1
În teoria economică contemporană a existat de multe ori tendinţa unei separaţii nete între micro şi macroeconomie, problemele consumatorilor individuali sau ale firmelor şi interacţiunea lor pe piaţa fiind adeseori tratate izolat de comportamentul agregatelor macroeconomice, de funcţionarea economiei ca întreg. Totuşi o gama largă de probleme situate între aceste două extreme – problemele regiunilor, ale economiei locale şi ale zonelor urbane – a solicitat o viziune integrata a celor două abordări.
Abordările din ştiinţa regională se caracterizează prin adoptarea unor metode şi tehnici riguroase, sistematice în analiza fenomenelor şi proceselor în care spaţiul, distanţa şi localizarea joacă un rol important.
Studiul la scară regională al comportamentului agregatelor macroeconomice îşi propune să găsească răspunsuri la întrebări precum:
· Ce factori determină rezultatele activităţii economice şi gradul de ocupare al forţei de muncă intr-o regiune?
· De ce nivelul de trai este mai ridicat în unele regiuni decât in altele?
· Din ce cauză unele regiuni înregistrează ritmuri mai accentuate de creştere economica decât altele?
· Care sunt factorii ce influenţează migraţia interregională?
· De ce persista în unele regiuni rate mai înalte ale şomajului decât în altele?
Modul de analiză şi interpretare a acestor probleme derivă din teoriile şi tehnicile elaborate iniţial pentru înţelegerea comportamentului economiei naţionale. O astfel de procedură poate fi considerată acceptabilă deoarece economiile regiunilor se aseamănă in multe privinţe cu economiile naţionale. Cu toate acestea există o serie de diferenţe semnificative între regiuni şi naţiuni diferente ce nu pot fi ignorate:
- economiile regionale sunt mult mai deschise decât economiile naţionale în cadrul cărora sunt localizate, comerţul interregional este scutit de taxe şi alte bariere comerciale, toate regiunile unei ţări utilizează aceeaşi moneda;
- forţa de munca şi capitalul au un grad mai mare de mobilitate între regiuni decât între ţări;
- gradul ridicat de interdependenţă între regiunile din cadrul graniţelor unui stat joacă un rol important în analiza regională.
Economia regională are ca principală raţiune a existenţei sale, nevoia de a furniza o bază tehnico-metodologică raţională, ştiinţifică pentru strategiile şi politicile regionale adică pentru stabilirea unui ansamblu coerent de obiective şi căi de atenuare a dezechilibrelor regionale în condiţiile dinamicii economico-sociale şi instrumentelor adecvate de îndeplinire a obiectivelor stabilite. Din punct de vedere conceptual, terminologic, unii specialişti asociază politicii regionale, în planul acţiunii noţiunea de “amenajarea teritoriului”. În unele ţări (de exemplu in Franţa) acest termen (amenagement du territoire) a dobândit şi un conţinut economic, in timp ce în alte ţari îi corespund termeni ca: “ramornung” – organizare spaţială în Germania, “physical planning” - planificare naturală în Anglia, “ordinacion del territorio” – organizarea teritoriului în Spania, termeni ce au o conotaţie exclusiv spaţială.
Regiunea reprezintă elementul fundamental în ştiinţa regională în general şi în economia regională ca disciplină da bază în cadrul acesteia, în mod particular , în legătură cu care se emit teorii, se pun la punct metode şi tehnici de investigare, se definesc obiective şi măsuri, instrumente pentru îndeplinirea lor etc. Cei trei tei termeni fundamentali cu care operează analiza regională sunt:
- aria: termenul generic pentru orice parte a spaţiului bidimensional, fiind util în analiza economico-socială spaţială (exemplu: spaţiul geografic în care producţia unui anumit producător este vândută);
- zona: suprafaţă cu caracteristici diferite în raport cu spaţiul înconjurător (zona administrativă şi de afaceri dintr-un oraş);
- regiune: este un termen mult mai precis, implicând o suprafaţă în spaţiul economic naţional suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcţiona independent deşi, în realitate, ea are strânse legături cu restul economiei.
Delimitarea regiunilor nu este deloc o sarcină uşoară, oricare ar fi criteriul utilizat: economic, administrativ, geografic, cultural, istoric etc., nu există metodologii întru-totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Metoda clasica de conceptualizare a regiunilor distinge trei tipuri:
1. Regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare a unor criterii cheie, cum ar fi:
- criteriul economic (ex.: venit/locuitor, sector industrial dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme etc.);
- criteriul geografic (topologie sau climat similar, o resursă naturală comună);
- criteriul social-politic (o anumită “identitate” regională, o dezvoltare istorică comună).
2. Regiuni nodale (polarizate) când interesul pentru uniformitate este minim iar coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei către un anumit domeniu (nod).
3. Regiuni pentru planificare (programare) unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare regională.
În cazul în care se urmăreşte stabilirea unui sistem clar de competenţe pe plan administrativ-instituţional, când se are in vedere dezagregarea programelor economice naţionale în programe la nivel regional, un criteriu foarte important este cel al vecinătăţii, care presupune ca regiunile sistemului naţional să acopere întreaga suprafaţă a tării, fără a exista suprapuneri.
Pe lângă grupările bazate pe structura administrativ-teritorială s-au cristalizat şi anumite grupări tipologice menite să reducă, pe baza unor caracteristici de dezvoltare economico-socială, la câteva categorii mari mozaicul de regiuni ce compun teritoriul naţional. Utilitatea lor este evidenţiată de rolul pe care îl au în fundamentarea politicilor regionale adecvate acestor categorii reprezentative ale regiunii.
Experienţa internaţională a dus la conturarea de grupări tipologice cu grade diferite de detaliere. Totuşi în cadrul lor se poate distinge existenţa câtorva categorii de regiuni a căror probleme se situează in centrul atenţiei politicilor regionale din diferite ţări:
· Regiuni agricole aflate în dificultate au, in general, o poziţie periferică in raport cu o regiune centrală, ocupă o suprafaţă relativ întinsă dar populaţia lor este mai puţin numeroasă sau este dispersată. Lor li se pot adăuga regiunile izolate (ex.: unele regiuni montane) ce nu dispun de o infrastructura corespunzătore. Rămânerea în urmă a acestor regiuni poate fi exemplificată prin lipsa de resurse, prin condiţii mai puţin propice dezvoltării comparativ cu alte regiuni. Nivelul venitului pe locuitor este scăzut gradul de subocupare şi rata şomajului ridicate, surse de venituri fiscale sărace, productivitatea muncii redusă. Adesea populaţia migrează mai întâi de la sate spre marile centre urbane, înainte de a părăsi regiunea însăşi. Problemele de ajustare structurală ale acestor regiuni sunt, uneori, într-o puternică dependenţă de sectorul primar, ceea ce le diminuează supleţea in adaptare, in timp ce producţia lor principală se caracterizează printr-o slabă elasticitate in raport cu veniturile.
· Regiunile industriale aflate in declin sau “abandonate” sunt caracterizate prin scăderea ratei de activitate, creştere lentă a veniturilor pe locuitor, emigraţie ridicată, simptome evidente ale dificultăţilor cu care se confruntă aceste regiuni. În cadrul lor se constată frecvent existenţa unor infrastructuri şi a unei populaţii active îmbătrânite, cu un grad de poluare ce poate descuraja noile investiţii, un climat social nesatisfăcător. Cauzele se pot regăsi in efectul de “situare” (unele sectoare tind să se degradeze mai mult în anumite regiuni decât in altele rezultând un deficit global), efectul “structural” (întreprinderile dintr-o regiune sunt specializate în sectoare “în pierdere de viteză” în raport cu rezultatele înregistrate pe plan naţional), efectul invers avantajului comparativ (principalele sectoare de activitate dintr-o regiune sunt acelea care obţin rezultate mediocre in raport cu celelalte regiuni, ceea ce conduce la înregistrarea unui maxim al dezavantajului comparativ).
· Regiunile care suportă “presiunea” unei creşteri rapide sunt cele în care resursele cunosc o exploatare foarte intensă, în aceeaşi manieră ca şi infrastructurile (reţele de transport, locuinţe), in acelaşi timp cererea de forţa de muncă este excesivă. Cu toate că situaţia ocupării, veniturilor sau impozitelor este favorabilă apare o disfuncţionalitate socială, care se traduce prin lungimea excesivă a traseului locuinţa - loc de munca, poluare sonoră etc. În aceste regiuni creşterea economică antrenează randamente descrescătoare şi, in final, costurile marginale devin superioare avantajelor marginale.
România are o bogata experienţa în practica organizării administrativ-teritoriale. De-a lungul istoriei au fost adoptate forme dintre cele mai variate evident corespunzătoare cerinţelor dezvoltării social-economice şi politice din etapele respective. În organizarea teritoriului României s-a folosit experienţa trecutului şi s-a ţinut cont de cerinţele actuale şi de perspectivă ale dezvoltării ţarii. Un prim criteriu l-a constituit astfel analiza complexă a factorilor naturali, economici, demografici şi tehnici, a intercondiţionării acestora pe ansamblul teritoriului ţarii şi pentru fiecare zonă în parte.
1Criteriul complexităţii a dat posibilitatea ca în organizarea judeţelor, municipiilor, oraşelor sa se ţină seama de condiţiile economice, social-politice şi geografice concrete, inclusiv aspectele privind componenta naţională a populaţiei, legături culturale tradiţionale, perspectivele pe care le au diferitele zone şi localităţi, potrivit dezvoltării ţarii in ansamblu. În cadrul abordării complexe, un rol important l-a avut criteriul omogenităţii naturale şi social-economice.
Criteriul centralităţii s-a folosit la amplasarea reşedinţelor de judeţ în teritoriu, urmărindu-se ca acestea să ocupe, pe cât posibil, o poziţie geografică centrală, pentru a înlesni legaturile cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. În concordanţă cu acest criteriu o serie de oraşe de mărime mijlocie mai puţin dezvoltate sub raport economico-social, au fost preferate pentru poziţia lor centrala în cadrul teritoriului, ca reşedinţă de judeţ, beneficiind astfel de o dezvoltare corespunzătoare.
Criteriul istoric s-a constituit, de asemenea, printre criteriile de baza ale delimitării judeţelor. El se regăseşte în delimitarea unor vechi judeţe şi în denumirea lor.
Adoptarea unor asemenea criterii încearcă asigurarea unui acord deplin în organizarea administrativ-teritorială şi in schimbările calitative intervenite in dezvoltarea ţării, asigurând condiţii pentru ridicarea rolului şi sporirea atribuţiilor localităţilor.
Pe lângă organizarea administrativ-teritorială în judeţe se identifică pe teritoriul României zone compuse din judeţe sau părţi de judeţe cu caracteristici similare prezentându-se din punct de vedere economic ca având acelaşi grad de dezvoltare. Analiza trebuie concentrată în identificarea zonelor vulnerabile sau defavorizate, zone în care factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice. Pentru identificarea zonelor defavorizate s-au folosit următoarele categorii de criterii:
- criterii geografice, in raport cu zonele în cauza, prezintă condiţii dificile de relief, condiţii dificile de climă, resurse de apă subterană necorespunzătoare, sol slab productiv;
- criterii demografice, zonele vulnerabile fiind acelea în care se constată tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ, îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie;
- criterii economice, faţă de care zonele respective se caracterizează printr-un număr redus de locuri de muncă, dezvoltare slabă a activităţilor neagricole;
- criterii sociale, zonele defavorizate prezentând disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul construit etc.
Între zonele cu problemele cele mai dificile din punct de vedere al unuia sau mai multor criterii ce află: Moldova de nord-est, Podişul Bârladului, Munţii Apuseni, Podişul Someşului, sud-vestul Olteniei, Teleormanul, Bărăganul, Delta Dunării etc.
În prezent în România pot fi puse in evidenţă câteva categorii de regiuni de maxim interes pentru strategiile şi politicile regionale:
- regiuni cu excedent de forţă de muncă şi posibilităţi reduse sau dezavantajose de ocupare a acesteia (Moldova centrală şi de nord);
- zone cu grad ridicat de poluare (Copşa Mică, Suceava, Baia Mare);
- regiuni cu nivel redus de dezvoltare economică (Vaslui, Sălaj, Giurgiu);
- zone ce vor fi supuse restructurării industriale prin măsuri de reconversie (Valea Jiului);
- zone a căror resurse necesită amenajări complexe pentru desfăşurarea unor activităţi de producţie şi servicii (turism şi agrement), protecţia mediului (delta, litoral, zone montane);
- zone de graniţa a căror dezvoltare economică poate fi facilitată prin folosirea avantajelor complementarităţii resurselor şi potenţialului productiv din regiunile aparţinând unor ţari vecine;
- zone libere, privite ca un instrument complementar de dezvoltare economică prin impulsionarea atragerii de capital străin.
Problematica acestor zone, ca şi a întregului spaţiu naţional regional structurat, este abordată în cadrul “Strategiei de dezvoltare economico-socială a judeţelor şi municipiului Bucureşti în perspectiva 1995-2004” concepută ca o componentă a strategiei de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Aceasta abordează problematica dezvoltării economico-sociale a României într-o viziune complexă în care strategiile proprii ale judeţelor sunt integrate într-o strategie unitară a dezvoltării regiunilor la nivelul întregii ţări, luându-se in considerare fluxurile verticale ascendente şi descendente intre Guvern şi administraţia publică locală şi legăturile pe orizontală între unităţile administrativ-teritoriale. Strategia cuprinde două etape: 1995-1999 şi 2000-2004 care reflectă nu numai opţiunile şi priorităţile perioadei de relansare (restructurare, retehnologizare, îmbunătăţirea infrastructurilor, crearea de zone libere) ci şi posibilitatea viitoare de a accentua dezvoltarea judeţelor rămase in urmă.
Realizarea analizei regionale a dezvoltării economice poate reprezenta o rampă de lansare pentru întreaga economie românească aflată astăzi într-un important impas. Există foarte multe exemple in istorie în care sunt arătate căi de redresare a economiei unei ţari plecând de la nivel regional. Marea Britanie realizează în anii 60 consilii de planificare economică regională capabile să aplice politici regionale coerente specifice problemelor fiecărui teritoriu: rata crescută a şomajului, dezvoltare economică cu ritmuri mai scăzute, rate scăzute ale natalităţii, migraţie puternică a populaţiei etc. Organizarea teritoriului Elveţiei în cantoane sau al Germaniei în landuri sunt expresia aplicării unor politici regionale puternice care au dat roade şi care se îmbunătăţesc permanent în funcţie de realităţile economice existente.
Pentru România împărţirea administrativ-teritorială a fost realizată în anul 1958 şi ea s-a păstrat, cu câteva mici modificări, până astăzi cuprinzând 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Existenţa unui număr mare de teritorii mici, cu o populaţie relativ redusă (400000-700000 locuitori) nu se impune ca o ipoteză favorabilă unui demers regional cu atât mai mult cu cât ţara noastră, aflată mult timp într-un regim economic supercentralizat, nu are nici experienţa unei abordări regionale a problemelor existente. Există multe nivele de abordare din care se evidenţiază trei: la nivelul judeţelor, la nivelul regiunilor istorice (Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat-Crişana, Dobrogea) sau la nivelul unor grupuri compacte de judeţe cu probleme şi oportunităţi similare.
După o alegere riguroasă a nivelului la care se va aborda analiza se poate trece , într-un pas următor, la identificarea problemelor cu care se confruntă fiecare regiune in parte, la calculul principalilor indicatori pentru fiecare regiune, la comparaţii intre regiuni şi într-o ultimă fază la elaborarea unor concluzii clare astfel încât măsurile ce se vor adopta să aibă o ţintă precisă şi o eficienţa sporită.
În mod cert nu există soluţii tip pentru problemele regionale ale unei ţări dar aplicarea unor planuri şi politici adecvate specifice fiecărei regiuni poate duce la, nivel macroeconomic, la o creştere importantă a rezultatelor ţării în cauză.
Motivaţia principală a politicii regionale constă în asigurarea echităţii sociale a populaţiei situate în diverse zone ale ţării. Instrumentele utilizate de guvern urmăresc să influenţeze distribuţia teritorială a activităţii economice astfel încât discrepanţele teritoriale în privinţa şomajului şi standardului de viaţă să se atenueze. Din punct de vedere al interesului guvernului pentru dezvoltarea economică pe teritoriu, pot fi deosebite: regiuni de dezvoltare specială, regiuni dezvoltate (acestea fiind de regulă, bogate in resurse, dens populate sau având particularităţi de interes special), regiuni de dezvoltare medie, regiuni sărace, subdezvoltate (în aceste din urmă zone pot apărea doar sucursale ale firmelor, având puţine locuri de muncă, şi care, în perioade recesiune, se închid).
Există două aspecte de care trebuie să se ţine seama în stabilirea politicii regionale a României:
- aspectul social caracterizat prin apariţia sau persistenţa şomajului, migraţia forţei de muncă tinere sau a celei de calitate, diminuarea veniturilor reale ale populaţiei şi, implicit, a consumului, ceea ce descurajează investiţiile, comerţul etc.;
- aspectul economic legat îndeosebi de eficienţa economică a întreprinderilor aflate în zone sărace.
În acest sens putem da exemplul anilor 1993-1995 când în România şomajul are o răspândire relativ uniformă pe teritoriu (gradul de concentrare al numărului de şomeri pe judeţe este foarte redus). Totuşi judeţele: Vaslui, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Neamţ, prezintă rate ale şomajului mai ridicate decât media pe ţară spre deosebire de judeţele Gorj, Călăraşi, municipiul Bucureşti unde şomajul prezintă cele mai reduse cote. Pentru judeţele din prima categorie (cu şomaj ridicat), guvernul şi-a manifestat, in iunie 1995, intenţia de a iniţia măsuri de reducere a numărului de şomeri. Acesta constituie, după 1989, fie şi ca intenţie, o primă abordare a problemelor economice prin prisma politicii regionale.
Guvernul are de ales între a promova omogenizarea dezvoltării economice pe teritoriu, de cele mai multe ori, de natură socială (păstrarea specificului local, descurajarea tendinţei de depopulare şi a consecinţelor acesteia) şi criteriul economic de eficienţă care să se încline balanţa spre asigurarea libertăţii firmelor de a lua fiinţă şi de a se dezvolta în zonele în care eficienţa este maximă (datorită apropierii resurse sau de pieţe de desfacere, existenţa forţei de muncă etc.). Dacă există suficiente motive în favoarea sprijinirii dezvoltării economice a unor regiuni, motive care adesea au în vedere interese strategice, perspective pe termen lung, resurse de viitor etc., la care se adaugă motivaţii de natură socială, atunci următoarele instrumente pot fi aplicate în respectivele regiuni:
- alocarea de către guvern a fondurilor necesare înfiinţării unor întreprinderi de stat sau pentru încurajarea sectorului privat;
- reduceri de impozite pentru noile întreprinderi;
- asistenţă legată de utilizarea forţei de muncă (reconversie profesională, cursuri de perfecţionare etc.);
- oferte avantajoase de terenuri sau de utilaje achiziţionate în prealabil din fonduri guvernamentale şi vândute apoi acelor firme care acceptă să-şi desfăşoare activitatea în regiunile defavorizate;
- asistenţă managerială acordată de instituţiile guvernului întreprinderilor din zonele sărace.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |