1

Cuprins

Cuprins. 1

Capitolul 1. Capitalurile – premisa demarării şi susţinerii activităţii firmei 2

1.1. Conceptul de capital al întreprinderii 2

1.2. Clasificarea şi definirea principalelor capitaluri ale firmei 9

Capitolul 2. Formarea capitalurilor firmei 12

2.1. Cadrul obiectiv al constituirii şi utilizării capitalurilor firmei 12

2.2. Metode şi resurse de formare a capitalurilor întreprinderii 15

Concluzii 19

Bibliografie. 22

Capitolul 1. Capitalurile – premisa demarării şi susţinerii activităţii firmei

Premisa pentru pregătirea, demararea şi susţinerea oricărei activităţi economice (şi nu numai economice) o formează banii, fondurile băneşti, capitalurile.

Firesc, primul obiectiv al managementului general al firmei şi al managementului financiar nu putea fi altul decât formarea capitalurilor[1].

1.1.      Conceptul de capital al întreprinderii

Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII – lea şi a circulat la început sub diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV – lea, termenul de capital este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri etc. Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al XVIII – lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bai sa bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor valori şi a profitului. Ulterior toţi economiştii s-au raportat la acest concept[2].

Definirea noţiunii de capital a cunoscut de-a lungul timpului numeroase abordări. Adam Smith în „Avuţia naţiunilor” face distincţie netă între capitalul individual şi capitalul naţional.

Capitalul individual este definit ca un stoc de bunuri şi lichidităţi, având originea în economisire, de care dispune individul în întreprinderea sa şi care îi aduce un profit. Nu constiuie capital bunurile care îi servesc pentru uzul personal. Autorul pledează pentru economii, întrucât acestea sporesc capitalul, în timp ce conduita risipitoare duce la diminuarea lui, aceasta dacă ecnomiile sunt imediat şi în totalitate investite. Structura capitalului idividual se prezintă la A. Smith ca fiind formată din capitalul fix şi capital circulant, care au semnificaţii deosebite.

Capitalul fix creat şi dezvoltat în urma unui proces de economisire, de unde rezultă ca „orice capital fix este derivat din capital circulant”[3], deoarece capitalul circulant este considerat ca fiind singurul capabil să producă profit. Capitalul naţional este format din suma capitalurilor individuale (capital fix şi capital circulant) plus rezervele de consum.

Capitalul circulant este acea parte din capital care aduce profit prin faptul că circulă şi îşi schimbă stăpânul, iar cealaltă parte din capital care nu părăseşte manufactura şi aduce profit numai indirect, cu ajutorul capitalului circulant este numit capital fix[4].

Distincţia dintre capitalul individual şi capitalul naţional este făcută de A. Smith cu ajutorul a două criterii:

v  pentru ca un bun să devină capital individual trebuie să aducă profit;

v  este capital naţional numai dacă el este capabil să creeze bunuri materiale.

Capitalul fix constă în principal în patru articole: maşini, unelte de lucru, clădiri, pământuri ameliorate, precum şi cunoştinţe dobândite. Capitalul circulant este compus în primul rând din bani cu ajutorul cărora sunt create şi apoi puse în circulaţie celelalte părţi, respectiv materiile prime şi materialele ce sunt transformate în semifabricate, apoi în produse finite, iar prin vânzare se obţine profitul. Din abordările noţiunii de capital realizate de A. Smith se descprind o serie de concluzii:

Ø capitalul se constituie, în urma unui proces de economisire. Cu această ocazie se realizează o repartizare a unei valori acumulate, dintr-o stare inactivă într-una activă, deoarece A.Smith consideră că doar valorile cu destinaţie productivă reprezintă capital;

Ø compoziţia capiatlului, arată că acesta conţine în primul rând mijloacele băneşti, ca stare iniţială, şi bunuri materiale diverse: maşini – unelte, clădiri, pământuri ameliorate, cunoştinţe dobândite, materii prime, semifabricate, produse finite ca stări, ulterioare etc. Aceste mijloace arată formele concrete pe care valoarea repartizată iniţial s-a consumat, într-o primă etapă pentru crearea structurii productive a întreprinderii (cele patru articole ce reprezintă capitalul fix, precum şi materiile prime şi materialele necesare producţiei). Cuprinderea în capital a mijloacelor materiale precum producţia neterminată, produse finite scoate în evidenţă procesele de transformare care au loc în cadrul exploatării, în urma cărora valoarea ia forme funcţionale corespunzătoare stadiilor parcurse;

[1] Bogdan, Ioan, Management financiar, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p. 34.

[2] Bucătaru, Dumitru, Finanţele întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p. 45.

[3] Adam, Smith, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 188.

[4] Bucătaru, Dumitru, Capitalurile firmei, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 13.

Ø acţionează aceasta, reflectă obiectivul economic, iar obţinerea profitului necesar remunerării celor angrenaţi în activitatea acesteia este obiecivul financiar.

Definiţiile ulterioare date capitalului se găsesc în acelaşi spirit al considerării lui ca expresie valorică a ansamblului de mijloace băneşti şi materiale destinate creerii de bunuri şi servicii care, prin valorificare să conducă la obţinerea unui surplus monetar. Economiştii contemporani spre deosebire de A. Smith, consideră că izvorul de creare a capitalului nu este doar propria muncă, prin economiile degajate, ci şi resursele împrumutate.

În „Dictionario di administrazione, contabilita, diritto, economia, finanza, informatica, lavoro d’ufficio, risk management”, se remarcă două înţelesuri date noţiunii de capital; - unul provenind din limbajul curent al practicii financiare a întreprinderii iar un altul regăsit în teoria economică.

În limbajul curent prin termenul de capital se indică în general „o sumă de bani sau o bogăţie, destinată să genereze un venit peparcursul timpului”[1].

În teoria economică categoria de capital a căpătat o semnificaţie mai complexă exprimând „un ansamblu de bunuri exprimate valoric, ce participă la procesul de producţie sub forme diferite şi sunt la rândul lor rezultatul unui precedent proces productiv”[2].

Identificarea capitalului ca o sumă de bunuri ce participă la procesul economic are menirea de a sublinia caracterul de factor de producţie al acestuia, alături de muncă şi pământ. Particularizarea capitalului faţă de ceilalţi doi factori de producţie este reaşizată de autori prin elementele de conţinut ale acestuia. Astfel, capitalul este compus doar din bunuri rezultate dintr-un proces de producţie anterior, spre deosebire de resursele naturale (pământul), care chiar dacă participă la acest proces, nu sunt produse de om. Un alt argument invocat este acela că spre deosebire de muncă şi pământ, capitalul se prezintă ca o masă eterogenă de bunuri. Din această cauză exprimarea lui nu se poate face în termeni fizici, ci doar în formă valorică, bănească. Cele două accepţiuni date capitalului întreprinderii se deosebesc prin obiectivele urmărite în procesul de utilizare a lui. În „limbajul curent” folosirea capitalului are drept obiectiv obţinerea profitului, în teoria economică aceasta trebuie să asigure derularea procesului productiv ce are ca finalitate crearea de bunuri şi servicii oferite consumatorilor.

În alte lucrări capitalul este definit ca o sumă de bogăţii utilizate pentru producerea altor bogăţii. Aceste bogăţii se concretizează într-un ansamblu de mijloace financiare şi tehnice de care dispune o întreprindere comercială şi industrială pentru investiţii.

În acelaşi spirit, Pierre Conso defineşte capitalul ca „ansamblul de mijloace puse în operă pentru a asigura îndeplinirea funcţiei de producţie a întreprinderii”. Crearea capitalului presupune o colectare de resurse, iar deţinerea lui corespunde unei imobilizări de mijloace băneşti care implică un cost. Resursele proprii provin din aportul asociaţilor, din surplusul monetar degajat de întreprindere şi din împrumuturi. Ca factor de producţie, capitalul este caracterizat ca fiind o sumă de mijloace băneşti şi materiale, generic numite bogăţii ale întreprinderii. Mijloacele, componente ale capitalului întreprinderii, capătă denumiri după locul şi rolul lor în cadrul procesului economic. Astfel, maşinile, utilajele reprezintă capitalul tehnic, materiile prime şi creanţele – capitalul juridic, iar banii – capitalul financiar.

M. Ternisien defineşte capitalul într-o viziune dinamică. Autorul consideră capitalul ca fiind compus din imobilizări necorporale şi corporale precum şi din stocuri (materii prime, produse nefinite, produse finite). Aceste capitaluri sunt la originea proceselor de transformare materială sau a fluxurilor fizice (cele care privesc producerea de bunuri şi servicii) precum şi a celor decontraparte, adică a fluxurilor monetare generatoare de surplus monetar. În acelaşi sens şi profesorii J. Magerin şi J.C.Mallard, definesc capitalul, într-o optică numită funcţională „drept totalitatea resurselor utilizate în finanţarea întreprinderii”.

Profesorul Pierre Vernimen consideră capitalul întreprinderii ca „un ansamblu de resurse folosite de acesta pentru finanţarea activităţii”. Aceste resurse pot fi foarte diverse: aporturile acţionarilor la crearea societăţii, rezultatele curente acumulate, resursele de origine fiscală, quasi capitalul propriu şi resursele împrumutate. Resursele de origine fiscală provin din avantajele pe care întreprinderea le primeşte de la buget şi care se concretizează în exonerări fiscale definitive sau temporare. Quasi capitalul propriu este reprezentat de soldurile conturilor curente ale proprietarilor, reprezentând dividende neridicate. Varietatea resurselor arată posibilităţile mari pe care le are întreprinderea pe piaţa capitalurilor pentru constituirea unei structuri financiare optime.

În alte lucrări, capitalul este definit ca „un ansamblu de bunuri economice, deţinute de un individ sau un grup de indivizi (întreprindere), care este utilizat în vederea producerii de bunuri şi servicii. Această definiţie nu surprinde momentul de creare a capitalului, operaţie efectuată prin acumulare, şi nici obiectivele utilizării lui.

O altă abordare este aceea după care capitalul este considerat ca „totalitate a resurselor materiale acumulate şi reproductibile care, prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, participă la producerea de noi bunuri în scopul obţinerii unui profit”.

Unii economişti au definit capitalul accentuând asupra mişcării valorice pe care acesta o realizează pe parcursul procesului economic; „capitalul reprezintă ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană şi totalitatea valorilor financiare deţinute de o persoană, pentru a fi utilizate în scopul obţinerii unui venit”, incluzându-se deci, pe lângă mijloacele aflate în proprietate şi pe cele împrumutate. Capitalurile întreprinderii aflate în diferite stadii ale procesului economic este denumit, după forma pe care o îmbracă, capital bănesc, capital productiv (tehnic) sau capital de circulaţie. Capitalul tehnic este format din maşinile, utilajele şi instalaţiile de lucru. Capitalul de circulaţie acţionează în sfera circulaţiei şi este format din capitalul bănesc şi capitalul marfă. Capitalul bănesc reprezintă „suma de bani care procură deţinătorului un venit şi are funcţia de cumpărare a muncii şi a mijloacelor de producţie”. În paralel cu noţiunea de capital bănesc este utilizată în practica şi teoria economică, cu acelaşi conţinut şi cel de fond bănesc.

Alţi autori după ce definesc capitalul ca factor de producţie recunosc în mod expres că o altă accepţiune dată acestuia este aceea de fonduri. În acest sens J.B. Charreton şi J. Raffegeau afirmă: „capitalul social reprezintă forma iniţială a fondurilor proprii”. În alte lucrări se consideră chiar că al doilea sens dat noţiunii de capital al înteprinderii este acela de fonduri, semnificând „expresia bănească a proceselor de transformare a valorii care circulă în cele trei stadii ale ciclului de exploatare”. Noţiunea nu face referire la vreo operaţiune materială oarecare, fiind expresia bănească a mijloacelor materiale în diferitele momente ale procesului economic.

În sens economic larg, capitalurile exprimă mijloacele băneşti şi expresia bănească a celor materiale folosite de întreprindere pentru producerea unor bunuri sau servicii. În procesul producerii bunurilor şi serviciilor valoarea parcurge cele trei stadii: aprovizionare, producţie şi comercializare, ocazie cu care îmbracă o serie de forme funcţionale: materii prime, produse nefinite, produse finite etc. Prin utilizarea capitalurilor se urmăreşte în final realizarea obiectivului financiar şi anume obţinerea surplusului monetar.

[1] Dizionario di administrazione, contabilita, diritto, economia, finanza, informatica, lovoro, d’ufficio, risk management, Franco Angeli Libri, Milano, 1989, p. 126.

[2] Idem, p. 127.