1

                                        Introducere

Fără a emite o judecată de valoare, putem spune că sistemul bancar reprezintă o industrie  dinamică, complexă şi foarte reglementată.

             Sistemul bancar  pe plan internaţional este dinamic pentru că băncile se consolidează prin fuziuni, achiziţii, dar şi pe baza falimentului altor societăţi bancare. Concentrarea sectorului financiar-bancar a devenit un fenomen curent, în timp ce în România este în plin proces de extindere.  

            Sistemul bancar este dinamic deoarece băncile oferă produse care sunt în competiţie cu firmele non-bancare, firme care oferă servicii financiare, precum fondurile mutuale, societăţile de investiţii, societăţI de leasing sau societăţi de valori mobiliare.

            Un alt aspect este ritmul  dinamic datorat evoluţiilor tehnologice care îmbunătaţesc serviciile bancare (din punct de vedere informatic, în primul rînd).

In al doilea rînd, sistemul bancar este complex datorită cunoştinţelor tehnice care trebuiesc stăpînite pentru  a înţelege instrumentele financiare precum cele de pe piaţa valutară, monetară şi de capital (operaţiuni derivate), dar şi a sistemelor moderne de securizare a creditelor. Sistemul bancar este complex pentru că trebuie să gestioneze active şi pasive din ce în ce mai structurate, mai elaborate.

            In fine, sistemul bancar este strict reglementat de autoritatea bancară (Banca Naţională) care este răspunzătoare de coerenţa funcţionării acestui sistem foarte important în vitalitatea economică a unei ţări.

            In aceste condiţii, în universul bancar, numeroase riscuri au impact asupra profitabilităţii. Aceste multiple surse ale riscului măresc numărul definiţiilor date de economişti pentru riscurile bancare. In acest univers în care gestiunea cantitativă a riscurilor capătă o funcţie foarte importantă, conceptele generice sunt din ce în ce mai folosite. Diferitele tipuri de riscuri trebuie să fie cu atenţie definite, iar aceste definiţii  sunt baza pentru cuantificarea ricurilor şi pentru implementarea unui sistem eficient de gestiune a lor.

            In contextul relaţiei risc-profitabilitate lucrarea de faţă `şi propune să definescă şi să descopere faţetele unui mecanism eficient de gestionare a riscului de credit.

            Particularizările tehnicilor utilizate în prezent în cadrul sistemului bancar românesc pentru gestionarea riscului de credit sunt exemplificate pe modelul Băncii Române pentru Dezvoltare (B.R.D.), instituţie bancară cu un renume de soliditate şi experienţă în domeniul creditării, ca fostă Bancă  de Investiţii.

Acordarea de credite este o funcţie principală a băncilor. Nivelul general al riscului în creditare pe care o bancă este pregătită să îl accepte reprezintă o decizie executivă şi reflectă atitudinea managerială. El priveşte obligaţiile băncii faţă de depozitari săi şi faţă de acţionarii săi.

Postura conservatoare, prudenţa de creditare este în mare măsură împărţită între băncile din toată lumea şi reflectă două ţeluri esenţiale ale managementului prudenţial al unei bănci:

- nevoia de a proteja fondurile depozitarilor;

- nevoia de a aduce un venit rezonabil şi stabil penru capitalul acţionarilor.

Banca are afaceri puternic echilibrate. Capitalul acţionarilor se ridică tipic la numai 4-6% din totalul activelor băncii. Prin urmare, fiecare creştere, oricît de modestă a ratei creditelor neperformante în portofoliul de credite, va cauza un declin dramatic al veniturilor întoarse acţionarilor. De asemenea un nivel al creditelor neperformante ridicat poate de asemenea să erodeze mult din capitalul care stă la baza activului băncii, la fel de bine cum este erodată încrederea publică în viabilitatea viitoare a băncii.

Urmînd calea tendinţelor economiei globale, aria de cuprindere a activităţilor societăţilor bancare s-a extins atît pe pieţele naţionale cît şi pe pieţele internaţionale.

Pieţele financiare au devenit tot mai fragile, mult supuse hazardului. Acest fapt a condus la o creştere accentuată a incertitudinii şi, în consecinţă, la multiplicarea riscurilor specifice aparatului bancar.

            Numeroasele evenimente au arătat că problemele cu care se confruntă băncile rezultă din accentuarea riscurilor. Aceasta deoarece viitoarea evoluţie a activelor cît şi    costul pasivelor nu poate fi prevăzută cu acurateţe.

            Evoluţiile viitoare depind de evenimentele viitoare cum ar fi inflaţia, politica monetară şi schimbările în produsul naţional brut.

Unii economişti consideră că la baza problemelor cu care se confruntă băncile se află factorii macroeconomici. Aceştia accentuează importanţa riscului deoarece administrarea riscurilor reprezintă esenţa activităţii bancare şi principala problemă cu care se confruntă acestea.

            Alţi economişti consideră că riscurile, a căror apariţie face ca o bancă să devină insolvabilă, depind de variaţiile nivelului veniturilor prevăzute a se obţine şi variaţia cheltuielilor acoperite din veniturile încasate.

            Din această perspectivă vom aborda aspecte legate de gestionarea riscurilor bancare, în relaţia pe care o au cu performanţa bancară.

1. Relaţia  risc – performanţă bancară

Există în literatura de specialitate definiţii diferite ale riscului, în funcţie de punctul de vedere din care se face analiza riscului. Modul în care se face aprecierea riscului a devenit riguros.

In sens lingvistic, riscul reprezintă probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiectul studiat. Expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta banca.

Riscul în activitatea bancară apare dintr-o multitudine de surse. Clasificările riscurilor sunt multiple.  Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri, obiectivul unei bănci devine inevitabil acela de a maximiza profitul, menţinînd concomitent riscul la un nivel acceptabil.

Deoarece depunătorii şi acţionarii acordă o mare importanţă veniturilor curente, băncile au o reală preferinţă pentru acele modele de obţinere a profitului care arată o creştere stabilă în timp.

In ceea ce priveşte relaţia risc-profit, rentabilitatea capitalului (ROE – Return On Eîuity) şi variaţia rentabilităţii capitalului (mai precis riscul ca rentabilitatea prognozată a capitalului să nu evolueze conform aşteptărilor ) sunt elemente cheie.

            Analiza acestor două elemente oferă informaţii asupra administrării riscurilor şi gestionării veniturilor şi cheltuielilor.

Tabloul general de apreciere a performanţelor unei bănci, prin prisma raportului risc-profit, este prezentat în figura nr. 1.

După cum este ilustrat, rentabilitatea capitalului (ROE), din punctul de vedere al eficienţei, poate fi structurat în:

- rentabilitatea activelor (ROA  - Return On Assets);

- gradul de adecvare a capitalului (EM – Eîuity Multiplier sau Leverage), denumit şi grad de îndatorare sau de structura a capitalului.

Rentabilitatea capitalului este determinată în activitatea bancară de factori controlabili şi de factori necontrolabili.

            Factori controlabili asupra cărora băncile pot acţiona prin pîrghii specifice sunt :

            - tipurile de activităţi desfăşurate;

            - venitul din exploatare;

            - calitatea portofoliului de credite;

            -  cheltuielile;

            - planificarea scadenţelor în cadrul administrării activelor şi pasivelor.

Factorii necontrolabili, în general, sunt reprezentaţi de condiţiile de bază privind cererea şi oferta pe care băncile le înfruntă.

De exemplu, un factor necontrolabil este evoluţia costurilor datorită atragerii resurselor şi a veniturilor din dobînzile încasate asupra plasamentelor, adică expunerea la riscul ratei dobînzii. Deoarece variaţiile reale ale ratei dobînzii  sunt date de variaţii anticipate plus variaţii neprevăzute, variaţiile anticipate trebuiesc incluse în portofoliul de decizii privind administrarea acestor riscuri. Corespunzător, numai variaţiile neprevăzute pot afecta valorile finale ale rentabilităţii capitalului.