APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE

Prin acţiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acesteia de la cel la care se găseşte; proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului.

Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie numai bunurile imobile si cele mobile determinate individual şi de care reclamantul a fost deposedat; obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete de cereri.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

 

 

Caractere.

 

a. Acţiunea în revendicare este o acţiune peţitorie, prin care se apara dreptul de proprietate şi se pune in discuţie coexistenţa dreptului de proprietate, reclamantul având sarcina să dovedească titlul său de proprietate, după dictonul "actori incumbit probatio". Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia.

b. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ea întemeindu-se şi apărând însuşi dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se deosebeşte de acţiunile personale, ca de exemplu acţiunea derivând din contractul de locaţie, contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului şi au ca temei dreptul de creanţă născut din contract.

c. Scopul acţiunii în revendicare este restituirea lucrului şi deci acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine lucrul. Condiţii de exercitare.

Acţiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:

a. coproprietarul sau coindivizul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi copărtaşi, întrucât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. ¥n acest sens a statuat instanţa noastră supremă, respectiv fostul Tribunal Suprem prin deciziile civile nr.337/1975 şi nr.2241/1972.

În situaţia în care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct, exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi coproprietari (T.S. deciziile civile 1903/1975 şi 769/1979).

b. împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face de toţi copărtaşii coproprietari (T.S. decizia civ. 1030/1975; 907/1969; 662/1960). Motivaţia unei astfel de acţiuni se bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale nedeterminate material.

c. acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului reciproc; dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de mandat reciproc.

 

Reglementare

 

Codul civil cuprinde dispoziţii de revendicare a mobilelor în capitolul prescripţiei, însă despre imobile nu există astfel de prevederi.

A. Acţiunea de revendicare a imobilelor - privesc trei aspecte:

proba dreptului de proprietate se face şi In alte situaţii, cum ar fi: obţinerea de daune aduse imobilelor proprietatea reclamantului, precum şi la alte drepturi reale.

Sarcina probei revine reclamantului, potrivit art.1169 Cod civil, după care pârâtul se va apăra prin dovada contrară, potrivit regulii în exeptione reus fit actor sau onus probandi incumbit eius qui dicit.

Există unele dificultăţi în ce priveşte dobândirea dreptului proprietate întrucât în trecut nu s-au redactat înscrisuri referitoare latransmiterea proprietăţii; unele înscrisuri nu sunt însoţite de planuri topografice pentru delimitarea bunului dobândit;

În transmiterea succesivă a proprietăţii de diferite persoane, fără titlu - aşa numite probatio diabolica este greu şi chiar imposibil de făcut de a se dovedi că toţi au fost proprietari; principiul relativităţii actelor juridice este acela că produc efecte numai între părţile ce le-au încheiat, succesorii lor universali sau cu titlu universal (art.973 Cod civil) şi deci nu sunt opozabile terţilor; asa fiind pârâtul va putea sa nu recunoască opozabilitatea înscrisului constatator al actului translativ de proprietate.

Dovada certă se poate face în cazul dobîndirii prin uzucapiune, reclamantul dovedind că el împreună cu autorii săi au posedat lucrul ce îl revendică, dobândind dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă - deci posesia - de 30 ani ori de 10-20 ani.

Dovada în situaţia dobîndirii prin ocupaţiune, reclamantul trebuie să facă dovada că el a intrat în posesia lui, care nu aparţinea nimănui, dar titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi.

Dacă titlurile provin de la acelaşi autor are câştig de cauză cel care l-a înscris mai întâi (art.712 Cod procedură civilă), acest act devenind opozabil celor ce au dobândit ulterior: qui prior tempore, potiur iure.

În cazul în care nici unul nu a făcut transcrierea, are întâietate cel cu titlul mai vechi, respectiv cu dată mai veche, în cazul testamentului câştigă cel cu dată mai recentă, care revocă pe cel anterior.

În ipoteza că titlurile provin de la autori diferiţi câstigă:

1. pârâtul, întrucât el se află în posesia lucrului: in pari causa, metior est causa possidendis:

2. câştigă cel cu dată mai veche; 3. dacă cele două titluri provin de la autori diferiţi, are câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al carui drept este preferabil, conform principiului: "nemo plus iuris ad alium transferre protest, quam ipse habet"; dar poate câştiga şi cel cu titlul mai vechi, dar posesia să fie mai bine caracterizată.

b. numai o parte deţine titlul, caz în care:

pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului se respinge, iar dacă are reclamantul titlu, acesta câştiga cu două condiţii: titlul să emane de la un terţ, nu de la el însuşi: data titlului să fie anterioară datei pârâtului.

c. nici una din părţi nu are titlu şi nici nu poate dovedi uzucapiunea sau ocupaţiunea, situaţie în care s-ar respinge acţiunea, însă în practică se compară cele două posesii şi are câştig de cauză posesia cea mai bine caracterizată; cel de bună-credinţă faţă de cel de rea-credinţă; posesie viciată şi neviciată; posesia care are la origine un titlu faţă de cea fără titlu la origine.

Ce se înţelege prin titlu ? atât cel translativ de proprietate (vânzare, donaţie, etc.) cât şi cel declarativ care recunoaste numai un drept anterior, act de partaj, tranzacţie, hotărâre judecatorească.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv în ceea ce priveşte bunurile imobile:

a. dreptul de proprietate are caracter perpetuum ce nu se stinge prin neuz;

b. proprietatea reprezintă starea juridică normală si cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

Acţiunile privind celelalte drepturi reale, ex: uzufructul se prescrie prin 30 ani (art.1890 Cod civil)

Excepţie face imobilul adjudecat la licitaţie publică, cel ce se pretinde proprietar nu-l mai poate revendica dacă au trecut 5 ani de la ordonanţa de adjudecare (art.561 Cod pr.civilă).

Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune de 30 ani ori de 10-20 ani.

Efectele revendicării sunt cu privire la:

a. restituirea lucrului de orice sarcini cu care ar fi fost grevat de posesor, restituire ce se face cu toate accesoriile sale; dacă restituirea nu mai este posibilă în natură (lucrul a pierit, a fost dobândit de un terţ de bună credinţă, expropriat) restituirea se face prin despăgubire în echivalent, ori se va restitui indemnizaţia de expropiere;

b. restituirea fructelor, dacă posesorul a fost de rea credinţă, restituie fructele numai după data introducerii acţiunii; c. situaţia cheltuielilor făcute cu lucrul pe care îl restituie:

cheltuielile pentru conservare pe care posesorul de bună credinţă are dreptul să le ceară întrucât şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;

cheltuieli utile, ameliorări care nu sunt necesare dar sporesc valoarea lucrului, ce se pretind de posesorul de buna credinţă;

cheltuielile voluptuarii (de simplă plăcere personală, ce nu măresc valoarea lucrului); la aceste cheltuieli posesorul nu are dreptul la restituire, dar poate sa ridice lucrările făcute daca este posibil, fără însă a deteriora lucrul;

d. situaţia lucrărilor noi şi a plantaţiilor făcute de posesor:

dreptul de retenţie pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile la care are dreptul posesorul; unii autori admit numai pentru posesorul de bună credinţă, alţii nu admit de loc.

 

Acţiunea în revendicare a mobilelor

 

Art.1909 Cod civil prevede că lucrările mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără a fi trebuinţă de vreo curgere de timp, redactare necorespunzătoare, deoarece prescripţia presupune curgere de timp, însă textul spune că nu este nevoie de scurgere de timp.

Condiţii

1. se aplică bunurilor mobile corporale, întrucât ele pot fi posedate; alin.1 art.1909 prevede că şi bunurile necorporale pot face obiectul posesiei şi anume titlurile de purtător a căror valoare este încorporată în titlu, ex:acţiunile societăţilor, certificate de proprietate, obligaţiile emise de stat si societăţi; nu se aplică unei universalităţi (succesiunea mobiliară şi fondului de comerţ ca universalitate ori valoarea incorporală).

Textul art.1909 Cod civil nu se aplică:

a. fac parte din domeniul public;

b. sunt accesorii ale unui imobil: mobilier din apartament, ce nu devin mobile prin destinaţie, ci îşi păstrează caracterul lor de bunuri mobile; deci nu ar fi posibil sa se reţină mobilierul pretinzând că se aplică art.1909 alin.1 Cod civil.

 

 

Persoanele cărora se aplică art.1909, alin.1 Cod civil.

 

Textul poate fi invocat de terţul dobânditor de buna credinţă ce-l dobândeşte de la un deţinător precar căruia proprietarul i l-a încredinţat de bună voie. Terţul a dobîndit bunul de la un deţinător precar, iar adevăratul proprietar s-a desesizat de bună voie de lucru încredinţându-l unui detentor precar (depozitar, chiriaş, împrumutat).

Detentorul precar nu poate să invoce împotriva proprietarului aplicarea în favoarea sa a regulii art.1909 alin.1 Cod civil şi el are obligaţia de a restitui lucrul; dacă lucrul a fost înstrăinat, acţiunea proprietarului este una în despăgubire.

Poate fi acţionat detentorul precar prin acţiunea în revendicare, dovedind proprietatea şi precaritatea detentorului.

Proprietarul este interesat sa introducă acţiunea în revendicare şi nu acţiunea în contract, pentru că:

bunul scapă de sub concursul celorlalţi creditori ai debitorului, detentor precar;

acţiunea în revendicare este imprescriptibilă - pe când cea din contract, nu;

detentorul precar poate săvârşi acţiunea de abuz de încredere dacă înstrăinează lucrul proprietarului;

terţul dobânditor de bună credinţă de la detentorul precar nu suportă consecinţele faptei acestuia.

Condiţiile posesiei pentru a se invoca art.1909 alin.1  Cod civil

a. să fie reală şi să existe cumulativ cele două elemente ale posesiei: corpus şi animus;

b. posesia sa fie utilă, neviciată, continuă, paşnică, publică, neprecară;

c. posesia să fie de bună-credinţă şi să existe în momentul intrării efective în posesie şi ea se prezumă (bona fides presumitur).

Nu se cere şi just titlu, dar acesta nu este inutil şi să existe ca element constitutiv al bunei credinţe.

Este titlu putativ acela care nu are bază reală existând numai în credinţa posesorului ori în imaginaţia acestuia, ex. cineva crede că este moştenitorul defunctului şi ia în stăpânire un bun mobil din casă.

Rezultă deci că terţul dobânditor nu trebuie să dovedească nici buna credinţă nici existenţa justului titlu, numai dacă justul titlu ar fi un element separat de bună-credinţă. De asemenea art.1909 alin.1 Cod civil nu se aplică bunurilor pierdute sau furate, înlăturat prin art.1909 alin2 Cod civil; iar cel păgubit îl poate revendica în termen de 3 ani din ziua pierderii ori furtului de la cel la care îl găseşte, acesta din urmă având acţiune în regres împotriva celui de la care îl are.

 

 

 

 

Domeniul de aplicare al art.1909 alin.2 Cod civil:

 

a. să fie terţ de bună credinţă care a dobândit bunul de la hoţ ori găsitor;

b. textul nu se aplică dacă bunul este la hoţ ori găsitor;

c. bunul să iasă din patrimoniul proprietarului fără voia lui (furt, tâlhărie, piraterie, pierdere din neglijenţă ori forţă majoră). Nu este vorba de înşelăciune, gestiune frauduloasă ori abuz de încredere;

d. reclamantul să dovedească că bunul a fost la el în posesie, este identic cu cel furat ori găsit, că a ieşit din patrimoniul său fără voia lui.

Natura termenului de 3 ani, nu este de prescripţie achizitivă ori extinctivă, el fiind un termen de decădere. Spre a fi termen de prescripţie achizitivă ar trebui ca terţul dobânditor să fi exercitat posesia timp de 3 ani, ce se calculează din momentul furtului ori posesiei şi nu al intrării în posesie.

Nu este nici termen de prescripţie extinctivă pentru că dobândirea de la terţ s-ar putea să aibă loc după 3 ani de la pierdere ori sustragere.

 

Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate.

 

Revendicarea de către proprietar al bunului său de la persoana nelegitimă, nu este condiţionată de plata contravalorii, acesta având o acţiune personală de despăgubire de la cel de la care a procurat bunul.

Dacă terţul dobânditor de bună credinţă are acest lucru de la un loc public (bâlci, târguri, negustori) atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terţului preţul pe care acesta l-a plătit. Proprietarul va avea o acţiune împotriva hoţului ori găsitorului.

Art.1909 Cod civil nu se aplica în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva posesorului de rea credinţă, adică a celui care a cunoscut că nu a dobândit lucrul de la adevaratul proprietar. Posesor de rea credinţă este si hoţul şi găsitorul. Deci, acţiunea în revendicare a bunurilor mobile este posibilă şi în termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale (art.1890 Cod civil de 30 ani), deoarece dreptul de proprietate, atât pentru imobile cât şi pentru mobile nu se stinge prin neuz. Regula prevăzută de art.1909 alin.1 Cod civil se justifică

 

a. Proprietarul nu are acţiune în revendicare împotriva persoanei de buna credinţă, pe considerent de echitate. Terţul dobânditor a fost de bună-credinţă, iar adevăratul proprietar a dat dovadă de rea alegere a persoanei căreia i-a încredinţat lucrul şi trebuie să suporte riscul acestei alegeri.

Interesul circuitului civil justifică soluţia, întrucât bunurile mobile circulă de regulă fără întocmirea de înscrisuri, ci se predau lucrurile, posesia valorând titlul de proprietate. ¥n marea majoritate, posesorul este şi proprietarul lucrului.

b. În ce priveşte explicaţia teoretică a art.1909 alin.1 Cod civil exista teoriile:

textul se întemeiază pe o prescripţie instantanee şi crează un mod de dobândire a proprietăţii prin efectul legii; se mai instituie de text şi o prezumţie absolută (juris et de jure), care paralizează acţiunea în revendicare.

În ce priveşte uzufructul, dacă uzufructuarul se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal asupra căruia el are un uzufruct, nu mai poate urmări prin acţiune confesorie restituirea, aplicându-se art.1909 alin.1 Cod civil.

 

 

Revendicarea bunurilor proprietate publică

 

A. Bunurile din domeniul public (mobile şi imobile) se prezumă dreptul de proprietate:

1. sunt imprescriptibile extinctiv, conform art.135 pct.4 şi 5 din Constituţie şi aşa este dreptul comun pentru mobile şi imobile.

Apoi art.1844 Cod civil, art.5 alin.ultim din Legea nr.18/1991 a fondului funciar; art.53 din Legea nr.15/1990 care prevede ca organul competent să emită actul de decizie.

2. bunurile domeniului public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv: art.1844 Cod civil; art.5 alin.ultim din Legea 18/1991; art.135 pct.4 şi 5 din Constituţie.

B. Bunurile din domeniul privat sunt ocrotite prin art.41 pct.2 din Constituţie, în mod legal, indiferent de titularul ei şi sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.

Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă, ce se consideră proprietate privată, dar imprescriptibile extinctiv, potrivit decretelor-legi 66/1990 privind cooperaţia meştşugărească şi 67/1990 privind cooperaţia de consum si credit -şi indiferent dacă sunt imobile şi mobile, mijloace fixe, imobile şi mobile mijloace circulante, produsele necesare executarii contractelor încheiate şi sunt de asemenea imprescriptibile sub aspect achizitiv ca la imprescriptibilitatea extinctivă; prescripţia achizitivă nu poate fi invocată nici de posesorul de bună-credinţă.

 

Totuşi bunurile proprietate cooperatistă sunt supuse dreptului comun privind proprietatea privată în ce priveşte prescripţia extinctivă şi achizitivă cu distincţiile şi precizările făcute (art.41 pct.2, art.135 pct.2 şi art.150 din Constituţie). Reclamantul trebuie să dovedească dreptul de proprietate.

 

 

 

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro