1

Samuil Micu (1745-1806)

            Nepot al lui Inocenţiu Micu-Klein, Samuel Micu este cel care elaborează fundamentele filosofice ale mişcării spirituale a Şcolii Ardelene. Având studii temeinice de teologie şi filosofie la Viena, Samuel Micu a fost influenţat masiv de luminismul german şi a contribuit la asimilarea noilor idei raţionaliste în gândirea românească. A tradus un manual a lui Baumeister, Elemente de filosofie, manual ce preia ideile kantiene, sub influenţa lui Christian Wolff. Trăsătura dominată a gândirii lui Micu este raţionalismul. El a elaborat o terminologie filosofică în limba română, a dat o explicaţie raţională evenimentelor istorice. A tradus lucrări religioase, precum şi opere ale unor autori antici.

            Opera sa fundamentală este Istoria şi lucrările şi întâmplările românilor (1805), care a fost publicată integral abia în anul 1995. El continuă şi îmbogăţeşte argumentaţia cronicarilor şi pe cea a lui D. Cantemir. Teza pe care o lansează Micu este aceea că dacii au fost exterminaţi în războaie, iar românii sunt descendenţi direcţi ai romanilor. A respins cu argumente complexe teoria “vidului istoric”, teorie prin care unii istorici susţineau că Dacia ar fi fost abandonată de populaţia autohtonă odată cu retragerea aureliană, astfel că triburile maghiare ar fi găsit un spaţiu “gol” la sosirea lor în Transilvania. Invocând şi argumente din teoria dreptului natural, Micu subliniază apăsat originea nobilă a poporului român, susţinând că vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul autohton, ponderea demografică şi contribuţia lor în istoria Transilvaniei legitimează lupta românilor pentru recunoaşterea lor ca naţiune egală în drepturi cu cele trei naţiuni "recepte".

            Alte lucrări: Logica, publicată la Buda, în 1799; Legile firei, ithica şi politica, publicată la Sibiu, în 1800. Au rămas în manuscris lucrările: Învăţătura metafizicii (1787/1790), descoperită târziu, ca şi alte lucrări: Etica sau învăţătura obiceiurilor; Învăţătura politicească, scrise la Viena, între 1781-1787.

            Logica este o introducere în studiul filosofiei, pe baza lucrărilor lui Christian Wolff şi Baumeister. Autorul se referă la trei feluri de cunoştinţe: cunoştinţe istorice, cunoştinţe ale faptelor (obţinute pe cale senzorială) şi cunoştinţele filosofice (de ordin raţional, referitoare la cauze, "pricini"). "Filosofia nu este alta fără numai...obişnuirea de a cerca şi a cunoaşte destule pricini ale lucrărilor". Cunoaşterea raţională, logică, este completată de cea empirică. Viziunea lui Micu este o îmbinare a empirismului şi raţionalismului din epocă.

            Micu împarte fiilosofia în două părţi:

·         Filosofia teoretică, ce vizează adevărurile abstracte, la rândul ei împărţită în filosofie naturală (sau fizica) şi metafizică (ontologia, cosmologia, psihologia şi teologia naturală sau raţională).

·         Filosofia practică, ce cuprinde ideile cu valoare normativă, care călăuzesc oamenii în acţiunea practică spre câştigarea fericirii. Ea este alcătuită din filosofia practică generală, dreptul firii (natural), etica şi politica. Precursor al gândirii politice româneşti, Micu defineşte astfel politica: "Înţelepciunea care învaţă cum se cade a stăpâni şi ocârmui cetatea".

            Micu este un creator de limbaj filosofic în limba română. În textele sale apar o serie de termeni precum metafizica, fiinţa, firea, insul, raţiune, adevăr, lege, experienţă, cunoştinţă, ş.a., având un înţeles filosofic precis definit. Ideea este "închipuirea (imaginea) care poate fi mai luminată sau mai întunecată în minte a vreunui lucru". Genul şi specia sunt la el "feliurile şi spiţele". Adevărul logic este "cuviinţa şi întocmirea gândurilor noastre cu lucrul însuşi". Experienţa este "sperienţă", iar demonstraţia este "arătare" - două căi de a ajunge la adevăr, la cunoştinţe certe, "ţapene". Ontologia porneşte de la "ins", de la lucrurile individuale spre cele generale. Principiile sunt “începuturile”, iar "începutul zicerii împotrivă" este principiul contradicţiei, "începutul pricinii destule" este principiul raţiunii suficiente al lui Leibniz. Alte echivalenţe: pricină=cauză, mutare=schimbare, stâmpărare=moderaţie, spaţie=spaţiu.

            Învăţătura metafizicii este o prelucrare personală a cărţii lui Baumeister, discipol al lui Wolff. Subliniază mereu puterea naturală a raţiunii de a căuta şi de a obţine adevărul. Ideile epocii se regăsesc la Micu: amestec de raţionalism şi empirism, interes pentru cunoaşterea probată prin experienţă, critica moderată a scolasticii. "Toată cunoştinţa omenească vine de la simţuri" – spune el, adoptând noile perspective ştiinţifice ale vremii sale. Metafizica rămâne însă un domeniu rezervat al gândirii raţionale, ce cuprinde “multe şi încurcate întrebări”, fiind "învăţătura aceia cu care închipuirile preste tot de obşte să tâlcuiesc".

Texte din Învăţătura metafizicii (1806):

“Măcar că sunt unii carii judecă cum că pre cei mai tineri nu să cade a-i lăsa să înveţe metafisica, pentru că multe şi încurcate întrebări cuprinde care mai bine este a nu le şti decât a le şti, însă eu judec că nu trebuie a opri pre cei mai tineri de la desfătarea metafisicii, cu atâta, cu cât mai mult foloseşte să ajungă ei, ca să poată ales gândi,  care lucru a-l dobândi, foarte mult ajută această învăţătură a metafisicii, după ce acum s-au curăţit de multe încurcături ale sholasticilor. (...)

Toată cunoştinţa omenească vine de la simţuri, iar tot ce prindem cu simţurile, aceia să ţine de lucrurile cele singuratice, care în multe chipuri îmbrăcate şi învăluite au cu locul, au cu vremea, au cu faţa, au într-alt chip osebite, să pun înaintea noastră, despre care mai pre larg am grăit în “Loghică“.(...)

În fieştecare lucru nu numai  insul trebuie a-l socoti, ci şi întru acesta trebue să ne ostenim, ca să luăm aminte la firea şi la fiinţa lucrului, şi aşa să cunoaştem ce este lucrul. Iară fiinţa fieştecărui lucru este aceia, prin care orice lucru este numai acela, şi nu altul. Adecă fiinţa este aceia, prin care lucrul din toate alte lucruri se poate cunoaşte şi să osibeşte. (...)

Speriinţa ne învaţă pre noi cum că trupurile care le vedem noi în lumea acesta, unele pier altele răsar, după zi să face noapte şi după noapte zi, şi nici Soarele, nici stelele nu rămân pururea întru acelaşi stat. Luminat dară este, cum că întru această lume sunt lucruri, care urmează unele după altele.(...)

Ce zicem noi cuvânt, grecii zic logos, latinii ratio zic, aşa dară aici prin cuvânt nu sunet trebuie să înţălegi, ci judecata cea adevărată a minţii, care-ţi arată şi ce învaţă pentru ce şi cum să cuvintezi”.

            Texte din Logica (1799):

“Două căi sunt, ca să putem şti ceva, că cu bună samă e adevărat, adecă: speriinţă şi arătare.

Despre speriinţă aceasta se cade a le însemna:

a) cum că toată simţirea, sau priceaperea şi cunoştinţa noastră, au este din lăuntru, au din afară. (...)

Prin speriinţă cunoaştem numai cele singuratice, adecă cele ce cu simţirile le prindem. (...)

Până acum am zis de speriinţă, să zicem ceva şi de arătare. Arătarea zicem, că este împletirea şi legătura cea cu bun rând a cuvântărilor. În arătare nu se spun altele, fără numai cele ce sunt adevărate, adecă: arătarea este adeverirea spunerii, sau a lucrului, ce să zice, cu temeiuri adevărate şi fără îndoială. (...)

Dreptul firei tâlcuieşte legile şi învaţă ce trebuie omul să facă sau să nu facă. Iară etica arată model şi calea cum trebuie a asculta de legile firei. Pentru aceia, bine au zis unii cum că dreptul firei este teoria eticii. (...)

            Texte din Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (1796):

“Socotind cu mintea mea zisa aceia a filosofului aceluia, carele au zis că urât lucru este elinului să nu ştie elineşte, adevărat şi rumânului să poată zice că urât lucru este rumânului să nu ştie istoria neamului său, că vedem cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi şi se cuvine aceasta omului carele are minte, că istoria este dascălul tuturor lucrurilor (...) că ea nu numai cu cuvinte, ci şi cu pilde adeverează cele ce învaţă.

Acel lucru cugetându-l, eu am socotit, că acum întâi încai pre scurt să dau oarece cunoştinţă a neamului meu cel rumânesc, carele până acum nici atâta cunoştinţă de neamul său nu are. Poate că se vor afla unii cu simţire tocmai dobitocească, de vor defăima această osteneală a mea, zicând: ce foloseşte omului să ştie cele ce au fost; unii ca aceştia sunt tocmai dobitoace, că numai dobitoacele nu ştiu lucrurile mai marilor săi. (...)

Deci, tu, o cuvântătoriule rumâne, primeşte această puţintică, dar cu multă osteneală şi priveghere adunată istorie a neamului tău, şi au tu te nevoieşte, au de nu poţi tu, îndeamnă şi ajută pre alţii, carii pot, ca mai pre lung şi mai pre larg, lucrurile rumâneşti să le scrie, şi la tot neamul cunoscute să le facă, ca cei buni să se laude întru neamurile neamurilor, iar cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lăpăda simţirea cea dobitocească, şi a fi oamenii rumâni, adică desăvârşit, că mult este a fi născut rumân”.