1

MOTTO: ”SE POATE GUVERANA DE DEPARTE, DAR SE POATE ADMINISTRA NUMAI DE APROAPE”

Decret francez-1852

        Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii implicaţi  în calitatea noastră de cetăţeni şi, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect. Acest proiect “Administraţia Viitorului “ este o şansă pentru mine de a-mi exprima părerea şi am convingerea că cel puţin una din propunerile mele va avea aplicabilitate în viitorul apropiat.

        Conform Constituţiei României, art. 119 “administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice “. Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pornind de la “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva şi gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în folosul colectivităţilor locale pe care le reprezintă “, autorităţile administraţiei centrale, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenind dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile locale.

       Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacităţii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe  plan instituţional, ele dispun de autorităţi administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi au competenţe proprii şi iau decizii în interesul colectivităţilor pe care le administrează. De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezenţa autonomiei în planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivităţile teritoriale locale având proprii funcţionari publici, domeniu(public şi privat) propriu, autonomie financiară(buget propriu). Autorităţile locale sunt autonome dar nu şi suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu şi legislativ, de guvernare sau judiciar. Autorităţile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administraţia de stat. Astfel, autonomia locală nu se poate interpreta şi aplica decât în cadrul caracterelor statului român care este un stat unitar complex.

      Administraţia publică locală din ţările dezvoltate are la bază principiul autonomiei locale şi consider că şi în România energia trebuie canalizată către o reală, eficientă şi funcţională autonomie locală, administrativă şi financiară. Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii şi tactici adaptabile şi pliate pe specificul realităţilor locale.

       Realitatea demonstrează că de aproape 10 ani se încearcă adaptarea la transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie:

~ nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autorităţile locale;

~ neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre diferite instituţii;

~ descentralizarea este incompletă, nereuşindu-se apropierea de interesul cetăţeanului, a unor atribuţii şi decizii. Nu s-a reuşit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi care conferă o mai bună valorificarea a resurselor.

~ bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50%.

~ o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean;

~ nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate ramurile administraţiei;

~ există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local;

~ intrarea în vigoare a Legii finanţelor publice locale a fost amânată datorită insuficientei pregătiri a acestui moment, consiliile locale şi judeţene neorganizându-şi propriile compartimente fiscale.

       Este evident că începând cu recunoaşterea constituţională a autonomiei locale, multe legi adoptate în perioada postdecembristă au vizat crearea unui cadru  legal necesar aplicării acestui principiu(Legea privind statutul funcţionarilor publici; Legea privind răspunderea ministerială; Legea finanţelor publice locale; Legea administraţiei publice locale; Legea privind dezvoltarea regională) şi, totodată, armonizarea cu legislaţia europeană. Acest demers a culminat prin obţinerea de către România a statului de parte la “Carta europeană a autonomiei locale” prin decretul nr.131/1997 şi prin Legea nr.199/1997.

        Cu toate aceste eforturi, sunt încă necesare o serie de măsuri legislative şi administrative care să confere eficienţă acestui scop.    

          Pentru a putea vorbi de o reformă în administraţia publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului şi managementului public. Administraţia este o afacere şi trebuie condusă corespunzător pentru a avea randament.

Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunităţile şi pericolele. Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale şi secundare, strategii., toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei menţionate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activităţi, responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuiesc monitorizate şi controlate, iar când este cazul actualizarea planului. Paşii reformei trebuiesc stabiliţi în urma unei abordări manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizaţiilor publice. 

         Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului. Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competenţelor. Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilităţi.

         De asemenea, trebuiesc create condiţiile democraţiei participative prin asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative. Procedurile de consultare a cetăţenilor în problemele fundamentale, trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.

         Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale este, încă, una de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit. Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi banii.

        Pentru o mai bună şi rapidă colectare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleaşi baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul necesar operaţiunii de impunere şi costurile aferente. Pentru valorificarea resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună infiinţarea unei bănci proprii colectivităţilor locale ce ar crea posibilitatea finanţării unor lucrări de investiţii, obţinându-se totodată, şi o dobândă pentru sumele depozitate, lucru ce nu are loc prin trezoreria statului.

        Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai în baza unor proiecte, prin intermediul unor liste de priorităţi a investiţiilor. Ar fi oportună şi întocmirea unui plan financiar multianual de investiţii.

        Veniturile bugetare se formează prin împovărarea contribuabililor, care unii dintre ei au venituri sub salariul mediu pe economie, în timp ce mulţi ”investitori şi oameni sus puşi fac averi monstruoase” din activităţi frauduloase; unde este acel control financiar riguros şi de ce suntem arătaţi cu degetul că avem o economie subterană care se ridică la cca. 50% din PIB-ul economiei oficiale?                    

        Este bine-cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemulţumită de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia locală şi cetăţeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări(monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor şi măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor.

Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de către agenţi economici privaţi, sub controlul autorităţilor locale, în schimbul unor facilităţi fiscale. Asemenea situaţii există deja(ex.: transportul în comun), dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele nemulţumiri  în rândul cetăţenilor.

      Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile(nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, şi cu multă precauţie în situaţiile când aceasta este fluctuantă. Administraţia publică trebuie să fie pregătită şi să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar în condiţiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare şi materiale.

      De asemenea trebuie rezolvată şi problema utilajelor şi instalaţiilor care sunt uzate tehnic şi moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.

       Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în domenii de competenţa administraţiei publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeaşi natură; e recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.

        Se investeşte foarte puţin în învăţământ, cultură, în sistemul pensiilor şi asigurărilor sociale, asta şi pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenţilor privaţi spre a investii în aceste domenii prin oferirea unor facilităţi fiscale. Este necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială şi îndreptarea lor spre categoriile cu adevărat defavorizate, precum şi dimensionarea lor astfel încât să fie încurajată munca şi nu nemunca.

      Referitor la formarea profesională, deşi piaţa forţei de muncă abundă în specialişti în administraţia publică( care pe lângă pregătirea de specialitate, sunt pregătiţi şi în domeniul informatic, limbi străine şi au o viziune modernă asupra reformei în administraţie şi capacităţi de a contribui la realizarea ei), multe din persoanele angajate în administraţia locală nu au această pregătire, autorităţile investind timp şi bani în formarea lor. Este nevoie de funcţionari publici profesionişti care să implementeze programele de reformă, care să fie susţinători fideli ai acesteia, să fie pregătiţi şi aibă cunoştinţele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenţie procesului de recrutare, intervievare şi selecţie a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.

      Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administraţia publică ocupă un loc fruntaş în cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală şi stoparea lui ar trebui făcută ”de la vârf”, dar asta nu presupune că nu ar trebui luată atitudine şi la nivel local. Funcţionarii publici trebuie să dea dovadă de probitate şi demnitate şi să aibă concepţia că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Pentru a preîntâmpina unele situaţii de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare şi posibilitatea realizării unei cariere care să atragă şi să menţină oamenii competenţi şi să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanţă şi moralitate.

      Intrarea în vigoare a Legii privind dezvoltarea regională demonstrează că s-a înţeles rolul cooperării locale şi că aceasta reprezintă cheia îmbunătăţirii calităţii vieţii prin dezvoltarea capacităţii economii locale de a stimula o creştere economică stabilă şi condiţii pentru valorificarea oportunităţilor.

      Într-un document elaborat de Guvernul României şi Comisia Europeană în anul 1996 în cadrului  Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arată că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un număr mare de judeţe. Şi într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a ţării noastre corespunde unor realităţi istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social, al dezvoltării ştiinţei, existente acum peste o jumătate de secol. Este evident că anumite orăşele, potrivit condiţiilor economice şi sociale pe care le posedă, nu au nici o şansă de dezvoltare, ele abia reuşind să supravieţuiască; o reorganizare teritorială le-ar  modifica situaţia prin asimilarea lor de către oraşele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct şi imediat, crearea unor judeţe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o poziţie realistă în prezent ar fi de dublare a suprafeţelor judeţelor, deci de reducere la jumătate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităţilor existente între diferite „regiuni” ale României şi autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivităţile teritoriale dependente total de stat.   

       Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilităţi de realizare în viitorul îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală şi dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivităţilor locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecţiei şi punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.

         Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competenţelor diferitelor nivele  de decizie strategică, identificarea, antrenarea şi solidarizarea actorilor locali pe o bază partenerială pentru sprijinirea şi realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane , fizice, naturale, economice ,financiare. Atâta timp cât nu se creează condiţii legale pentru această colaborare locală şi administraţiile locale nu acţionează în vederea realizării ei, investitorii, chiar şi cu acordarea unor facilităţi, nu vor avea încredere în acest proiect şi nu vor contribui la efectuarea lui. Deşi strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale, dezvoltarea turismului(rural, cultural), politici active de ocupare a forţei de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acţiona la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arăta bine doar „pe hârtie”.

       Aşa cum am spus şi în partea de început a lucrării, trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas şi adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus uni control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocraţia excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiaş compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă şi extinderea utilizării în administraţia publică a tehnologiilor informatice.

        Aşa cum s-a şi propus deja, elaborarea unui cod administrativ şi unul de procedură administrativă ar conferii coeziune sistemului. După realizarea unei legi a contravenţiilor prin care putem să spunem că am rezolvat multe probleme care, efectiv, nu aveau cadru juridic, un Cod al contravenţiilor ar reprezenta definitivarea proiectului.

       Reforma administrativă în România este necesară numai în condiţiile în care ea va fi realizată conştiincios şi va avea efecte pozitive. Deşi statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reformă doar că aşa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.