1

Introducere

Activitatea economică şi organizarea producţiei în condiţiile economiei de piaţă în linii mari se reglează prin oscilaţii permanente ale cererii şi ofertei şi prin valoarea lor concentrată. Analiza categoriilor de cerere şi ofertă, starea de echilibru a pietii şi oscilatiile acestea alcătuiesc obiectul analizei sistemului economic de piaţă.

Un rol important în economia modernă îl ocupă piaţa cu mecanismele ei, studierea cărora permite naşterea interrelaţiilor dintre producţie şi consum, strategia dezvoltării economice, relaţiile dintre agenţi economici.

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă ca punct de legătură între producţie şi consum, atunci când funcţiile acestor 2 sfere economice sau separat în timp şi spaţiu. În decursul secolelor schimbările dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole. Piaţa fiind o categorie a economiei de schimb reflectă sistemul de relaţii vânzare-cumparare între diferiţi agenţi economici şi un mecanism complex ce constă din cerere şi ofertă, concurenţă, preţuri, etc. Piaţa este locul unde sunt efectuate tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzator. Asemenea tranzacţii sunt bursa, iarmarocul, licitaţia, târgul etc. Piaţa include nu numai schimbul, dar şi producţia, reparaţia şi consumul, adică toate fazele de reproducţie.

În condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfa, "votează" cu banii săi "pentru" sau "contra" producţia acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă.

În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:

a) Întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora, asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi funciare, determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, reparaţie, schimb şi consum.

b) Economia naţională se autoreglează prin piaţa, stabileşte independent propoziţiile şi echilibrul necesar propriei producţii.

c) Asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile.

Trăsăturile de bază ale pieţei sunt concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse, migrarea liberă a capitalului între ramuri economice şi regiuni; realizarea mărfurilor la preţurile de echilibru, ce reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă.

În orice ţară economia naţionala trebuie să dea răspuns la 5 întrebări "fundamentale": 1. În ce limite pot fi folosite resursele disponibile? 2. Ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? 3. Cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? 4. Cine sunt destinatarii acestor produse? 5. E capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările de structură a necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie? La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă care asigură, în primul rând, o dezvoltare echilibrată, propoziţională a economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (munca, acumulare, resursele naturale), între sferele şi ramurile economice, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei.

În al doilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-se în interacţiunile de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente.

În al treilea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei, adoptând-o la satisfacerea cererii. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă în primul rând cheltuielile de producţie, ţinându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nu se fabrică.

În al patrulea rând economia de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reiese din cheltuielile reale.

În al cincilea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.

În al şaselea rând sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi acelor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele.

prisma de elemente componente ale lor, deoarece în realitate acestea constituie un sistem de pieţe, dintre care se stabilisc relaţii de interacţiune reciprocă. Criteriile conform cărora se grupează pieţele sunt diverse.

Dacă obiectul tranzacţiei de vânzare-cumpărare e prezent, atunci piaţa e numită reală; daca acesta lipseşte, ea e considerată fictivă.

Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate socială.

Piaţa fictivă (bursa) presupune o confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie prezente în momentul tranzacţiei de vânzare-cumpărare.

Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei comerciale, piaţa se împarte în piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa  factorilor de producţie. Piaţa bunurilor de consum personal final constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări, piaţa factorilor de producţie vine să satisfacă necesităţile personale şi cele colective. Piaţa factorilor de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa capitalului şi titlurilor de valoare, piaţa monetară, piaţa ofertei de muncă (piaţa muncii), piaţa de resurse informaţional-ştiinţifice. Piaţa bunurilor de producţie constă la rândul ei din alte pieţe, din pieţe de sector ce corespund bunurilor şi serviciilor produse şi cumpărate în societate (piaţa bunurilor de consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa serviciilor, piaţa de locuinţe, piaţa de automobile etc.). Piaţa muncii, de exemplu, constă din tot atâtea pieţe câte domenii profesionale există.

Compartimentul I

1.      Cererea de consum - conţinut, condiţii de manifestare

Cererea este o categorie economică proprie economiei de piaţă, care se manifestă în limitele schimbului de mărfuri şi a comerţului şi care exprimă necesitatea sumară în diferite mărfuri, adică necesitatea ce constă din multiple cerinţe concrete ale unei mase concrete de consumatori diverşi, cerinţe ce se află în permanenţă modificare.

În linii generale, cererea mărfurilor de larg consum şi de utilizare cotidiană o formează consumatorii individuali şi anume pături şi grupuri sociale, iar cererea mărfurilor cu destinaţia industrială şi de producţie o formează agenţii economici. În condiţiile economiei mixte şi în condiţiile de dominaţie a întreprinzătorilor privaţi această clasificare este foarte relativă.

Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la preţul curent. Trebuie menţionat faptul că preţul în aceste condiţii este un factor primordial ce condiţionează cererea. Însă cererea nu este un factor de moment. Constând dintr-un şir de combinaţii de preţuri şi cantităţi, ea se defineşte ca o relaţie dintre preţ şi cantitate. Din această cauză cantitatea cererii prevede o anumită cantitate de mărfuri şi servicii, pe care consumatorii le vor cumpăra la un preţ anumit într-un anumit interval de timp. Un factor important în această ordine de idei este utilitatea mărfii sau serviciului, ce creşte odată cu sporirea cantităţii de mărfuri şi servicii, în timp ce fiecare unitate suplimentară de marfă sau serviciu îsi diminuează utilitatea.

Cererea de consum reprezintă o formă de concretizare a nevoii sociale, fară a se identifica, însă, cu aceasta. Argumente: nevoia socială nu se rezumă la nevoia economică; nu toate nevoile sunt satisfăcute prin intermediul pieţei. Chiar dacă am limita nevoile sociale la trebuinţele satisfăcute prin actele de vînzare-cumpărare, între cererea de consum şi nevoia socială relaţiile ar fi tot de la parte la întreg. Explicaţia o găsim în faptul că trebuinţele se află întotdeauna cu un pas înaintea posibilităţilor economice pe care le are societatea pentru a le satisface. Totodată, apariţia unor noi trebuinţe nu coincide cu manifestarea lor sub formă de cerere. O perioadă, ele rămîn simple aspiraţii.

Cererea este o categorie a economiei de schimb. Ea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, pe care agenţii economici (întreprindere, un grup, individ) sunt dispuşi să o cumpere, la un moment dat, pentru diverse niveluri de preţ, celelalte variabile fiind presupuse stabile. Reiese faptul că cererea pentru un bun economic nu se poate formula doar cantitativ, numeric. Ea ne apare ca o relaţie între două variabile specifice: preţul şi cantitatea pe care agenţii ar dori să o achiziţioneze la fiecare din preţurile respective.