1

Intuiţia ca metodă de cunoaştere specifică filosofiei, în concepţia lui Henri Bergson.

1. Intuiţia

Când vorbim de „intuiţie” aşa cum apare acest termen din scrierile lui Bergson, nu ne referim la sentiment inconştient de prezicere a celor ce urmează să se întâmple. Pentru filosoful francez, intuiţia este o facultate exclusiv umană, ce face posibilă cunoaşterea absolută.

            După Bergson inteligenţa, deşi e intâlnită în natură în cel mai mare grad la om, nu este adecvată unei cunoaşteri profunde a lucrurilor. Acţionând invariabil în vederea satisfacerii unor nevoi, inteligenţa nu funcţionează niciodată dezinteresat. Dată fiind această situaţie, ea este întotdeauna relativă, în funcţie de problemele pe care trebuie să le rezolve. Metoda ei este cea a analizei, urmată de sinteză. Prin analiză divide lucrurile, privindu-le prin perspectiva cerută de necesitatea apărută. Percepţia ei generală asupra lumii şi lucrurilor este o sinteză a diviziunilor obţinute. De aceea cu ajutorul său nu ajungem niciodată la lucruri, ci numai la reprezentări ale acestora.

            Cum operează, în schimb, intuiţia? Ea este o experienţă, întotdeauna a duratei, pe care Bergson o numeşte şi „simpatie”. Prin acest din urmă termen înţelegem o „punere în locul celuilalt”, o intrare în lucrul însuşi. În cazul fiecărui individ, acest proces are loc chiar în el însuşi şi generează un sentiment de tensiune, care pare determinat tocmai de posibilitatea alegerii unui număr infinit de alte durate. Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de intuiţie, filosoful a folosit exemplul spectrului culorilor. Dacă am presupune, spune el, că nu există o altă culoare decât portocaliu şi am intra, „simpatetic”, în interiorul portocaliului, ne-am simţi de fapt prinşi oarecum între roşu şi galben. Anume, înţelegem că, în situaţia în care avem experienţa unui lucru, cu ajutorul unui efort, putem percepe „tente” diferite la marginile sale. Dacă facem un efort mai mare, vom observa că acestea nu sunt altceva decât alte lucruri. Prin extindere, având experienţa unui singur lucru, putem dobândi de fapt experienţa tuturor lucrurilor. Ori, dacă singura experienţă pe care o pot avea în mod nemjlocit, fără ajutorul inteligenţei, este experienţa propriului sine, mai exact, a duratei propriului sine, din moment ce orice intuiţie este o intuiţie a duratei, pot ajunge, de aici plecând, potenţial, să cunosc toate lucrurile. Intuiţia este, astfel, un fel de „simpatie cu sinele”. Ea oferă cunoaştere pentru că  este experienţă nemijlocită a duratei mele autentice, la rândul ei, o parte a duratei însăşi; în timp ce inteligenţa lucrează întotdeauna mijlocit si nu are niciodată acces la durata însăşi, ci numai la fragmente disparate.

            Totuşi, care este diferenţa dintre inteligenţă şi intuiţie, dacă prin intuiţie ajung la o parte a duratei autentice şi prin inteligenţă tot la fragmente de realitate? Esenţial este că ceea ce obţine intuiţia este de fiecare dată indivizibil. Având experienţa duratei mele pot, prin efort, să o lărgesc prin înglobarea unor alte durate. Un alt mod de a spune este că lucrez cu un întreg, dar unul aflat în permanentă expansiune. În schimb, pentru Bergson, inteligenţa lucrează, asemănător tehnicii cinematografice, numai cu „întreguri” ce pot fi sparte într-o infinitate de cadre, în imaginea cărora se pierde datul simplu al întregului.

            Pentru că nu e în nici un fel măsurabilă, sau demonstrabilă empiric, intuiţia nu poate fi cercetată de ştiinţe. Cum nu este de natură sacră, nu ajunge pe teritoriul religiei. O privim totuşi ca bine aşezată în epistemologie, în filosofie, unde joacă rol de metodă de cunoaştere.

Metoda intuiţiei e „experienţă integrală”[1] şi ca atare alcătuită dintr-o serie de acte, primul dintre care este un salt. Opus reconstrucţiei operate de inteligenţă, saltul reprezintă instalarea în durata autentică. Urmează apoi efortul identificării eterogenităţilor incluse în aceasta, cunoaşterea lumii din interior.

Această cunoaştere e considerată absolută pentru că deşi nu putem captura în intuiţie decât o parte a lumii, a duratei, avem totuşi acces la toate duratele, înlănţuite una de cealalta în experienţa integrală.

2. Obiecţia

Împotriva acestei teze avem argumentele lui Jean Piaget, care susţine că durata pură este, de fapt, produsul unei fabricaţii intelectuale deosebit de migăloase; că intuiţia e o rezultantă a multiplelor analize efectuate reflexiv; şi fiind o rezultantă nu poate fi considerată un mod de a cunoaştere sui generis, ci i se va acorda mai degrabă numele de intuiţie intelectuală, sfidând opoziţia totală considerată de Bergson, între cele două moduri de percepţie.

3. Saltul

Actul prin care, dupa Bergson, intuiţia face trecerea de la fragmentarea operată de inteligenţă la întreg este un salt. Conceptul mai e întâlnit în filosofie, cel puţin la Camus şi Kierkegaard, şi de fiecare dată marchează o trecere de la o stare de „apatie intelectuală” la constatarea unui adevăr, a unui absolut. La Camus e vorba de constatarea absurdului absolut, la Kierkegaard de transpunerea în credinţă faţă de un Dumnezeu paradoxal.

Există în unele din curentele filosofice dezvoltate cu predilecţie în secolul XX un pesimism teribil în ceea ce priveşte încrederea în puterea raţiunii de a oferi raspunsuri. În ciuda descoperirilor ştiinţifice augmentate semnificativ de la deceniu la deceniu, societatea se confrunta cu mizeria provocată de două războaie mondiale a căror rată de distrugeri fusese făcută posibilă tocmai de către noile descoperiri ale ştiinţelor. De aceea căutarea unui element metafizic cheie, care să poată înlocui în conştiinţe acest demers nu pare nefirească. Filosofia, ca exprimare a aspiraţiilor cele mai înalte ale oamenilor găzduieşte un domeniu ce de astă dată abandonează atât nevoia de demonstrare empirică, precum şi tradiţia creştină ce nu putuse să prevină declinul social, pe un alt mal. Găsind în afară doar bucăţi de realitate din care nu putea să-şi construiască un sens, conştiinţa caută să facă un salt înspre ea însăşi.

4. Concluzii

Cibernetica a venit să demonstreze că nu e posibil sa consideram inteligenta operatorie ca fiind oarba pentru totdeauna în ce priveşte procesele vieţii. Descoperiri în biologie şi psihologie au arătat că între autoreglarea organică şi autocorecţia mintală pe care o constituie logica există o anumită continuitate.

Cu toate acestea, Bergson are meritul de a fi imprimat un nou „elan vital”, prin constituirea metodei sale, epistemologiei. Lucrările lui nu au făcut doar să provoace o nouă generaţie de cercetători, dar dau tonul unui nou val de colaborare între ştiinţe şi unei tendinţe de fluidizare a cunoaşterii.

[1] The Creative Mind, tr., Mabelle L. Andison (New York:  The Citadel Press, 1992 p. 200)