1

“Dacă şomajul scade sub o anumită rată, inflaţia se accelerează. Rata suficient de înaltă a şomajului, care poate evita acest lucru, este denumită rată a şomajului care nu accelerează inflaţia” (Nairu).

            Orice politică are drept scop declarat atât un nivel scăzut de şomaj, cât şi o inflaţie moderată. Aceasta, cu scopul esnţial de a creea o creştere economica înaltă şi durabilă. Totuşi, ultimele decenii ne arată că procesele inflaţioniste şi ale neocupării se interferează în multiple domenii şi cu efecte din ce în ce mai neaşteptate. Relaţia dintre şomaj şi inflaţie – ambele privite în dinamică – este surprinsă cu ajutorul curbei Phillips, după numele economistului englez de origine neo-zeelandeză care a fundamentat-o pentru prima dată.

            Pe baza cercetării unei ample serii de date, care s-au extins pe intervalul de timp 1861-1957, privitoare la rata şomajului (ca indicator structural) şi dinamica salariului nominal (ca indice cu bază în lanţ) în Anglia, economistul englez A. W. Phillips a descoperit o relaţie logică între dinamicile celor două mărimi.

            Pe baza ipotezei, conform căreia modificarea preţului este egală cu modificarea salariului minus efectul creşterii productivităţii medii, Phillips a observat o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului. Nivelul şomajului a fost mai mare când ritmul de creştere a salariului nominal a fost mai lent. Invers, şomajul a fost mai mic când creşterile salariului nominal au fost mai rapide.

            Relaţiile sunt plauzibile, deoarece nivelul şi dinamica salariului depind de raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Dacă, de pildă, cererea de muncă este mai mare decât oferta, atunci salariile sunt mai mari, ele cresc. Caracterul plauzibil al relaţiei se poate demonstra şi pe baza aşezării salariului în postură de variabilă independentă. Salariile mai mici fac ca cererea să fie mai mare ca oferta. Extinzând relaţiile, s-a considerat că guvernele pot reduce rata şomajului provocând în mod deliberat inflaţia. Ideea este destul de hazardată.

            În varianta sa originală, curba Phillips este o relaţie de interdependenţă inversă între nivelul relativ al şomajului şi ritmurile de creştere a salariului nominal.

            Această relaţie poate fi surprinsă prin formula:

DWt = f(u)t, unde

·         DW este modificarea în ratele salariului nominal;

·         u este rata şomajului;

·         t este timpul (perioada, fiecare an economic).

Până în anul 1948, salariile nominale erau flexibile în ambele sensuri şi de aceea curba Phillips intersecta axa orizontală la o rată de şomaj de peste 6%, iar la o scădere a salariului nominal cu 1% rata şomajului putea ajunge la 7%. Pentru ilustrare să presupunem mărimile următoare în zece ani consecutivi:

Rata medie a şomajului

1

1,5

2

3

4

5,5

6

7

9

10,5

Ritmul modificării salariului nominal

8

7,6

5,4

4,2

2,7

0,8

0

-1

-1,5

-1,8

Punctul de pe curbură

A

B

C

D

E

F

G

H

I

J

            Pe baza acestor mărimi, se poate înlocuii graficul de mai jos:

            În perioada postbelică, salariile nominale (ca preţurile) şi-au pierdut capacitatea de a răspunde la factorii de scădere. Ele au devenit rigide în ceea ce priveşte abaterea în jos. De aceea, curba Phillips se înscrie acum doar deasupra axei orizontale a graficului geometric.

            Curba Phillips, pe care economiştii o folosesc în zilele noastre, se deosebeşte de cea iniţială prin trei aspecte:

1)      În modelul contemporan, ritmurile de modificare anuală a salariului mediu nominal au fost înlocuite cu ratele inflaţiei. Această deosebire nu are o prea mare importanţă principală, deoarece creşterea salariului nominal, ca şi modificarea salariului real sunt strâns legate între ele. În perioadele în care are loc creşterea rapidă a salariului se înregistrează, de regulă, şi o creştere rapidă a preţurilor.

2)      Curba Phillips actuală include indicatorul ritmurilor aşteptate ale inflaţiei (nu doar pe cele înregistrate efectiv). Prin acestea, modelul este tributar economistului american Milton Friedman. Dezvoltând, la sfârşitul anilor ’60, modelul aşteptărilor false ale lucrătorilor, acest economist a pus în evidenţă importanţa deosebită a aşteptărilor pentru analiza ofertei globale.

1)      Modelul teoretic de analiză contemporană include şi indicatorul schimbărilor şoc ale ofertei. Prin această nouă variabilă cuprinsă, curba Phillips este datoare O.P.E.C. Primul şoc petrolier (1973), ca şi cel de-al doilea (1978) , prin care preţurile mondiale la petrol au fost substanţial ridicate, au determinat pe specialişti să-şi îndrepte atenţia asupra urmărilor şocurilor economice, în general asupra nivelului şi dinamicii ofertei globale.

Curba Phillips este un instrument de fundamentare a politicilor economiei ofertei. Ea este o altermativă de reprezentare a ofertei globale. Pe baza ei, se adoptă politica economică de reglementare a cererii globale, şi astfel se ajunge la fundamentarea alegerii între inflaţie şi şomaj, ale cărei condiţii sunt date de curba ofertei globale.

            În acest sens, prin curba ofertei Phillips se susţine că nivelul inflaţiei (schimbarea nivelului preţurilor faţă de periada iniţială) depinde de trei factori:

-        inflaţia aşteptată;

-        abaterile şomajului faţă de nivelul său natural, adică şomajul ciclic;

-        schimbările şoc ale ofertei.

Cei trei factori pot fi uniţi în următoarea egalitate:

π = πª-β(n-nª)+ε

(inflaţie) = (inflaţie aşteptată) – (şomajul ciclic x β) + (schimbări rapide şi adânci în ofertă) unde β > 0.

            În faţa şomajului ciclic se află semnul minus, ceea ce însemnă că un şomaj ridicat va conduce la reducerea ritmului inflaţiei.

            De la oferta globală la curba Phillips

            Pentru a demonstra că relaţiile exprimate de curba Phillips şi de cea a ofertei globale sunt, în esenţă, de aceeaşi natură, vom scrie egalitatea ofertei globale sub forma:

P=Pª+1/α(y-ym)

            Făcând înlocuirile necesare, vom obţine curba Phillips:

(a)    - Scădem nivelul anului anterior al preţurilor (P-1) în ambele părţi ale acestei egalităţi.

(P-P-1)=(Pª-P-1)+1/α(y-ym).

- Partea stângă a inegalităţii (P-P-1) reprezintă diferenţa între nivelul preţurilor din anul anterior, care este egal cu ritmul inflaţiei (π).

- Expresia din partea a doua a ecuaţiei (Pª-P-1) reprezintă diferenţa dintre nivelul aşteptat al preţurilor şi nivelul preţului anului anterior, care este egală cu ritmul aşteptat al inflaţiei (πª).

-          Făcând înlocuirile arătate se obţine:

π = πª+1/α(y-ym).

(b)   - Să ne amintim de Okun, care exprimă relaţia dintre şomaj şi volumul producţiei de mărfuri şi servicii în economie.

- Această lege ne spune că abaterea producţiei de la nivelul său natural este invers proporţională cu abaterea nivelului şomajului de la cel natural. Adică, atunci când producţia depăşeşte semnificaţia sa naturală, şomajul va fi mai mic decât nivelul său natural.

-          Folosindu-ne de această relaţie, putem înlocui expresia 1/α(y-ym) cu -β(n-nª). Egalitatea va deveni:

π = πª-β(n-nª).

(c)    - În fine, vom introduce parametrul care caracterizează schimbările şoc în economie, pentru a exprima influenţele externe asupra nivelului preţurilor. Asemenea influenţe au fost: schimbările preţului petrolului; schimbarea nivelului minim al salariului; introducerea controlului asupra preţurilor.

-          Se va obţine, deci, curba Phillips (iniţială):

π = πª-β(n-nª)+ε.

În concluzie, curba Phillips este un mod mai comod de reprezentare şi analiză a ofertei globale.