mãrit. Lentilele au indicat pe monturã puterea exprimatã în dioptrii, cu semnul plus (+) la cele convergente si minus (-) la cele divergente.
 
Tuburile si inelele de prelungire, confectionate de obicei din metal usor, permit de asemenea mãrirea distantei focale a unui obiectiv normal. Ele se monteazã prin însurubare, între aparatul de fotografiat si obiectiv, punerea la punct a imaginii fãcându-se fie pe bazã de tabele oarbe, fie pe geamul mat la aparatele de tip reflex. În locul tuburilor de prelungire si a inelelor intermediare se poate procura în acelasi scop un burduf extensibil.
Filtrele de luminã sau cele fotografice colorate, au rolul de a corecta prin unele deficiente de redare a culorilor pe filmele alb – negru si de a obtine anumite efecte speciale. Asezate în calea razelor luminoase incidente lasã sã treacã radiatiile proprii unor culori si absorb, în functie de densitatea lor o anumitã cantitate din radiatiile culorilor complementare. Filtrele acestea sunt formate din lamele de sticlã colorate în masa lor, sau dintr-o peliculã de gelatinã coloratã montatã într-o ramã metalicã adaptabilã obiectivului.
Ecranele de difuzare permit obtinerea la fotografiere a unei imagini semidifuze, formatã în realitate din 2 imagini usor suprapuse, una din ele având contururile absolut clare, iar cea de-a doua usor estompatã. Ecranele de difuzare pot fi constituite din lentile de sticlã, circulare sau pãtrate, cu suprafete gravate cu cercuri concentrice sau alte figuri geometrice regulate. În lipsa lentilelor de sticlã se pot folosi tesãturi de voal si mãtase.
Parasolarul este o piesã cu aspect de pâlnie, care se monteazã în fata obiectivului pentru a schimba directia razelor luminoase ce cad oblic, împiedicând reflexia lor care ar strica claritatea imaginii.