1

Despre fericire

În stabilirea posibilăţii, imposibilităţii sau a absurdităţii atingerii idealului fericirii au purces filosofi, clerici şi chiar oameni simpli încă de la “începuturi”. Afirmaţia că aceste “începuturi” coincid cu începuturile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma că, discutând despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de vedere  filosofic.

Este un termen care, chiar şi in viziune filosofica, implică accepţiuni multiple şi totalmente diferite. Nu se poate da o definiţie exacta, pentru ca filosofia însăşi este o ştiinţa relativa. Ceea ce însă este comun tuturor filosofilor privind fericirea este că aceasta reprezintă un ideal urmărit, fără absolut nici o exceptie, de fiecare persoană in parte, fie începând cu cel mai înverşunat pesimist până la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu până la cel mai învăţat dintre filosofi.

Dar, este oare un ideal posibil sau însăşi definiţia de ideal ne opreşte în a vedea fericirea ca pe o certitudine?  Asta numai dacă idealul este identificat cu absolutul, intangibil şi el. Oare a tinde spre absolut, înseamnă a tinde spre fericire, şi indiferent de originea absolutului atingerea lui se va identifica iminent cu această stare de beatitudine perfectă?

Ideal, absolut, perfecţiune sunt termeni ce s-au cerut folosiţi în formularea întrebarilor şi încercărilor de a defini fericirea. Fiecare dintre ei se identifică rând pe rând cu o imposibilitate. Ori asta nu face oare din fericirea însăşi doar o himeră pentru naivi? Îşi mai au măcar rostul încercările de a defini căi întortocheate şi impregnate de absurditate pentru atingerea ei?

Răspunsul se cere a fi afirmativ nu în speranţa unei atingeri întârziate a acestui ideal, ci pentru menţinerea puterii noastre de a continua să trăim în deplinătatea facultăţilor noastre mintale. Închipuiţi-vă o lume în care toţi sunt conştienţi că fericirea este imposibil de atins, conştienţi de faptul că este posibilă doar atingerea unui surogat al fericirii, o lume care nu poate trăi fără certitudini şi fără speranţe, care nu suportă şi nu acceptă surogatul. Este adevărat că aveţi în imagine o lume de nebuni adânciţi în depresie, o lume care nu ştie nici măcar să zâmbească?

el însuşi al unui Mare Anonim, în accepţiunea blagiana,  de a ne ascunde măreţia fericirii supreme şi micimea presupusei noastre fericiri, astfel încât, în timp, am ajuns să râdem de dragul unui zâmbet considerându-l exponent înzecit al unei evidente fericiri.

         Din acelaşi motiv avem nevoie de credinţa în Cel de Sus, adică, credinţa într-o întruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo” o nouă fericire incomparabilă cu cea din timpul vieţii.

Astfel se ajunge la termenul de credinţa, la sentimentul de credinţa, la Rai şi Iad, la bine şi rău, fiind necesară o nouă întoarcere în timp. Oare popoarele antichităţii, crezând în zei, şi în întruchipări ale aceluiaşi intangibil Mare Anonim, în Câmpii Alizee şi Tartar, şi în acelaşi bine şi rău, nu făceau acelaşi lucru pe care noi îl facem acum? Nu îşi ofereau oare singuri subfericiri legându-se la ochi, neobligaţi de nimeni, şi mulţumindu-se să spună că mai au întotdeauna pe fragila Sperantă? Şi crezând în Rai, Câmpii Alizee, Iad şi Tartar, în Dumnezeu şi zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protecţie inconştienta de nebunie?

Sau sunt fericiţi doar copiii în naivitate şi cei ce înnebunesc realizând prezenţa surogatului, ca purtându-se copilareşte, să se simtă fericiţi? Mai suntem în măsură a-i privii cu scârba pentru că au clacat sau ar trebui să îi privim cu invidie pentru că sunt cei care şi-au atins fericirea? Dar în legile ce duc spre fericire este interzisă invidia, deci nu, nu suntem în măsură să îi privim astfel pentru că nici măcar nu mai realizăm scopul abandonării lor în nebunie.

Nici măcar din punct de vedere legislativ nu ni se oferă certitudinea posibilităţii de a atinge fericiea, ni se asigură doar dreptul de a ne căuta fericirea; cruntă ironie. Ni se oferă ca speranţa năframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodată. Dar ne vom simţi fericiţi. Sau facând pe ceilalti fericiţi, chiar dacă le oferim o fericire falsă, vina orbirii  este înghiţită de uitare? Nu, nu este uitată pentru că nici măcar nu mai are ce să fie uitat; timpul a rezolvat această problemă mutând-o în inconştient.

Oricare ar fi punctul de plecare fericirea rămâne totuşi un ideal intangibil. Conştienţi sau nu de intangibilitatea sa vom continua să tindem către el şi făcând abstracţie de imposibilitate, în analogie cu

A.Camus, trebuie să ne închipuim pe noi înşine fericiţi.