1

Marile religii ale lumii

Iudaismul

Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat, în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai.

Iudaismul este original, în primul rând pentru că poate fi considerat ca cea mai veche dintre religiile monoteiste. Nucleul acestei religii este credinţa într-o singură divinitate, Dumnezeu, şi negarea existenţei oricărui alt zeu.

Fundamentele religie iudaice

Cartea sacră a iudaismului este Torah, care se compune din mai multe scrieri.

Pentateuhul (Cele cinci cărţi) cuprinde relaterea modului în care Dumnezeu a creat lumea şi oamenii, istoria peregrinărilor strămoşilor poporului evreu între Mesopotamia şi Egipt, mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului prin profetul Moise şi, de asemenea, legile hotărâte de către Dumnezeu.

Profeţiile sunt texte care relatează profeţiile şi faptele săvârşite de către cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru a transmite mesajele sale către popor, precum Ilie, Daniel, Isaia, Ieremia etc.

Scriile sunt cărţi care istorisesc faptele regilor sau se compun din imnuri şi poezii religioase dedicate lui Dumnezeu.

Se poate spune, aşadar, că Torah este o scriere religioasă, dar şi una istorică, juridică sau chiar literară. Aici sunt cuprinse credinţele şi legile poporului evreu, speranţele sale, dar şi istoriile celor mai glorioase sau ale celor mai tragice momente din existenţa sa, înaite de cucerirea romană. Torah este cunoscută de către creştini ca Vechiul Testament, care, alături de Noul Testament, formează Biblia, carte sacră a creştinismului.În felul acesta scriierile iudaice au intrat în tradiţia tuturor popoarelor europene şi reprezintă unul din fundamentele universale.

Torahca sursă istorică

Textele din care este alcătuită cartea sfântă a iudaismului nu au fost compuse toate în aceiaşi epocă. Cele mai vechi sunt cele cinci cărţi ale Pentateuhului, a căror redactare a început, probabil, în scolul al X-lea î.Hr. Cele mai noi dintre cărţi au fost definitivate în secolele III-II î.Hr.

Datorită perioadei îndelungate în care au fost redactate şi completate diversele cărţi, Torah este şi o importantă sursă istorică, atât pentru istoria evreilor, cât şi pentru istoria altor popoare din Orientul Apropriat. Unul dintre momentele cele mai importante în istoria poporului evreu, aşa cum este relatată în

Cartea sacră, se leagă şi numele lui Moise. Acesta a fost unificatorul triburilor evreilor, pe care le-a salvat din captivitatea egipteană. Tot el este cel prin care Dumnezeu a trimis legile mai poate fi numită şi mozaică, după numele profetului. Pe baza unor surse variate, mai ales de origine egipteană, savanţii au ajuns la concluzia că această reformă sa produs, probabil, în secolul al XIII-lea î.Hr. În cursul secolelor XIII-XII i.Hr. evreii s-au instalat în Palestina, iar în secolul al XI-lea î.Hr. s-a format statul Israel, sub conducerea regelui Saul.

Templul

O dată cu domnia celui de-al treilea rege, Solomon (972-933 î.Hr.), în viaţa religioasă iudaică începe o etapă nouă. Solomon a construit cel dintâi templu din Ierusalim. Acesta are o semnificaţie excepţională : este unicul loc în care se pot săvârşi riturile prin care este slujit Dumnezeu. În secolul al VI-lea î.Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul, distrus templul şi a dus în exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preoţilor care serveau în templu. În toată perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi săvârşite riturile, deoarece credinţa nu permitea ca un templu să fie construit pe un alt pământ decât cel al Ierusalimului, Ţara Sfântă.

La încheierea exilului, sub protecţia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea templu, care a fost distrus în anul 70 d.Hr., de către armata romană. Acest eveniment a amplificat fenomenul mai vechi al diasporei, mulţi evrei fiind obligaţi să se refugieze în Europa sau în Nordul Africii, fenomen care a continuat şi în Evul Mediu.

Diaspora şi evoluţia religiei iudaice

În afara Ţării Sfinte, comunităţile evreieşti au fost îndrumate spiritual de către rabini. Pe baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunităţi din diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentariu la Mişna. Talmudul a contribuit la adaptarea comunităţilor iudaice la condiţiile sociale şî politice foarte variate în care trăiau, ajutându-le în acelaşi timp să-şi păstreze identitatea lingvistică şi religioasă.

Sinagogile, apărute încă din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit în perioada medievală la creşterea prestigiului rebinilor.

Supus persecuţiilor în Europa Occidentală, iudaismul medieval a beneficiat, de regulă, de toleranţa musulmanilor. Perioada stăpânirii musulmane în Spania, de exemplu, a reprezentat o adevărată „vârstă de aur” pentru evreii de aici, ai căror conducători au jucat rolul de intermediari între culturile arabă islamică şi creştină.

Budismul

Religia budistă a apărut în nordul Indiei, teritoriu locuit încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa în reincarnare. Conform religiei brahmane, corpul nu este decât o formă temporară, în timp ce spiritul care îi dă viaţa este etern. După moartea corpului, spiritul trece într-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : în funcţie de păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se reîncarneze într-un animal de povară, într-un om sau chiar într-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era decât o nouă ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi înţeleleţi cunoscători ai textelor sacre încercau, prin urmare, să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfârşit. Mesajul cel mai puternic aparţine prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul.

Naşterea budismului

Buddha a trăit în secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că în urma unui doliu şi a faptului că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet.

El a încercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci când a reuşit, a devenit un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana.

Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de discipoli s-au întrunit în primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.

Evoluţia budismului în primele secole

Până la începutul erei noastre, budismul a fost în primul rând o religie indiană. Istoria sa a fost totuşi destul de frământată. În secolul al III-lea î.Hr., la unul dintre concilii, s-a produs schisma definitivă între două curente budiste : unul riguros (theravedana) şi altul mai moderat (mahayana). Adepţii celui dintâi credeau că numai cei ce adoptă viaţa de călugăr se pot salva şi că numai prin respectarea regulilor şi prin meditaţie individuală se poate atinge iluminarea. Ceilalţi admiteau că salvarea poate fi dobândită şi de către cei care nu se călugăreau, iar faptele bune şi compasiunea erau şi ele o cale de salvare. De asemenea, mahaya recunoaşte existenţa unor boddhishatva (iluminaţi – asemenea lui Buddha), a căror dovadă de generozitate constă tocmai în faptul că nu abandonează existenţa umană, din dorinţa de a-i îndruma şi pe alţii spre salvare. Datorită acestor idei, mahayana a câştigat mai mulţi adepţi, mai ales în nordul Indiei, şi tot în această formă budismul a pătruns şi în afara patriei de origine.

Difuziunea budismului

În primul mileniu al erei noastre budismul a făcut adepţi numeroşi în Iran, în Asia centrală, în China, Tibet şi în Japonia. După secolul al VII-lea şi Asia de sud-est a devenit budistă, dar sub influenţa celui mai strict dintre curentele acestei religii. Difuziunea budismului în aceste ţări nu a eliminat însă diversele religii locale. În china, de exemplu, a fost acceptat alături de confucianism şi daoism, formând „sistemul celor trei religii”. După anul 1.000, cel mai important centru religios a devenit Tibetul.

Creştinismul

Apariţia creştinismului

Războaiele civile, urmate de instaurarea imperiului, au adus cu ele în întreaga lume romană multă nelinişte şi căutarea unor credinţe care să ofere oamenilor consolare şi speranţa mântuirii. În Iudeea, aceste căutări se îmbinau cu nemulţumirea faţă de stăpânirea romană. Aici apar, în vremea primilor împăraţi romani, mai multe mişcări religioase în jurul unor personalităţi inspirate de vechea tradiţie iudaică a profeţilor. Între acestea, cea constituită din discipolii lui Iisus din Nazaret, identificat ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, capătă o amploare care ameninţă atât supremaţia Marelui preot al Templului lui Solomon, cât şi stăpânirea romană. În anul 30 sau 33 d.Hr., Iisus este condamnat la moarte prin răstingnire pe cruce de către procuratorul roman Pilat din Pont. Discipolii lui apropriaţi proclamă însă că Iisus a înviat şi dovedit astfel că este fiul lui Dumnezeu.

Foştii ucenice ai lui Iisus – apostolii – împreună cu părinţii acestuia şi cu câţiva locuitori ai Galileii şi Ierusalimului, bărbaţi, dar şi femei care îi urmaseră învăţătura, constiutuie prima comunitate creştină. Acestui grup, care propovăduia în limba aramaică, li se adaugă şi câţiva iudei elenizţi. Între ei se distinge Pavel din Tars, care va avea un rol esenţial atât în comentarea învăţăturilor lui Iisus, cât şi în răspândirea acestora în provinciile de limbă greacă a imperiului. Persecutaţi de autorităţile de la Ierusalim, apostolii pleacă să predice în Iudeea, Samaria, Cipru, Fenicia. În Siria, la Antiohia, în 43 d.Hr. ei sunt numiţi pentru prima dată într-un text antic creştini, după numele învăţătorului lor Iisus Hristos. Ceva mai târziu, un grup de creştini în frunte cu Petru ajung la Roma şi încep să predice acolo noua credinţă.

Creştinismul în Imperuil roman

Primii creştini au fost la început locuitorii săraci ai oraşelor, oameni liberi sau sclavi, însă nu peste multă vreme s-au răspândit în Orient, mai ales dupa înfrângerea răscoalei din Iudeea şi cucerirea Ierusalimului de către împăratul Tidus (70 d.Hr.). În occident, este atestat în prima jumătate a secolului a secolului I în comunitatea iudeo-creştină din Roma; se convertesc apoi unii locuitori ai oraşelor şi abia mai târziu, în perioada marilor persecuţii anticreştine, această credinţă cucereşte noi teritorii de-a lungul marilor drumuri comerciale, pătrunzând

până în cele mai îndepărtate colţuri ale provinciilor imperiului. Creştinismul s-a răspândit încă de timpuriu şi în Dobrogea şi Dacia Romană.

Cât timp au rămas un grup restrâns, creştinii nu au atras atenţîa autoriţăţilor. Primele persecuţii au avut loc în vremea lui Nero. Însă noua religie   s-a răspândit cu repeziciune, câştingând noi adepţi. În a doua jumătate a secolului al III-lea, împăraţii romani, până atunci destul de toleranţi, şi-au schimbat atitudinea faţă de creştini.

Se pare însă că persecuţiile au făcut să crească numărul adepţilor noii religii. Autorităţile au înţeles, în cele din urmă, că pentru a păstra ordinea publică autorităţile trebuie să recunoască oficial dreptul de practicare a creştinismului. Constantin cel Mare a fost cel care şi-a dat seama de posibilităţile oferite de noua religie orientală. Din convingere personală, dai şi din motive politice, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat edictul de la Mediolanum (Milano), care a pus capăt persecuţiilor împotriva creştinilor.

În 381, în vremea împăratului Teodosiu cel Mare, creştinismul a fost proclamat singura religie acceptată în imperiu.

În 1054 are loc Marea schismă, când biserica creştină se împarte în biserica creştină de răsărit (ortodoxă) şi cea de apus (catolică).

Islamul

Sfârşitul Antichitătii şi începutul Evului Mediu au adus, în afară de răspândirea creştinismului în toată aria mediteraneană, şi difuziunea unei noi religii : Islamul. Religia musulmanilor, la fel ca şi iudaismul şi creştinismul, este monoteistă. În concepţia musulmanilor, adepţii religiei islamice, Dumnezeu este unic şi este numit în limba Allah. De altfel, Dumnezeu care este adorat de către musulmani este acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament în care cred şi iudaicii şi creştinii.

Naşterea religiei islamice

Profetul Islamului este Muhammad. Acesta s-a născut în secolul al VI-lea în Peninsula Arabia, într-un trib din Mecca, şi început să pronunţe primeleprofeţii atunci când avea în jur de 40 de ani. Acestea i-au fost inspirate de către Allah, prin intermediul arhanghelului Gabriel. În felul acesta, el a devenit un reformator şi un profet, asemenea lui Moise în religia iudaică. La început, Muhammad nu a avut prea mulţi adepţi. Cu timpul, numărul lor a crescut, dar a sporit şi numărul duşmanilor Profetului. Astfel, în 622, el a fost obligat să fugă din Mecca şi să se refugieze la Medina. A urmat un război, în care adepţii noii religii au fost victorioşi. În 630, Muhammad a cucerit Mecca. Moscheea din oraş, care are în centru Ka’aba, piatra sfântă, a devenit loc de pelerinaj. La moartea Profetului, în 632, Islamul era deja o religie puternică.

Credinţa islamică

Musulmanii recunosc atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament ca venind de la Dumnezeu. Iisus însuşi este acceptat, dar numai în calitate de profet care precede pe Muhammad. Cartea sfântă a religiei islamice este Coranul, despre care musulmanii cred că reprezintă cuvântul lui Dumnezeu aşa cum ia fost adresat lui Muhammad. Coranul cuprinde credinţa în unicitatea lui Dumnezeu, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali. Cartea sfântă cuprinde soluţii pentru toate problemele omului : de la căsătorie şi rezolvarea problemelor de familie, până la modul corect în care trebuie să fie făcut comerţul sau la probleme spirituale importante. În treaga viaţă a credinciosului, precum şi toate problemele omenirii sunt tratate aici. Din versetele Coranului, pe care un credincios trebuie să le ştie pe dinafară, sunt alese textele celor cinci rugăciuni zilnice.

„Cei cinci stâlpi ai Islamului”. În afara rugăciunilor, un bun musulman mai are o serie de îndatoriri : să facă danii pentru sărmani, să păstreze postul Ramadanului pentru a se purifica, iar cel puţin odată în viaţă trebuie să facă un pelerinaj la Mecca, în amintirea drumului străbătut de către Muhammad. Cea dintâi îndatorire a musulmanului este însă mărturisirea de credinţă, prin care afirmă că nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Muhammad este profetul lui.

Evoluţia religie islamice

După moartea Profetului, între credincioşi au apărut dezacorduri legate de succesorul său. Cum Muhammad nu avusese fii, conducerea comunităţii şi calitatea de calif au fost disputate între urmaşii socrului său şi Ali, văr şi ginere al Profetului. Adepţii celui din urmă s-au numit şiiţi. O altă doctrină islamică, care acceptă ca rolul de calif să fie îndeplinit şi de către persoane din afara familiei lui Muhammad, este susţinută de către sunniţi.

În pofida acestor prime neînţelegeri, încă din secolul al VII-lea religia islamică s-a dezvoltat în două direcţii. S-a extins în spaţiu şi multe popoare s-au convertit la Islam. Până în secolul al XII-lea lumea islamică ajunsese să includă Peninsula Arabia, Africa de nord, o parte din Peninsula Iberică, Orientul Apropiat, Iranul şi pătrunse în nordul Indiei.

Gândirea religioasă s-a îmbogăţit datorită contribuţiilor ulemalelor, înţelepţii Islamului, care au dezvoltat legea islamică pornind de la preceptele religioase.