1

Semiotica naratiunii

Revalorizarea modernă a naraţiunii

Filosofia contemporană (Paul Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omul ca animal à récits a cărui unică certitudine constă în a fi narat (Notre seule certitude c'êst d'etre narré – Paul Ricouer).

            Naraţiunea a existat în orice societate; ca şi metafora pare să fie peste tot. Uneori activă şi evidentă, alteori fragmentară şi ascunsă, ea subîntinde nu doar ficţiunea literară sau conversaţia, ci şi proiectele cotidiene, planul unei întreprinderi, intriga cinematografică. Producerea de naraţiuni este strategia care ne permite să facem lumea inteligibilă, fiind un model esenţial de organizare a datelor.

Întrebat fiind de o mamă care dorea să-şi îndrepte fiul către cariera ştiinţifică ce gen de texte ar trebui abordate, Einstein ar fi răspuns: basme. Simplă butadă, dar şi afirmarea valorii euristice, de catalizator al imaginaţiei pe care o poate asuma această formă de naraţiune.

„Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rând să construieşti o lume, cât mai mobilată posibil, până în cele mai mici detalii. Dacă aş construi un fluviu şi pe malul stâng aş instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil şi un cazier judiciar, aş putea să încep să scriu, traducând în cuvinte ceea ce nu poate să nu se întâmple”(U. Eco, 1985: 27) ca în proverbul indian ”aşază-te pe malul unui fluviu şi aşteaptă, cadavrul duşmanului tău nu va întârzia să apară”.

Intriga este deci generată pornind de la lumea posibilă a naraţiunii (actori şi evenimente): Rem tene, verba sequentur, invers decât în poezia Verba tene, res sequenter – (U. Eco 1983: 28). Personajele sunt într-un fel constrânse să acţioneze după legile lumii în care trăiesc(sceleratul balzacian Vautrin, martirul hugolian Jean Valjean sau asasinul orb Jorge din romanul lui Eco Numele trandafirului), iar naratorul devine „prizonier al premiselor sale”, după cum lectorul devine „prada” textului, obiect al unei experienţe de transformare induse de text, dincolo de dihotomia discutabilă opere de consum/provocare sau narativitate de masă/elită.

A interesa un public larg şi a-l face să viseze nu înseamnă neapărat a-l „lobotomiza” prin mass-media, ci poate a-l fascina şi obseda.

„Criza studiilor literare” (criza instituţională a predării/ învăţării literaturii) nu poate fi rezolvată decât prin renunţarea la instituirea textului literar elitist ca unic obiect al teoriei literare naratologiei etc. şi acceptarea unui demers indisciplinar în câmpul discursului social „în complexitatea cacofonică a limbajelor sale, a schemelor sale cognitive şi a migrărilor tematice „(M. Angenot, 1990: 33).

Revalorizarea modernă a povestirii începe cu romantismul prin cercetarea basmelor populare, care permit întoarcerea la surse, la Ur-forme( „basmul fantastic, dublet facil al mitului şi ritualului iniţiatic reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului” – M. Eliade, 1956: 887) şi continuă cu dezvoltare romanului ca formă literară totalizantă (M. Bakhtine, G. Lukàcs, René Girard), culminând cu analiza structurală a povestirii, infra 5.4 – 5.9.

Achiziţiile naratologiei structurale a anilor '70 au fost reluate de psihologia americană preocupată de mecanismele memoriei şi stocării informaţiei) psihologia cognitivă a confirmat de altfel ipotezele unui Propp şi Greimas privind existenţa constantelor narative).

Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuală a naraţiunii nu s-au interesat de acelaşi tip de povestire: psihologia cognitivă privilegiază naraţiunea cotidiană, antropologia şi  structuralismul – basmul şi mitul, sociologia literară – romanul, iar psihiatria povestirea autobiografică.

Preluând ipoteza lui Michel Meyer conform căreia orice text/discurs este un răspuns deghizat la o întrebare, A. Kibedi-Varga(1989: 74-84) postulează existenţa a trei mari clase de interogări narative( questionnements narratifs):

·         acţiunea  (LE FAIRE)            tratată în romanul picaresc, povestirea fantastică, Bildungsroman, legendele urbane contemporane;

·         existenţa (LE VIVRE) sub semnul lui ”Cum să dăm sens vieţii”, evocată de biografii, autobiografii sau naraţiuni psihiatrice;

·         existenţa ca ÊTRE (fiinţare) actualizată de seria metafizică a miturilor, basmelor, romanelor care se întrebă şi ne întreabă „de ce existăm”.

Identificarea patternurilor narative universale pare să ne vorbească                         

nu doar despre literatură, ci şi despre natura cogniţiei (nature of mind) şi trăsăturile universale ale culturii (cf. şi E. Branigan, 1992: 10). Emblematică pentru istoria individului( conceperea de către Ricoeur a identităţii personale ca identitate narativă) şi istoria umanităţii, povestirea prin „imensa sa capacitate mitică dă experienţelor individuale un sens general care le depăşeşte”(cf. şi A. Kibedi-Varga, 1989: 72).

Modelul sintagmatic al basmului. Vladimir Propp

În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului(1928, trad rom. De Radu Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970) Vladimir Propp centrează analiza asupra funcţiei înţeleasă ca acţiune a personajului şi definită din punctul de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea basmului considerat ca întreg(„ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundară”).

Supunând analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileşte 31 de funcţii susceptibile să dea seama de acţiunea tuturor basmelor. Aceste funcţii se concatenează într-o sintagmatică ideală, după cum urmează:

Prologul – care defineşte situaţia iniţială(de fapt nu e vorba încă de funcţie);

1.      Absenţa – unul dintre membri familiei este absent sau părăseşte casa;

2.      Interdicţia – o interdicţie adresată eroului;

3.      Încălcarea – interdicţia nu este respectată;

4.      Divulgarea – obţinerea acestor informaţii;

5.      Vicleşugul – cel rău izbuteşte să-şi înşele victima;

6.      Complicitatea involuntară – lăsându-se păcălită, victima îşi ajută inconştient duşmanul.

Aceste prime şapte funcţii constituie un fel de secvenţă pregătitoare; acţiunea propriu-zisă începând odată cu funcţia a opta:

7.      Prejudicierea – răufăcătorul face un rău sau aduce o pagubă unuia dintre membrii familiei;

8.      Mijlocirea, momentul de legătură – nenorocirea sau lipsa sunt comunicate; eroului i se adresează o rugăminte sau o poruncă, este trimis undeva;

9.      Contraacţiunea incipientă- eroul se hotărăşte să înceapă contraacţiunea;

10.  Plecarea – eroul pleacă de acasă;

11.  Prima funcţie a donatorului – eroul este pus la încercare(atacat, iscodit etc.), pregătindu-se astfel înarmarea lui cu unealta zdravănă sau cu ajutorul magic;

12.  Reacţia eroului – la acţiunea donatorului;

13.  Transmiterea obiectului magic – eroul intră în posesia uneltei, armei năzdrăvane;

1.      Deplasarea – eroul este adus – în zbor, călare, pe jos – la locul unde se află obiectul căutării sale;

2.      Lupta – eroul şi răufăcătorul se luptă;

3.      Marcarea, însemnarea – eroul este însemnat;

4.      Victoria – răufăcătorul este învins;

5.      Remedierea – nenorocirea sau lipsa iniţială este remediată;

6.      Întoarcerea eroului;

7.      Urmărirea eroului;

8.      Salvarea – eroul scapă de urmărire;

9.      Sosirea incognito – eroul se întoarce acasă sau în altă ţară şi nu este recunoscut;

10.  Impostura – falsul erou formulează pretenţii întemeiate;

11.  Încercarea grea – eroul este pus în faţa unei grile de încercări;

12.  Îndeplinirea – încercarea este trecută cu succes;

13.  Recunoaşterea – eroul este recunoscut;

14.  Demascarea – răufăcătorul sau falsul erou este demascat;

15.  Transfigurarea – eroul capătă o nouă înfăţişare;

16.  Pedepsirea – răufăcătorul este pedepsit;

17.  Căsătoria – eroul se căsătoreşte şi se înscăunează împărat.

Moment de răscruce atât pentru folcloristică, cât şi pentru naratologie, modelul lui Propp a însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o „naraţiune construită pe o corectă succesiune a funcţiilor”, o matrice acţională în care ceea ce contează este stereopia predicatelor şi variabilitatea agenţilor, executanţi ai acestor predicate.

Reluând distincţia lui Aristotel din Poetica dintre personaje şi acţiuni, Propp inversează relaţia ierarhică a acestor două instanţe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte personajele sunt esenţiale conform postulatului esenţialist-umanist al acestui tip de discurs, la Propp acţiunile devin fundamentale: „funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele sunt foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar pe de altă parte, tot atât de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa… Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Ele sunt părţile componente fundamentale ale basmului”(V. Propp, 1970: 25-26).

Ceea ce contează este deci sintagmatica naraţiunii, fluxul acţiunii, programatic evidenţiat de Propp însuşi: „nu ceea ce vor să facă personajele este important, nu sentimentele care le însufleţesc ci, actele lor ca atare definite şi evaluate din punctul de vedere al semnificaţiei pentru erou şi al desfăşurării intrigii”(V. Propp, 1970: 26).

Ceea ce evidenţiază Propp este o matrice generativă, un model narativ susceptibil de a fi recombinat ad libitum pe baza unor conflicte, funcţii invariabile şi aplicabil doar literaturii folclorice apsihologice: ”metodele noastre sunt utile acolo unde ne găsim în faţa unor repetări la scară mare, aşa cum se întâmplă în limbă sau în folclor. Dar când arta devine câmpul de acţiune al unui geniu irepetabil, folosirea metodelor exacte va da rezultate pozitive numai dacă studierea elementelor repetabile va fi însoţită de studierea a ceea ce este unic, lucru la care noi privim până acum ca la manifestarea unui miracol incognoscibil”(V. Propp, apud C. Segre, 1986: 108).

Modelul proppian a însemnat indiscutabil un salt din perspectiva generalizării şi clasificării basmelor ( nu este lipsit de interes faptul că reactualizarea modelului proppian coincide cu asaltul gramaticilor generative, ambele evidenţiind o matrice generativă fundamentală. Totuşi noţiunea de funcţie nu este unicul component al basmului(C. Bremond, infra 5.5).

În Franţa, analiza structurilor narative a optat(ca urmare a adoptării modelului proppian) pentru stabilirea unui model generativ, ale cărui transformări produc suprafaţa discursivă, „textura”. Unităţile narative profunde ale acestui model „de competenţă” se referă la acţiuni tipice precum: „Plecare”, „Pedeapsă”, „Recompensă” etc. O înlănţuire a acestor unităţi funcţionale (atomi narativi) generează secvenţe elementare, în care pot fi introduse alte secvenţe elementare(după sistemul păpuşilor ruseşti – cf. basmele Şeherezadei). De fapt, în orice proces narativ trei funcţii sunt absolut obligatorii: introducerea, realizarea şi concluzia, aceasta din urmă însemnând neapărat un deznodământ fericit(fără acest happy-ending basmul şi-ar pierde „eticheta”, dar şi raţiunea de a fi, pentru că nu există poveşti nefericite). „Basmul trebuie să pregătească totul pentru reuşita eroului său, ba chiar o face şi mai exemplară, întârziind-o prin mii şi mii de necazuri şi obstacole neprevăzute. Deci, sfârşitul poveştii este literalmente finalitatea sa(ea nu are nimic altceva de spus decât acest triumf amânat după plac), acesta fiind scopul şi sensul demonstraţiei sale”(M. Robert, 1983: 103).

În orice caz, pornind pe de o parte de la un asemenea model foarte general, iar pe de altă parte de la proprietăţile stabile şi numărul finit al elementelor combinabile în basme, rezultă trei domenii de cercetare proprii analizei povestirii(analyse des récits):

·         analiza tehnicilor povestirii (cf. R. Barthes);

·         analiza legilor sau regularităţilor care guvernează universul narativ (C. Bremond), a logicii acţiunii (T. Todorov) şi a relaţiilor posibile între personaje(E. Souriau, A.J. Greimas);

·         analiza relaţiilor dintre unităţile narative şi manifestarea lor discursivă (raportul histoire-récit-discours).

Autorul Morfologiei basmului începe prin a disocia funcţiile. Altfel spus segmentele recurente de acţiune, personajele pentru a defini povestirea doar prin cocatenarea funcţiilor. În momentul restituirii unităţii sintactice a lanţului sintagmatic se va lua în considerare şi rolul jucat de personaje a căror listă (agresorul, donatorul, auxiliarul, persoana căutată, mandatorul, eroul şi falsul erou) nu este independentă de cea a funcţiilor: „Numeroasele funcţii se grupează după anumite sfere. Aceste sfere corespund personajelor care îndeplinesc funcţiile.”(V. Propp, 1970: 96). Această corelare între povestirea evocată şi personaj, postulată deja de Aristotel în poetica sa, va fi reluată în Temps et Récit în ipoteza genezei reciproce dezvoltarea caracterului/ desfăşurarea istoriei narate, căci dezvoltarea unui caracter este direct proporţională cu cantitatea de fapte, întâmplări relatate.

Ideea majoră a lui Propp este că funcţia se defineşte prin consecinţele sale(A este A pentru că îi urmează un anume B); deci modelul său este „esenţialmente sintagmatic”(M. Tuţescu, 1980. 88). Importantă rămâne descoperirea logicii povestirii, a relaţiilor de presupunere între funcţii, altfel de spus modelului arhetipal al basmului.