1

Distributia veniturilor inegalitătile economice         

                 si inegalitatea veniturilor

O defintie a inegalitătii veniturilor presupune un criteriu de apreciere a justificării încasării dividendului social; s-ar ajunge astfel la tipologia teoriilor despre protectia socială. De aceea, vom spune doar că inegalitatea veniturilor este o consecintă naturală a functionării pietei, în sensul că piata acordă prime celor ce reusesc si aplică sanctiuni celor ce nu reusesc. Rezultă că, într-o măsură importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că este imanentă functionării pietei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor, ca „solutie” de eradicare a inegalitătii veniturilor, este la fel de dăunătoare ca si polarizarea exagerată a polilor de bogătie si sărăcie.

Cauze obiective ale inegalitătii veniturilor Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt:

1) diferentele de abilitate: unii indivizi sunt înzestrati cu o abilitate mai mare decât altii (fie în mod natural - talente speciale, fie prin calificarea profesională);

2) diferentele de performante în muncă (unii indivizi obtin rezultate mai mari sau mai bune în aceeasi activitate decât altii);

3) diferentele în asumarea riscurilor (unii indivizi aleg un risc mai mare, care aduce si un câstig mai mare, altii preferă un câstig mai mic, dar care comportă si un risc mai mic);

4) diferentele de salarizare ca urmare a desfăsurării activitătii economice în conditii de muncă speciale (toxicitate, noapte, santier, muncă grea etc);

5) diferentele în educatie si instruire (unii indivizi aleg venituri mai mari pentru viitor- se instruiesc mai multi ani în scoli -, altii preferă venituri mai mici, dar actuale - intră direct în activitatea economică);

6) diferentele de experientă în profesie (care conduc la diferente în venituri, de exemplu, prin plata unui spor de vechime în muncă);

7) diferentele în averea mostenită (unii indivizi mostenesc o avere mai mare decât altii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul veniturilor, mai avantajos în comparatie cu cei care mostenesc mai putin sau deloc);

8) diferentele de sansă (în aceleasi conditii economice si sociale, unii indivizi se pot bucura de sansa unui câstig, în timp ce altii nu au această sansă, de exemplu, la sistemele legale de loterie.

• Cauze subiective ale inegalitătii veniturilor

         Pe lângă cauzele analizate mai sus, există si cauze subiective ale acestei inegalităti, cauze care conduc la discriminare în distribuirea veniturilor. Prin discriminarea economică se întelege situatia în care factori de productie echivalenti primesc o remuneratie diferită pentru contributii egale la produsul social. Există mai multe surse ale discriminării economice:

1. Discriminarea de către patroni (agenti economici care declansează si organizează activitatea economică). Un exemplu ar fi faptul că unii patroni angajează femei sau tineri sau lucrători de culoare etc.

2. Discriminarea între salariati este o discriminare pe care o aplică insă salariatii, atunci când decizia economică depinde de ei (de exemplu, nu se acceptă ca sefii să fie femei sau tineri sub o anumită vârstă).

3. Discriminarea statistică - se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele compensaŃii sau nivelurile de taxe si impozite (se determină o medie a veniturilor care functionează drept criteriu de departajare, asa încât cei situati sub această medie vor fi dezavantajati, iar cei situati peste medie vor fi avantajaŃi sau invers, în functie de materia economică la care se aplică aceste cifre medii).

         Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este Curba Lorenz. Vom măsura pe orizontală ponderea populatiei, iar pe verticali ponderea veniturilor aferente diferitelor ponderi de populatie

         Dacă veniturile ar fi distribuite absolut egal în societate, curba care ar lega ponderea populatiei de ponderea veniturilor ar coincide cu prima bisectoare. în realitate, inegalitate; veniturilor în societate „curbează” prima bisectoare, asa încât cu cât inegalitate* veniturilor este mai mare, cu atât Curba Lorenz este mai putin „întinsă" si invers. Această curbă se foloseste ca instrument de măsurare a inegalitătii distributie veniturilor între diferitele grupe ale populatiei, într-o zonă, tară etc. Scopurile studiilor bazate pe Curba Lorenz pot fi diverse, de la fundamentarea unor măsuri de politici! economică privind ameliorarea nivelului de trai si reducerea inegalitătilor până la testarea oportunitătii diferentierii produselor pe zone si categorii socio-profesionale.

ECONOMIA DE PIATĂ SI PROTECTIA SOCIALĂ

         Proprietatea publică si bunurile publice Proprietatea publică este acea proprietate pe baza căreia si prin exploatarea căreia statul asigură bunurile publice. Bunurile publice sunt bunuri care satisfac nevoile comune ale societătii, tot asa cum bunurile private satisfac nevoile economice individuale.

         Bunurile publice se caracterizează printr-o serie de trăsături care le disting de bunurile private, si anume: 1) fiecare individ din societate beneficiază direct si personal ele bunul public; 2) consumul de bunuri publice este nediferentiat: calitatea bunului public este aceeasi pentru orice consumator; 3) consumul de bunuri publice este neconcurential: nu există nici o restrictie privind accesul la bunul public (cu toate

acestea, coruptia si birocratismul pot introduce anumite elemente de concurentă în legătură cu procurarea bunului public); 4) consumul de bunuri publice este indivizibil; 5) consumul de bunuri publice este simultan: indivizii beneficiază de bunul public în acelasi timp; 6) bunurile publice sunt repartizate de către autoritatea publică, statul. Protectia socială este unul dintre cele mai importante bunuri publice din societatea modernă, de aceea, toate statele caută cele mai bune solutii de asigurare a protecŃiei sociale în conditiile functionării economiei de piată.

Argumentul pietei libere

         Se poate spune, la prima vedere, că există o contradictie ireconciliabilă între necesitatea de asigurare a conditiilor de functionare a economiei de piată, pe de o parte, si necesitatea de a asigura o protectie socială decentă, în acord cu drepturile fundamentale ale omului, precum si cu traditiile, religia si mentalitătile populatiei, pe de altă parte. într-adevăr, mecanismele economiei de piată nu operează cu concepte cum concepte de natură mai degrabă etică decât economică. în acest sens, în literatura de specialitate se tratează trăsăturile asa-numitului „argument al pietei libere”. Argumentul pietei libere este caracterizat de câteva atribute, nu toate fiind consistente din punct de vedere logic. în primul rând, el este întotdeauna individual, în sensul că orice actiune

socială trebuie să fie sanctionată de vointa indivizilor rationali care compun societatea.

         Contemporană cu această filozofie individualistă este ideea lockeană, care afirmă că oamenii au un drept inviolabil de a păstra ceea ce au dobândit. Conform acestui punct de vedere, nici o autoritate exterioară nu are dreptul de a expropria aceste agonisiri prin impozite.

A. Ipoteza rationalitatii

Argumentul pietei libere sustine că agentii economici si sociali sunt rationali în ceea ce priveste cunoasterea perfectă a preferintelor lor si sunt capabili să facă toate calculele necesare pentru a-si urmări în mod eficient interesele. Această ipoteză a rationalitătii a fost dusă, recent, la extrem, de către scoala asteptărilor rationale. Această ipoteză are două componente - maximizarea utilitătii si egoismul. Conform primei componente, agentii economici si sociali iau decizii care le asigură satisfactia maximă. Conform celei de-a doua componente, agentii economici si sociali evaluează orice situatie socială (de exemplu, distributia venitului) în termenii propriei alocări de bunuri, ignorând urmările pe care interventia statului le-ar putea avea pentru alocările altor agenti. Adam Smith sustinea că nimic în afara egoismului nu este necesar pentru ca societatea să obtină rezultate sociale optime.

         Ipoteza egoismului nu neagă posibilitatea comportamentului orientat social între agentii sociali rationali. Ea stabileste doar că acest comportament nu este o conditie nici necesară, nici suficientă pentru piete, în vederea maximizării bunăstării sociale.

B.Ipoteza concurentei perfecte

Ipoteza rationalitătii, coroborată cu ideea existentei unui număr mare de agenti economici, cunoscută ca ipoteza concurentei perfecte, exprimă imaginea unei economii fictive, compusă din indivizi izolati, urmărindu-si propriul interes, fără a lua în considerare modul în care actiunile lor afectează viata altora.

         Argumentul pietei libere este fie utilitarian, fie paretian si este directionat pe criterii de eficientă, sub aspectul calculelor. Dacă individualismul impune ca, în adoptarea deciziilor sociale, să fie luate în calcul doar preferinŃele individuale, atunci aceste preferinte trebuie să fie agregate. De exemplu, în analiza cost-beneficiu a proiectelor

sociale, costurile si beneficiile sunt însumate pentru a vedea dacă proiectul poate fi initiat.

         Dacă se utilizează un standard utilitarian, intensitătile preferintelor (eventual, exprimate în monedă) sunt însumate pur si simplu. Dacă se utilizează un standard paretian se va selectiona doar alternativa care este aleasă în unanimitate de către întreaga societate. De pildă, dacă societatea trebuie să construiască o sosea care ar trebui să treacă fie prin zona unei colonii de păsări, fie prin vecinătatea suburbană, decizia va fi determinată de modul în care fiecare grup interesat - naturalisti, respectiv rezidentii suburbani - va fi dispus să plătească mai mult pentru a obtine modificarea favorabilă a localizării soselei.

         Această problemă pune în evidentă o tensiune inerentă între aspectele utilitariene si cele paretiene ale argumentului pietei libere. Construirea soselei prin suburbie este susceptibilă să violeze drepturile individuale, mai ales dacă rezidentii suburbani trebuie să fie mutati. Individualistii consecventi nu vor fi dispusi să procedeze astfel tocmai datorită ratiunii utilitariene. Mai curând, vor construi soseaua doar acolo unde fie toti

indivizii sunt de acord, în mod voluntar, că aceasta este cea mai bună solutie, fie ei pot fi plătiti să accepte această solutie. Decizia socială care maximizează consumul sau suma utilitătilor individuale poate asigura beneficii minoritătii populatiei, care suportă în mod intens decizia considerată. Ca urmare, putem maximiza ceea ce este mai bine, dar nu pentru cei mai multi. De exemplu, distribuŃia inegală a venitului nu înseamnă că veniturile ar trebui redistribuite atâta timp cât procesul prin care ele au fost determinate nu implică fraudă sau coercitie si s-a desfăsurat în mod corect. Dacă situatia s-a produs în mod voluntar, prin consensul tuturor celor implicati, ea poate fi justificată, deoarece, conform viziunii individualiste asupra argumentului pietei libere, nimic din ceea ce indivizii determină în mod voluntar nu poate fi rău.

C. Ipoteza „laissez-faire"

O altă ipoteză a argumentului pieŃei libere este „ipoteza credintei în laissez-faire-ul mâinii invizibile". Această ipoteză proclamă faptul că dacă indivizii sunt lăsati singuri si li se permite să contracteze în mod voluntar, bunăstarea societătii va creste. Orice interventie, în acest proces, este susceptibilă să înrăutătească lucrurile.

D. Ipoteza dilemei eficientă - echitate

         Ultima ipostază a argumentului pietei libere este ipoteza dilemei eficientă-echitate. Sustinătorii pietei libere cred că, dacă societatea utilizează o etică socială nonindividualistă pentru a defini rezultatele sociale, aceasta înseamnă disparitia eficientei institutiilor existente. Societatea este obligată să aleagă între un sistem economic care maximizează rezultatul social (piata liberă) si unul care maximizează

unele obiective etice non-individualiste, asemenea eticii comuniste: „de la fiecare după capacităti, fiecăruia după nevoi" sau eticii rawlesiene a justitiei maxi-min.

         Argumentul pietei libere, deci, se bazează pe drepturile individului, ia în considerare doar preferintele acestuia în efectuarea calculelor sale utilitariene sau paretiene si, presupunând rationalitatea indivizilor, crede în capacitatea sistemului neîncătusat al întreprinderii libere de a maximiza suma acestor preferinte.

         Problema protectiei sociale nu trebuie pusă, asadar, în opozitie cu argumentul pietei libere, ci în continuarea ei sau, mai exact spus, trebuie să stabilească modalitătile prin care eficienta pietei libere poate fi utilizată pentru rezolvarea acelor chestiuni pe care piata liberă fie nu le poate rezolva, fie nu-si poate propune să le rezolve. Este bine stiut faptul că gradele cele mai mari de protectie socială le asigură societătile în care economia de piată este cea mai dezvoltată. Prin urmare, functionarea economiei de piată este o conditie necesară pentru asigurarea protectiei sociale si nu o piedică în calea ei (cum au considerat, de pildă, ideologii comunismului). Dar, asa cum a reiesit din

cele prezentate mai sus, ea nu este si o conditie suficientă. în acest punct trebuie să intervină guvernul, care, printr-o legislatie socială adecvată, va reusi să canalizeze eficienta pietei libere si în directia atenuării unora dintre discrepantele economice si sociale pe care chiar piata liberă le creează în mod necesar. în literatura de specialitate se arată, în acest sens, că se poate discuta despre un grad minim de mărime a sectorului privat care să poată asigura functionarea sectorului public.