1

Introducere

La început ideea privatizării a fost întâmpinată de populaţie cu precauţie. Mulţi priveau cu suspiciune la cele ce se întâmplau în jur, aşteptau, polemizau şi erau de neclintit în opiniile lor. într-un moment se părea chiar că o bună parte din bonurile patrimoniale, repartizate cetăţenilor, aşa şi vor rămâne nefolosite. Totuşi, la licitaţia finală, nr. 15, în cadrul căreia au fost expuse aproape 600 de obiective, au participat simultan circa 1 milion 200 mii de persoane. Acest viguros acord final ne-a facut să concluzionăm: oamenii au înţeles - mai departe n-au unde se retrage. Totodată, nu putem să nu observăm că prin această implicare activă oamenii îşi manifestau şi dorinţa de a susţine reformele. Nu există, probabil, o familie, o casă, un colectiv, în care să nu fi fost discutat aprins modul de investire a bonurilor: cărui fond sau companii fiduciare să le încredinţeze, iar dacă e să participe la licitaţie de sine stătător, care o fi întreprinderile cu cele mai valoroase acţiuni... Cetăţenii urmăreau presa, făceau calcule, sistematizau informaţiile, analizau cu perspicacitate rezultatele lidtaţiilor, chibzuiau asupra eventualelor avantaje şi dezavantaje, luau decizii şi, chiar dacă nu toţi se aventurau să creadă că viitorul lor depinde de bonuri, acţiuni, dividende, totuşi majoritatea lor s-au antrenat în acest proces, definit drept epocal, care a fost determinant pentru metamorfozele produse în conştiinţa noastră.

Privatizarea, sau, cum se mai numeşte, „revoluţiablândă", a devenit o etapă de cotitură pentru existenţa majorităţii ţărilor ex-socialiste şi un grandios eveniment pentru destinele a sute de milioane de oameni. Adusă parcă de valurile transformărilor democratice, destrămarea propriu-zisă a vechii orânduiri social-economice a fost percepută de oameni ca o necesitate obiectivă de a schimba radical modul de viaţă. La rândnl ei, privatizarea a devenit momentul-cheie pentru plasarea economiei pe fagaşul relaţiilor de piaţă.

În acest context se cere să subliniem că procesele privatizării nu sunt specifice doar pentru ţărileex-socialiste. Actualmente, asemenea procese se produc în peste 50 de ţări, printre care se numără şi unele state înalt dezvoltate, cum sunt Anglia, Franţa, Germania, Japonia. Chiar şi pentm aceste ţări a devenit problematică susţinerea economică a întreprindenlor de stat. De exemplu, o dată cu instaurarea la putere a premierului Margaret Thatcher în Anglia a început privatizarea în masă a locuinţelor. în Franţa, în 1986 a fost adoptată o lege care permitea deetatizarea a 65 de companii de stat şi grupuri de bănci. Până nu demult în majoritatea ţărilor europene activau companii de telecomunicaţii de stat, darîn ultimii ani a început privatizarea lor în masă.

În diferite perioade de timp procesele privatizării în masă evoluau rapid în ţările Europei Centrale şi de Est, în C.S.L, care sunt conside-rate ţări cu economie în tranziţie. Pe marginea problemelor deznaţionalizării, deetatizării şi privatizării s-a discutat şi se mai discută aprins, se declanşează adevărate bătălii politice, la care participă guvernele, partidele politice, adepţii forţelor conservatoare şi progresiste. In acest sens republica noastră nu este o excepţie. Mai ţinem bine minte discuţiile incandescente din primul parlamen, când, deseori, emoţiile depăşeau limitele bunului simţ. Nu uităm nici faptul că în urma unor lupte acerbe a fost respinsă formula guvernamentală de privatizare şi a fost acceptată varianta partidului social-democrat, care interpreta cât se poate de populist principiile echităţii sociale. Dar cât de original era comportamentul opoziţiei la diferite etape! La început ea învinuia structurile guvernamentale pentru faptul că torpilează privatizarea. Mai apoi, când acest proces a demarat în ritm susţinut, au fost lansate alte învinuiri: chipurile, oamenii vor fi păcăliţi etc. Apropo, stări de lucruri similare au cunoscut şi alte ţări (Ungaria, Polonia, România), în care au fost emise decizii de stopare a privatizării. Desigur, orice procese economice noi de proporţii nu pot decurge fară greşeli, ceea ce n-a lipsit nici la noi. In ultimii ani subsemnatul, împreună cu colegii de la Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, a consacrat o bună parte din timpul de serviciu organizării şi promovării privatizării. Eram nevoiţi să examinăm meticulos fiecare obiectivîn parte, să discernem toate particularităţile şi problemele lui specifice. Era o muncă deosebit de complicată, dar şi interesantă. Acum, când privatizarea a parcurs o bună parte din cale, când s-a încheiat acest proces în masă, este oportun să sintetizăm faptele, să pătrundem mai adânc în esenţa lucrurilor. Scopul acestei tentative de a înţelege şi interpreta obiectiv situaţia este evident: încercăm nu doar să facem bilanţul unei etape de muncă, dar mai ales să formulăm şi să examinăm cât se poate de atent problematica ei de bază, pentru a putea răspunde la dificila întrebare: ce-i de facut mai departe?

Privită în ansamblu, privatizarea este o acţiune social-politică de mare importanţă. Esenţa ei principală constă în deetatizarea în masă a proprietăţii, deschizând astfel calea proprietăţn private şi antreprenoriatului, creând premise şi condiţii pentru o activitate mai eficientă a întreprinderilor în noile condiţii ale relaţiilor de piaţă.

Sensul principal al privatizării rezidă în schimbarea fundamen-tală a relaţiilor de proprietate, în sporirea pe baza ei a eficienţei utilizării resurselor şi a potenţialului de producţie. Chiar dacă luăm drept exemplu mica noastră republică, vom avea de constatat că în numai ultimii 20-30 de ani statul a investit mijloace enorme în dezvoltarea economiei naţionale doar pe baza investiţiilor capitale centralizate, care erau concentrate m mâinile statului posesor şi proprietar.

şi tehnocraţi reveneau mereu la problema privatizării, se străduiau să transforme colectivele întreprinderilor şi unităţilor agricole colective în subiecţi reali ai proprietăţii. Dovadă sunt reformele şi experimentele anilor 60, 70, 80, modelul iugoslav de întreprinderi populare, ideile antreprizei de brigadă şi colective, stimularea muncii conform rezultatelor finale etc. Toate acestea se faceau cu un singur scop: ca omul să se simtă stăpân la întreprindere, m colectiv şi să depună maximum de eforturi pentru obţinerea unui randament înalt prin utilizarea raţională a mijloacelor tehnice şi patrimoniale din  proprietatea publică. Şi totuşi, nu s-a mers, pe această idee, până la obţinerea unui rezultat logic, adică până la recunoaşterea posibilităţii principale de divizare a proprietăţii (de stat) publice şi de dezmembrare din ea a unei părticele mici, a acelei cote pe care omul o poate considera personală, deşi face parte din proprietatea publică.

Anume acest drept firesc al omului asupra unei părţi din proprietatea creată cu concursul său şi stă la baza ideii de privatizare. Cu alte cuvinte, privatizarea nu înseamnă revenirea la capitalism, ci realizarea unor paşi siguri pe fagaşul evoluţiei, care se cocea în adâncurile economiei sovietice şi care şi-a găsit întruchipare în experienţa ţărilor postcapitaliste dezvoltate, despre care se spune, nu fără temei, că anume lor le-a reuşit făurirea „sodetăţii socialiste dezvoltate".

Formele de privatizare în Republica Moldova şi căile ei

Privatizarea în Republica Moldova a început după o perioadă de pregătiri îndelungate. Documentul de temelie al programului de reformare a proprietăţii a devenit Legea cu privire la privatizare, adoptată în iulie 1991. în conformitate cu experienţa Cehiei şi a Rusiei, a fost determinat modelul de bonuri patrimoniale. Valoarea bonului patrimonial nominal, care nu era considerat ca obiect de vânzare-cumpărare şi pe care putea să-1 primească fiecare cetăţean al republicii, era stabilită proporţional în funcţie de durata vechimii în muncă. Bonul oferea posibilitatea de a primi gratis o parte din proprietatea de stat şi de a privatiza apartamentele de stat. în martie 1993 a fost aprobat Programul de privatizare în masă, iar peste 50 de acte nor-mative şi legislative au constituit baza lui juridică. Organizarea privatizării a decurs cu asistenţa organismelor internaţionale, în primul rând, a Agenţiei SUA pentru dezvoltare internaţională (USAID), reprezentată în Republica Moldova de către compania „Price-Waterhouse", PBN, precum şi a programului TACIS în re-publica noastră. în total pregătirile au durat 3 ani, aşa încât privatizarea în masă a început abia în iulie 1994. Cu toate acestea, ea a decurs în ritm accelerat şi s-a încheiat spre finele anului 1995, încadrându-se într-o perioadă de 14—15 luni.

Schema Generală a Procesului de Privatizare în Masă (schema nr. 1) reflectă cele mai importante elemente ale acestui proces în ţara noastră. Ea conţine multe principii şi modalităţi care au fost aprobate în alte ţări (Cehia, Rusia). însă unele elemente ale acestei scheme au fost realizate insuficient. Mecanismul de organizare a privatizării a funcţionat, dar au fost comise şi multe greşeli, despre care vom vorbi pe parcurs.

Rezultatele privatizării în masă sunt bine cunoscute. Ele vor mai fi precizate, sintetizate, dar deja se poate afirma că la ea au participat peste 3,2 milioane de cetăţeni ai ţării noastre. Contra bonuri patrimoniale au fost privatizate peste 2235