1

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR

1.1.  NECESITATEA OBIECTIVĂ A APARIŢIEI FINANŢELOR PUBLICE ŞI A  MENŢ INERII ACESTORA  ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE

Când au apărut finanţele publice?

        Finanţele publice au apărut cu mult înainte de era noastră, la incidenţa comunei primitive cu orânduirea sclavagistă – ca substanţializare a relaţiilor economice referitoare la formarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului.

Ce condiţii au determinat apariţia finanţelor publice?

            - Dezvoltarea relaţiilor băneşti (astfel încât să fie posibilă formarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului);

            - Apariţia statului şi amplificarea funcţiilor şi a sarcinilor asumate de către acesta.

Finanţele publice - generate de procesele de prelevare, repartizare şi de utilizare a resurselor băneşti necesare statului pentru exercitarea funcţiilor sale.

Finanţele private - subiecţii sunt persoane fizice şi / sau persoane juridice autonome, diferite de stat sau de vreuna din instituţiile sale.

Ştiinţa finanţelor s-a conturat ca ştiinţă economică distinctă începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea

     Are ca obiect de studiu probleme referitoare la geneza, conţinutul economic, funcţiile, rolul şi evoluţia relaţiilor financiare în cursul dezvoltării societăţii omeneşti.

FINANŢELE  au caracter istoric concret.

În orânduirea sclavagistă:

predomina economia naturală, închisă, sfera de manifestare a finanţelor fiind restrânsă.

Manifestarea mai amplă a relaţiilor financiare publice este  strâns legată de apariţia economiei de schimb, odată cu care cetăţenii şi supuşii statului au fost obligaţi să participe la acoperirea necesităţilor publice şi cu mijloace băneşti.

În feudalism:

    -relaţiile de schimb marfă – bani nu au devenit încă predominante.

    -sfera de cuprindere a finanţelor publice este încă restrânsă, necesităţile publice fiind finanţate pe seama:

prestaţiilor şi dărilor în natură;

veniturilor domeniale;

veniturilor aferente drepturilor regaliene;

    Impozitelor şi taxelor în bani:

  Împrumuturilor.

Capitalismul:

      - aduce cu sine o producţie de mărfuri generalizată şi trecerea la preponderenţa economiei de schimb;

     - sfera de manifestare a relaţiilor financiare se extinde considerabil, iar practica financiară înregistrează numeroase modificări şi perfecţionări;

    - se generalizează utilizarea impozitelor şi taxelor în bani ca resursă de finanţare a necesităţilor publice.

   În cele trei tipuri de orânduiri sociale trecute în revistă, finanţele private au evoluat progresiv, atingând nivelul maxim al sferei de cuprindere şi al dezvoltării lor în cadrul orânduirii capitaliste.

Socialismul / Comunismul:

  - se atinge nivelul maxim al sferei de cuprindere a finanţelor publice;

  - finanţele publice au fost implicate masiv în procesul repartizării produsului intern brut, prin centralizarea unei părţi covârşitoare a acestuia la dispoziţia statului şi repartizarea  resurselor astfel mobilizate pentru finanţarea obiectivelor economico-sociale stabilite prin planurile centrale.

   În această orânduire socială, finanţele private au avut o existenţă restrânsă, întrucât proprietatea privată a fost cvasi-inexisstentă, iar finanţele unităţilor economice şi ale instituţiilor de stat au căpătat trăsăturile generale ale economiei centralizate.

Concluzie:

    De la apariţia primelor elemente şi până în zilele noastre, finanţele publice   nu au mai părăsit scena vieţii social-economice.

   Motivaţia legică, obiectivă a manifestării relaţiilor financiare publice în cadrul economiilor contemporane îşi are temeiul în menţinerea celor doi factori condiţionali – care au făcut necesară şi posibilă apariţia finanţelor: relaţiile băneşti şi statul.

   Complexitatea convergenţei acestor doi factori condiţionali a sporit şi s-a amplificat permanent, astfel că, esenţa, funcţiile şi rolul finanţelor au cunoscut substanţiale modificări în timp.

    Finanţele private sunt prezente în toate orânduirile sociale, cu extinderea graduală a sferei lor de cuprindere, în corelaţie cu ponderea sectorului privat în crearea PIB şi modul de organizare a economiei şi a instituţiilor publice şi private.

   Relaţiile băneşti

   - sunt omniprezente în economiile contemporane;

   - nu se rezumă doar la schimbarea formelor funcţionale ale valorii marfă – bani / bani – marfă;

   - nu se cuprind numai în sfera relaţiilor de schimb, ce dau conţinut pieţei, ci şi în cadrul relaţiilor de repartiţie, atât între multitudinea de agenţi economici şi sociali, priviţi în mod individual şi la nivel macroeconomic, cât şi între aceşti subiecţi şi organele autorităţii publice.

  Statul:

   -  îşi amplifică funcţiile şi rolul său, pe măsura complicării mecanismelor economico-sociale şi a acţiunii unei pluralităţi de factori sociali, economici şi politici  - interni şi externi;

  - statul jandarm şi judecător din perioada economiei sclavagiste, feudaliste şi a capitalismului premonopolist s-a transformat în statul protector al economiei – în perioada expansiunii monopolurilor, apoi în statul partener al agenţilor economici privaţi, odată cu instaurarea capitalismului monopolist de stat;

  - In condiţiile economiilor contemporane, în majoritatea ţărilor lumii, statul a devenit el însuşi un important agent economic – datorită separaţiei între domeniul public şi domeniul privat al statului şi odată cu asumarea a noi funcţii.

  - alături de sarcinile tradiţionale privind formarea, consolidarea şi dezvoltarea suprastructurii societăţii, avem de-a face cu statul organizator şi cu statul manager, ce îndeplinesc şi funcţia de asigurare a organizării şi conducerii generale a economiei        (J. K. Galbraith).

1.2.  CONCEPŢII CLASICE, MODERNE  ŞI CONTEMPORANE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE

Posibile definiţii ale finanţelor publice:

   1.Fonduri băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale.

   2.Mijloace de intervenţie a statului în economie, prin intermediul unor pârghii sau instrumente specifice, constituite din impozite, taxe, contribuţii, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii, bonificaţii şi alte facilităţi fiscale, în vederea influenţării într-un sens sau altul a activităţii economice;

   3.Forme şi metode concrete de administrare a banului public;

   4.Acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală, vizând preluarea la dispoziţia statului a unei părţi din produsul intern brut, în scopul îndeplinirii funcţiilor şi al realizării sarcinilor statului;

   5.Relaţii economice ce se manifestă în procesul de constituire şi de repartizare a fondurilor publice de resurse băneşti, în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

Unele concepţii iau în considerare:

latura materială-substanţială a finanţelor publice (1);

latura pragmatică (2 şi 3)

latura juridică (4);

aspectul relaţional (5).

•         Între toate aceste definiţii există însă strânse legături – o anumită latură a finanţelor nu o exclude pe cealaltă, ci contribuie la înţelegerea fenomenelor financiare, în ansamblul lor

Într-o concepţie integratoare, avem în vedere că mobilizarea şi repartizarea de către stat a resurselor băneşti de care acesta are nevoie se realizează în procesul de repartizare a produsului intern brut, prin intermediul unor instrumente specifice şi într-un cadru juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţilor economico-sociale.

În evoluţia concepţiilor privind finanţele publice distingem următoarele etape:

cea aferentă perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de sine stătătoare, corespunzând capitalismului premonopolist (concepţiile clasice);

cea aferentă afirmării doctrinei intervenţioniste, de după marea criză economică mondială, din perioada 1929 – 1933 (concepţiile moderne);

cea aferentă sintezei neoclasice şi şcolii opţiunii publice, din perioada actuală (concepţiile contemporane).

Concepţiile clasice

promotori: Paul Leroy Beaulieu (1877), Adolph Wagner (1909), Gaston Jèze (1925);

au fost întemeiate pe doctrina liberalismului economic: în conformitate cu principiul „laissez faire, laissez passer”, se urmărea evitarea oricărei intervenţii a statului în economie, acesta trebuind să se limiteze la îndeplinirea sarcinilor sale tradiţionale, privind menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, corespunzătoare lozincii guvernului ieftin.

Ştiinţa finanţelor publice era orientată îndeosebi către problemele legate de:

acoperirea cheltuielilor publice;

neutralitatea impozitelor, taxelor, contribuţiilor, împrumuturilor publice;

păstrarea echilibrului bugetar - „cheia de boltă a finanţelor publice”;

Concepţiile de acest gen au fost prevalente în aşa numita etapă a statului jandarm.

Concepţiile aferente acestei perioade au un pronunţat caracter juridic, fiind orientate spre:

problematica procurării resurselor necesare statului şi ale utilizării economicoase a acestora;

repartizarea sarcinilor fiscale pe diverse categorii de contribuabili;

contractarea împrumuturilor publice atunci când este nevoie şi rambursarea lor conform condiţiilor asumate de stat

 întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului public;

respectarea regulilor disciplinei financiare şi ale bunei gestionări a fondurilor publice.

Concepţiile moderne

au avut la bază doctrina intervenţionismului, promovată de lordul englez J. M. Keynes, în celebra sa lucrare „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”.

statul trebuia să joace un rol activ în economie, să corecteze evoluţia ciclică a economiei, intervenind pentru prevenirea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora.

locul statului jandarm este luat de statul providenţă sau de statul bunăstării.

Înfiinţarea de întreprinderi publice sau mixte, cu coparticiparea de capital a statului, este apreciată şi încurajată, la fel ca şi acordarea de subvenţii şi alte facilităţi în favoarea întreprinderilor private, în vederea redresării economiei şi combaterii şomajului.

Francezul Maurice Duverger (1978) pentru statul modern “finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale de administraţie, ci – şi aceasta în primul rând – şi un mijloc de intervenţie în viaţa socială, de exercitare a unei presiuni asupra cetăţenilor pentru organizarea întregii naţiuni”.

    -      La funcţia tradiţională a finanţelor publice (privind acoperirea cheltuielilor     publice) se adaugă şi unele funcţii de natură economică.

Francezul Pierre Lalumière (1970) – “Cheltuielile publice au fost concepute ca un mijloc de intervenţie pe plan economic şi social; dacă ele continuă să finanţeze sarcinile administrative de stat, ele trebuie să servească, în aceeaşi măsură, la creşterea capacităţii de producţie a economiei (cheltuieli publice de investiţii) sau la redistribuirea veniturilor la categorii sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer)

În definirea obiectului de studiu al ştiinţei finanţelor, reprezentanţii perioadei moderne pun accentul pe latura tehnică a finanţelor.

Americanul Harold M. Groves (1964) – “Finanţele publice formează un domeniu de cercetări care tratează problemele de venituri şi de cheltuieli ale guvernelor (federal, ale statelor şi locale). În timpurile moderne, aceste probleme se împart în patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala publică, datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi administraţia fiscală şi politica fiscală.”

Americanii William J. Shultz şi C. Lowell Harris (1954) susţin că “ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicii şi efectelor dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice”.

În spiritul doctrinei intervenţioniste, obiectul de studiu al finanţelor publice este definit ca fiind studiul mijloacelor prin care statul încearcă să realizeze, concomitent cu acoperirea cheltuielilor pe seama resurselor publice, intervenţii în domeniul economic şi social.

Concepţiile contemporane – începând cu anii ’80 din secolul trecut

finanţele publice reprezintă o parte a studiului economic ce se referă la mobilizarea şi alocarea resurselor rare.

ştiinţa finanţelor publice este interesată de efectele activităţii guvernamentale şi ale sectorului public asupra alocării resurselor, abordând problemele echităţii şi eficienţei acestor alocări.

•         ca şi economia, finanţele publice au o dublă dimensiune – pozitivă şi normativă (J. Richard Aronson – 1985).

•         Analiza pozitivă vizează construirea de modele ce au rolul de a evidenţia efectele reacţiilor agenţilor economico-sociali la diversele stimulente financiare sau la constrângerile impuse de fiscalitate.

Analiza normativă oferă criteriile de judecată pentru a aprecia dacă schimbările economice şi financiare aşteptate, rezultate din acţiunea pârghiilor financiare, sunt sau nu dezirabile sau/şi cele vizate.

•         Şcoala opţiunii publice (public choice)

–        fondator: James M. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru economie), începând din anul 1975, cu o substanţială cooperare şi contribuţie a lui Gordon Tullock;

–        analizează domeniul punând pe primul plan individul (cetăţeanul, contribuabilul, votantul);

–        realizează o analiză economică a instituţiilor politice;

–        pune în evidenţă influenţa mecanismelor de alegere colectivă (de vot) asupra procesului de alocare a resurselor publice.

1.3.  CONŢINUTUL ECONOMIC
AL FINANŢELOR ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE

Finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti, prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului.

•         Asemenea relaţii apar în procesul repartiţiei fără echivalent direct şi imediat a produsului intern brut şi, în primul rând, a produsul intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice.

•         Finanţele publice constituie doar o parte a relaţiilor financiare!

•         În sfera finanţelor trebuie să fie incluse şi acele relaţii care vizează:

•         formarea capitalului social al agenţilor economici şi modificarea mărimii acestuia;

•         constituirea prin aporturi băneşti a patrimoniilor instituţiilor, asociaţiilor şi fundaţiilor private (particulare);

•         remunerarea prin dividende a capitalului;

•         constituirea de către fiecare agent economic a fondurilor proprii – pe seama separării şi alocării  amortismentului aferent imobilizărilor corporale şi necorporale, a unor fracţiuni din profitul net şi a altor resurse;

•         alocarea acestor fonduri proprii pentru: investiţii, finanţarea activităţii de exploatare (curente), acţiuni social-culturale, sponsorizări.

•         Evidenţierea trăsăturilor specifice ale finanţelor potrivit logicii formale simple a lui Aristotel.

•         Relaţiile de transfer de valoare fără echivalent direct şi imediat

–        sunt şi financiare numai dacă îmbracă formă bănească şi se realizează în scopul satisfacerii unor nevoi publice, colective;

–        cele realizate în formă naturală nu sunt financiare;

–        cele în bani de tipul donaţiilor şi succesiunilor în interesul unor persoane fizice nu sunt financiare.

–        transferurile băneşti neconvenţionale (chiar fără echivalent direct şi imediat) nu sunt financiare.

•         Sfera de cuprindere a finanţelor

–        este mai restrânsă decât cea a ansamblului relaţiilor băneşti, deoarece o mare parte a acestora vizează doar schimbarea formei valorii (marfă-bani şi invers).

–        este mai restrânsă decât cea a relaţiilor de repartiţie a PIB şi PIN

•         Repartiţia PIB şi PIN se poate realiza prin:

–        mecanismul pieţei;

–        donaţii sau succesiuni;

–        relaţii neconvenţionale;

–        relaţii financiare.

•         1. relaţii economice din sfera repartiţiei;

•         2. în formă bănească;

•         3. transfer de valoare fără un echivalent direct şi imediat;

•         4. voinţa unică a statului / a unui subiect privat (agent economico-social);

•         5. în scopul satisfacerii unor necesităţi publice (finanţele publice) sau cu caracter social-general , depăşind interesele strict individuale (finanţele private)

1.4. DEOSEBIRILE ESENŢIALE ÎNTRE FINANŢE ŞI CREDITUL BANCAR

      Finanţele şi creditul bancar sunt indispensabile economiilor contemporane, dar se deosebesc între ele, avându-se în vedere:

•         Caracterul diverselor fonduri băneşti ce se formează şi se utilizează în regim instituţionalizat

•         Sursele de formare a fondurilor  constituite în regim instituţionalizat

Obiectul şi caracterul transferului realizat

•         Fondurile permanente

–        constituite în economie pentru satisfacerea nevoilor publice şi pentru asigurarea continuităţii reproducţiei economice sau a activităţii din instituţiile private

–        se alocă cu titlu definitiv

–        nu presupun un echivalent direct şi imediat şi nici rambursarea lor

–        sunt financiare.

•         Fondurile provizorii

–        se pun la dispoziţia subiecţilor economico-sociali pentru perioade de timp determinate

–        sunt rambursabile la scadenţele fixate în contractele încheiate de beneficiari cu intermediarii financiari

–        dau naştere la relaţii de creditare bancară.

Sursele de formare a celor două categorii de fonduri

•         Fondurile financiare

–        se constituie din PIN + amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale (parte a PIB) + valoarea reziduală a mijloacelor fixe (parte a AN)

–        sunt rezultatul unor procese de repartiţie finalizate, de unde şi caracterul definitiv al acestora.

•         Fondurile de creditare bancară

–        se formează pe seama mijloacelor băneşti temporar disponibile în economie şi mobilizate de către bănci, precum şi a celor provenite din emisiunea monetară curentă

–        constituie o întrepătrundere între procesele de repartiţie finalizate cu procesele de repartiţie în curs de derulare, ceea ce conferă acestor fonduri un caracter mixt.

•         creditele bancare sunt angajate de subiecţii economici pentru:

–        completarea resurselor proprii;

–        suplinirea resurselor financiare în curs de formare;

–        suplimentarea fondurilor necesare reproducţiei economice.

•         Cu toate deosebirile învederate, unii economişti includ relaţiile de credit în sfera finanţelor, cărora li se atribuie astfel un sens larg şi un sens restrâns-cu referire doar la prima categorie de relaţii, pe care le numesc relaţii financiare propriu-zise.

•         Noi considerăm că relaţiile de complementaritate ce se manifestă în mod real între fondurile financiare şi cele de creditare bancară nu reprezintă argumente suficiente pentru a se concluziona asupra conţinutului economic identic al celor două tipuri de relaţii băneşti.

•         Prin intermediul relaţiilor financiare se realizează transferuri de valoare fără echivalent direct şi imediat, cu caracter definitiv, nerestituibil.

•         Prin intermediul relaţiilor de creditare bancară se transmite doar dreptul de folosinţă asupra sumei împrumutate pe o perioadă limitată de timp, până la scadenţă, în schimbul unui preţ, dobânda.

•         Astfel, relaţiile de creditare bancară sunt relaţii băneşti pure - exclusive, acordarea creditului reprezentând un act de vânzare – pentru bancă,  iar angajarea creditului un act de cumpărare – pentru debitor, realizate pe baze contractuale.

•         Preţul aferent acestor acte de vânzare-cumpărare este dobânda.

•         Fondurile financiare se formează şi se repartizează ca urmare a unei singure voinţe (a statului sau a unui subiect economico-social), pe când creditele bancare sunt angajate pe baze contractuale – care presupun manifestarea voinţei ambilor subiecţi ai actului de vânzare-cumpărare.

Concluzie:

Relaţiile de creditare bancară nu sunt financiare!!

1.5. FUNCŢIILE FINANŢELOR
ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE

•         Menirea socială a finanţelor în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei şi în domeniul mediului social se înfăptuieşte prin îndeplinirea a două funcţii specifice:

–        funcţia de repartiţie

–        funcţia de control

•         Altă abordare:

1.      Funcţia de atragere a resurselor;

2.      Funcţia de alocare a resurselor;

3.      Funcţia de redistribuire a produsului intern brut;

4.      Funcţia de stabilizator al economiei naţionale;

5.      Funcţia de stimulator al economiei naţionale;

6.      Funcţia de coordonare a cererii şi de stabilire a priorităţilor social-economice;

7.      Funcţia de control.

Funcţia de repartiţie

•         asigură repartizarea PIB şi a PIN, atât prin ceea ce înseamnă aceasta la nivelul macrosistemului economico-social, cât şi la nivelul microeconomiei şi microsocialului

•         funcţia de repartiţie a finanţelor are caracter obiectiv

•         procesele propriu-zise de mobilizare şi de alocare a resurselor, mijlocite de finanţe, au caracter subiectiv.

•         Caracterul subiectiv al proceselor de redistribuire a resurselor financiare publice este dependent de:

–        gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării;

–        capacitatea autorităţilor publice de a percepe şi de a dimensiona nevoia socială a perioadei;

–        orientarea forţelor politice aflate la putere.

•         Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cerinţele de resurse pentru satisfacerea nevoilor publice.

organele politice de decizie stabilesc:

–        sursele de alimentare a fondurilor financiare

–        metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestor resurse către diverşi beneficiari – persoane juridice şi persoane fizice.

•         Fondurile financiare publice sunt în continuă modificare, în ceea ce priveşte:

            2.   provenienţa;

                  3.   destinaţia dată de autorităţile publice

volumul PIB;

rata formării brute de capital şi, respectiv, rata consumului;

raportul dintre consumul individual şi consumul social;

regimul de amortizare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;

 presiunea fiscală şi gradul de colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor instituite de stat.

–        gradul de dezvoltare a sectoarelor economico-sociale;

–        politica promovată de stat faţă de aceste sectoare;

–        raportul dintre resursele interne şi cele atrase din afară;

–        raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate.

•         se modifică de la o perioadă la alta proporţiile în care fondurile publice sunt dirijate către obiective şi acţiuni economice, socio-culturale, de apărare, pentru administraţie etc

•         au loc modificări ale repartizării acestor fonduri:

–        pe ramuri şi subramuri economice

–        pe sectoare sociale

–        pe zone geografice şi localităţi

–        între membrii societăţii.

•         Aceste modificări cantitative şi structurale de fonduri financiare publice determină modificări ale fluxurilor financiare, având influenţă pozitivă sau negativă asupra:

–        ritmului de creştere economică

–        satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei, privind creşterea calităţii vieţii, păstrarea calităţii mediului şi a echilibrului ecologic, etc.

•         funcţia de repartiţie a finanţelor cuprinde două momente distincte:

                  2.   repartizarea (alocarea) pe destinaţii a fondurilor financiare.

•         Cele două momente ale funcţiei de repartiţie presupun participarea finanţelor la procesele de repartiţie primară şi secundară a PIN

Schema 2 şi schema 3

Statul;

–        Agenţii economici;

–        Instituţiile publice şi private;

–        Populaţia;

–        Persoanele fizice şi juridice străine.

-  Mijloacele prin care se realizează mobilizarea resurselor financiare publice:

–        Impozite;

–        Taxe;

–        Contribuţii

–        Amenzi

–        Penalităţi

–        Vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;

–        Redevenţe, chirii pentru diverse bunuri proprietate de stat;

–        Împrumuturi de stat;

–        Donaţii, ajutoare şi alte transferuri.

            2.   Cuantificarea acestora în expresie bănească

3.   Ierarhizarea priorităţilor

                  4.   Selectarea celor ce vor fi finanţate în cursul anului bugetar

            5.   Repartizarea pe destinaţii:

§  Învăţământ, sănătate, cultură

§  Asigurări sociale şi protecţie socială

§  Gospodărire comunală şi locuinţe

§  Apărare naţională

§  Ordine publică

§  Alte activităţi

§  Datorie publică

•         Pentru fiecare destinaţie, fondurile financiare publice se defalcă:

–        pe beneficiar

–        pe obiective

–        pe acţiuni

•         Funcţia de repartiţie a finanţelor publice private constă în constituirea şi utilizarea fondurilor proprii ale subiecţilor economici şi sociali pentru:

–        derularea activităţii curente (de exploatare);

–        realizarea de investiţii;

–        finanţarea unor acţiuni social-culturale şi sportive;

–        sponsorizarea unor acţiuni organizate de terţi.

•         În cazul finanţelor private, în procesele de constituire a fondurilor se aplică principiul afectaţiei speciale a resurselor.

Funcţia de control

•         Constă în utilizarea finanţelor ca mijloc de reflectare şi de influenţare a proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii;

•         Prin controlul financiar se urmăreşte:

–        asigurarea formării resurselor financiare ale statului şi ale agenţilor economico-sociali;

–        menţinerea integrităţii acestora;

–        modul de gestionare a acestor fonduri, în raport cu:

•         criteriile de raţionalitate;

•         criteriile de eficienţă.

•         Prin exercitarea funcţiei de control se obţin informaţiile necesare pentru formularea unor noi decizii şi realizarea de acţiuni privind:

–        Mobilizarea oportună a resurselor    

–        Utilizarea raţională a resurselor        

•         Scopul : asigurarea în dinamică a echilibrului economic, financiar şi monetar, la nivelul macrosistemului şi la nivelul microeconomiei şi microsocialului.

•         Organe ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor private cu atribuţii în exercitarea funcţiei de control a finanţelor:

•         Parlamentul

•         Curtea de Conturi

•         Guvernul

•         Ministerul Finanţelor Publice

•         celelalte ministere

•         organele jurisdicţionale

•         comisiile de cenzori ale societăţilor comerciale şi ale organizaţiilor non-guvernamentale

•         auditorii financiari interni.

•         Funcţia de control a finanţelor

•         este diferită faţă de funcţia de repartiţie

•         se suprapune peste aceasta din punct de vedere al timpului şi al locului când şi unde se exercită

•         are o sferă mai largă de cuprindere.

•         Funcţia de control se înfăptuieşte prin intermediul categoriilor financiare:

•         impozite

•         taxe

•         contribuţii

•         prelevări

•         alocaţii şi cheltuieli bugetare

•         amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale,

•         Toate acestea, în acţiune, devin pârghii financiare.

Prin compararea mărimilor efective cu cele previzionate ale resurselor financiare aferente diverselor canale autonomizate prin care acestea se vehiculează şi ale utilizărilor date acestor resurse se pun în evidenţă abaterile favorabile sau nefavorabile înregistrate în perioada analizată.

În continuare, se stabilesc cauzele determinante ale acestor abateri, pe baza cărora de adoptă deciziile şi măsurile de corecţie necesare, realizându-se menirea intervenţiei active a finanţelor în derularea proceselor economice şi financiare.

1.6.   ROLUL FINANŢELOR PUBLICE
ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE

•         Adam Smith – principiul “mâinii invizibile” – fundamentul teoriilor economice liberale

•         Statul trebuie să intervină doar pentru a garanta dreptul de proprietate şi libera iniţiativă

•         În ipoteza funcţionării perfecte a pieţei:

–        Distribuţia inegală a veniturilor şi averilor în societate

–        Existenţa bunurilor benefice sau de merit (merit goods)

•         In ipoteza funcţionării imperfecte a pieţei, statul intervine în economie în situaţiile generate de:

–        Concurenţa imperfectă

–        Economiile de scară

–        Bunurile publice

–        Externalităţile

–        Pieţele incomplete

–        Asimetriile informaţionale

–        Dezechilibrele macroeconomice