1

Economia este acea ştiinţă care analizează acele principii şi reguli pe baza cărora se poate ameliora relaţia dintre nevoi şi resure. Totodată este “... arta de a obţine maximum de la viaţă “   după cum  o  defineşte George Bernard Show.

1  - Piaţa

În societăţile primitive supravieţuirea era asigurată de vânătoare şi de cules. După apariţia primelor meserii  şi deprinderea de către unii a fabricării uneltelor şi a ceramicii, iar de către alţii a lucrării pământului, schimbul a devenit necesar.

Claude Levi-Strauss observa că   “schimburile sunt războaie rezolvate în mod paşnic şi războaiele sunt generate de tranzacţii nefericite.“  

Organizarea schimburilor constituie, de asemenea, şi în primul rând, unul din actele fondatoare ale oricărei societăţi,  “un contract social “ mai mult sau mai puţin spontan, care defineşte locul economiei în ansamblul  vieţii sociale.

            Astăzi  specializarea este impulsionată din ce în ce mai mult în cadrul frontierelor naţionale, ca şi la scară mondială. Cadrul pieţei este cel în care se realizează schimburile dintre ofertanţi şi cumpărători.

Economiştii au încercat să dea o definiţie exactă, complexă şi totodată completă a pieţei însă nu au reuşit. Definirea pieţei

are aceleaţi fundamente dar detaliile pe care se insistă diferă. Motivul este complexitatea posibilităţilor oferite de piaţă şi multitudinea formelor a acesteia.

Totuşi există o formă tradiţională a pieţei concretizată prin halele publice în care vânzătorii îşi expun mărfurile şi serviciile. Diferind de la cumpărător la cumpărător se face o alegere, care poate fi influenţată de foarte multe aspecte, după care cu ajutorul banilor se achiziţionează bunul dorit. Abordarea cumpărătorilor de către vânzători este realizată  în modalităţi ce variază de la un produs la altul, de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta.

Concis spus, tehnica de producţie şi natura produsului au o influenţă directă asupra formei pieţei. Tradiţiile naţionale sau regionale joacă de asemenea, rolul lor. Piaţa este de fapt, o instituţie socială şi organizarea sa este legată de alte instituţii, mentalităţi şi comportamente ale fiecărui popor. De exemplu germanii şi elveţienii au adoptat repede marile suprafeţe pentru vânzarea cu amănuntul, în schimb, francezii au rămas mult timp legaţi de micii comercianţi de cartier, iar aceştia legaţi de magazinele lor. Dar marile întreprinderi franceze de distribuţie au devenit liderii mondiali şi exportă tehnicile de distribuţie în hipermagazine. Există, de asemenea, pieţe inaccesibile consumatorilor, deoarece tranzacţiile au loc  între întreprinderi. Importanţa acestor pieţe este considerabilă.

Pieţele sunt reţele de comunicaţie. Dezvoltarea lor este astfel foarte legată de procesul tehnicilor de comunicaţie. Explozia tehnicilor informatice şi de telecomunicaţii provoacă în prezent un şoc formidabil asupra organizării schimburilor cam peste tot în lume.

În concluzie, “piaţa” apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţie, prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc de ceea ce au, de ceea ce au nevoie şi de preţurile cerute şi propuse înainte de a încheia tranzacţiile.

Schimburile de pe piaţă  se efectuează cu ajutorul banilor, fiecare bun economic având un preţ anume, care de cele mai multe ori este definitoriu. Adică orice cumpărător raţional va lua în considerare preţurile la care se oferă anumite bunuri la vânzare, asta pe lânga calitatea bunului respectiv, dar totuşi preţul este care delimitează bunurile de acelaşi fel din prisma cumpărătorului. Chiar din acestă cauză este importantă analizarea conceperii  preţurilor bunurilor oferite pe piaţă la un moment dat.  

2 –Oferta şi preţul de vânzare

            În convenţia care fixează preţul, sunt două părţi care se pun de acord: un cumpărător şi un vânzător. Vânzătorul este, în general, o întreprindere producătoare de bunuri sau servicii. Cumpărătorul poate fi o întreprindere, un particular sau o administraţie.

Pentru a hotărî preţul şi cantitatea de marfă pe care doreşte să o vândă, vânzătorul va trebui să ia în calcul următorii factori: costurile proprii, concurenţa şi cererea.

2.1 –cunoaşterea costurilor

Cunoaşterea preţurilor de cost este baza oricărui calcul economic. Acesta permite calculul preţului de cost şi stabilirea conturilor de exploatare, adică raportul între încasări şi cheltuieli.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

2.2 –studiul cererii

         Problema este de a evalua cererea globală a consumatorilor produsului respectiv. Cererea unei mărfi este cantitatea din marfa respectivă pe care cumpărătorii sunt gata să o achiziţioneze la un anumit preţ. S-a observat faptul  că în general, cantitatea cumpărată este mai mare atunci cănd preţul este mai mic. Ea scade atunci când preţul creşte. În concluzie putem afirma că atât cererea cât şi oferta nu sunt cantităţi fixe. Ele variază în special în funcţie de preţ, însă mai sunt şi alţi factori care pot influenţa aceste mărimi.

2.3 –examinarea concurenţei

            Din prisma vânzătorului, monopolul reprezintă situaţia ideală deoarece permite guvernarea ansamblului pieţii şi obţinerea celui mai bun profit. În cazul în care piaţa este una deschisă, starea de monopol nu poate fi păstrată, deoarece apar şi alţi producători de bunuri identice, întreprinderea fiind nevoită să facă faţă concurenţei. Preţurile de monopol sunt considerate a fi cele mai mari.

3-echilibrul pieţei

Pentru a satisface nevoile la maximul posibil este nevoie ca piaţa să fie echilibrată pentru a mulţumi în egală măsură atât cumpăratorii cât şi vânzătorii. Această stare este foarte greu de atins deoarece presupune anumite compromisuri.

Echilibrul depinde în mare măsură atât de produs cât şi de organizarea pieţei. Totuşi  realitatea economică ne arată că pieţele sunt departe de a fi transparente, preţul ne fiind singurul criteriu de alegere a clienţilor.

Se consideră că piaţa se echilibrează la preţul care permite egalizarea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de vânzători.

Preţurile sunt influenţate în mare măsură de amplitudinea concurenţei care la rândul lor influenţează echilibrul de pe piaţă. Din această cauză concurenţa este considerată regulatorul pieţei.

        4  -concurenţa

            Permite consumatorilor de a găsi furnizorul cel mai ieftin şi încurajează producătorii în determinarea creşterii clientelei prin scăderea costurilor, şi implicit scăderea preţurilor.

Preţul impus de administraţie nu poate fi decât arbitrar: este, în general, preţul constatat   la un anumit moment de timp sau obţinut prin aplicarea unei dobânzi limită uniformă fixată autoritar. În faţa unui control permanent, şefii întreprinderilor fac risipă de energie pentru a obţine o decizie cât mai favorabilă. Dacă baremul nu este bine calculat poate provoca un dezechilibru al sectorului şi o stopare a investiţiilor. Orice blocaj al preţurilor introduce în economie dezechilibre multiple şi în creştere. Cu cât se prelungeşte, blocajul produce disfuncţionalităţi. Natural libertatea preţurilor nu este sinonimă cu libertatea creşterii  lor abuzive. Cea mai bună contrapondere este cu siguranţă concurenţa. Dar concurenţa nu este spontană. Pentru a o respecta, o reglementare strictă sancţionează infracţiunile economice şi interzice înţelegerile şi asocierile care vor perturba funcţionarea normală a pieţei.

Dacă se doreşte a fi francă şi loială, concurenţa este, fără îndoială, o lupta. Şi ea poate dispărea din lipsa combatanţilor. Iată de ce politica concurenţei se străduie  atât să înlăture înţelegerile, poziţiile dominante şi excesele de concentrare care afectează funcţionarea pieţei. Sunt interzise toate acordurile care riscă să împiedice, să restrângă sau să distorsioneze jocul concurenţei, mai ales obstrucţionarea scăderii preţului de vânzare, favorizând ocreştere artificială a preţurilor sau împiedicând progresul tehnic.

            4.1 –strategii anti-concurenţiale

            Concurenţa este bună pentru  public deoarece ea stimulează şi constânge producătorii.

Obiectivul oricărei firme este maximizarea profitului. Concurenţa însă erodează permanent acest ţel. Chiar din această cauză firmle trebuie să se adapteze pieţei pentru a exploata toate posibilitaţile de mărire a profitului.

Economistul Michel Porter a studiat sistematic strategiile firmei în raport cu concurenţa şi a ajuns la concluzia:

“Punerea la punct a unei strategii faţă de concurenţă constă în esenţă în dezvoltarea unei linii de ansamblu, care va indica modul în care o întreprindere va lupta împotriva concurenţilor, care vor fi obiectele sale şi ce măsuri vor trebui luate pentru a-şi atinge obiectivele. “

Profitul firmei este ameninţat de mulţi factori. Este ameninţat de clienţi, dacă aceştia reuşesc să impună o scădere a preţurilor. Este ameninţat de furnizori, fiincă aceştia pot impune o creştere a costurilor de aprovizionare, dar şi de către salariaţi, dacă aceştia reuşesc să obţină creşteri salariale. Este ameninţat de noii întreprinzători, dacă aceştia se impun pe piaţă. Este ameninţat de inventatori, dacă aceştia reuşesc să obţină alte produse similare cu cele existente. Profitul este ameninţat din toate părţile.

Strategia firmei constă în crearea unui blindaj care să împiedice pătrunderea oricărei ameninţări.

Porter identifică trei tipuri de strategii coerente ce dau posibilitatea unei firme de a-şi învinge concurenţii cel puţin într-un domeniu:

            O primă strategie este cea a efortului concentrat . Această strategie vizează concentrarea eforturilor unor firme asupra unei clientele particulare. Ideea este că focalizarea pe un scop unic va oferi clientelei cel mai bun serviciu şi va îndepărta concurenţii. Un foarte bun exemplu pentru această metodă este firma Michelin .

            O a doua strategie este cea a elitei . Diferenţierea constă în a crea un ansamblu produs-marcă-imagine care să fie perceput de către clienţi ca  “unic”  pentru respectiva categorie de bunuri.

Folosirea acestei metode se observă cel mai bine la firma Mercedes-Benz.

            Al treilea tip de strategie este cea costurilor reduse  sau a dominaţiei globale prin costuri. Această strategie constă în a face acelaşi lucru ca şi concurenţii, dar la preţuri imbatabile, putând în acest mod să-i elimine. Japonezii sunt recunoscuţi ca maeştrii ai acestei strategii pe care o combină abil cu exigenţă strictă asupra calităţii produselor şi a service-ului prestat. Strategia costurilor reduse se adresează unei pieţe vaste, fiind necesară o putere comercială adaptată acesteia.

            Aceste strategii sunt distincte şi alternative. Fiecare necesită moduri de organizare, stiluri de oameni, moduri de control şi stimulare diferite.

Se recomandă folosirea combinată a mai multor strategii anti-concurenţiale pentru a avea eficienţă maximă în eliminarea concurenţei.

            Această lucrare descrie cum funcţionează pieţele şi modul în care concurenţa între vânzători şi cumpărători conduce la echilibrul pieţei.Totuşi trebuie să fim conştienţi de faptul că în economia reală, piaţa nu este decât unul dintre mecanismele de echilibru,dar, în întregul sistemului economic, forţele pieţei sunt prezente în permanenţă, neputând fi ignorate.